Este posibil ca James Mangold să înscrie o dată, cu „Logan“, în istoria filmului cu supereroi, (vag) inspirat din benzile desenate (de fapt, aici, povestea, complet originală, îi aparţine lui Mangold însuşi, dezvoltând-o împreună cu alţi câţiva scenarişti). Asta după un film precedent, „The Wolverine“ (2013, tot cu Hugh Jackman), mai curând dezamăgitor. Astfel încât nimeni nu se aştepta la mare lucru de la „Logan“. Se pare că Jackman i-a spus lui Mangold că refuză să mai joace dacă nu vine cu o poveste, cu un scenariu mai acătării, iar regizorul s-a executat.

In the year 2029...

Cele două filme, „The Wolverine“ şi „Logan“, constituie o serie paralelă, un spin-off, faţă de universul oficial X-Men (proprietate a studiourilor Marvel, sub egida cărora sunt create şi aceste filme), căruia Wolverine (interpretat permanent de Hugh Jackman) îi este unul dintre principalii piloni şi care a oferit deja un film dedicat numai originilor acestui personaj, „X-Men Origins: Wolverine“ (2009). Rezultatul este că „Logan“ (care-a avut premiera în Statele Unite odată cu cea de la noi, pe 3 martie) a debutat pe primul loc în box-office-ul american şi se află deja pe locul 36 în top 250 imdb.com, votat de peste 90.000 de user-i.

„Logan“ nu are, de fapt, prea mare legătură nici cu mai vechiul „The Wolverine“ (regizat tot de James Mangold), fiind plasat într-un viitor destul de depărtat, în anul 2029, când odiseea mutanţilor pare să se fi cam încheiat. Logan (numele sub care este cunoscut Wolverine, cel real fiindu-i James Howlett) este un supravieţuitor, a îmbătrânit, s-a mai şubrezit (tuşante numeroasele scene-n care-şi pune una-două ochelarii de citit), şi are grijă de profesorul Xavier (Patrick Stewart), cel care-a dat numele de X-Men mutanţilor din şcoala sa, acum nonagenar şi scuturat de crize mentale periodice (creierul său a fost socotit, la vremea lui, „armă de exterminare în masă“). Cei doi, împreună cu ajutorul lor Caliban (Stephen Merchant), s-au retras la graniţa cu Mexicul, unde trăiesc incognito.



Toamna mutanţilor

Ca şi alte filme ale lui Mangold, nedeclarate ca atare (de exemplu, „Cop Land“, din 1997), „Logan“ este, de fapt, un western, şi mai precis unul crepuscular (unul dintre afişele filmului redă, de altfel, această idee, prezentând silueta lui Wolverine, recognoscibil după ghearele scoase, într-o atmosferă de un galben crepuscular). Vremea mutanţilor a trecut, iar isprăvile lor au rămas acum istorisite doar în reviste de benzi desenate (excelent jocul cu ficţiunea, în care Logan citeşte una dintre aceste reviste şi spune că toate sunt doar scorneli; elemente din reviste sunt luate, însă, ca reale de alte personaje). Celor doi li se alătură o fată adolescentă, hărăzită, la rândul ei, cu puteri de super-războinică, Laura Kinney (Dafne Keen, aflată la debutul în cinema; de fapt, prototipul X-23, personaj preluat din benzile desenate Marvel) (foto jos), iar filmul se transformă într-un road-movie, în care personajele trebuie să ajungă, străbătând America de la sud la nord, la graniţa cu Canada, unde li se promite izbăvirea (aluzie la era Trump?).



Să fie Laura fiica pierdută a lui Logan? Lucrurile sunt, în realitate, mult mai complicate. E posibil ca Laura să aibă materialul genetic al lui Wolverine, dar, după înfrângerea mutanţilor, „oamenii răi“ din guvern au creat, pe teritoriul Mexicului, o crescătorie de copii cu material genetic de la mutanţi, pe care vor să-i transforme în maşini de ucis. Experimentul eşuează, însă, pentru că aceşti copii au totuşi suflet, aşa că agenţii – conduşi de maleficul Dr. Zander Rice (Richard E. Grant) – îi înlocuiesc cu un fel de clone de mutanţi, având însă forţa la cub, lipsite de orice conştiinţă şi personalitate, iar pe copiii cu capacităţi paranormale îi caută ca să-i extermine. Este o abordare interesantă a temei, care trimite, în mod evident, la experimentul nazist de creare a rasei ariene pure, prototip al tentativelor de acest fel.

Un film trist

Spuneam că „Logan“ este, de fapt, un western crepuscular, iar genul este omagiat explicit prin inserarea unor lungi secvenţe din clasicul „Shane“ (1953, regia George Stevens), pe care cei trei fugari le văd la TV-ul din camera de hotel (frazele finale din film sunt recitate, la sfârşit, de Laura şi de colegii săi proscrişi). Pe lângă cele de luptă (filmul nu a avut un buget prea mare, dar acest lucru a fost, de fapt, în favoarea lui), pelicula conţine multe scene dramatice, bine realizate, care-l reconfirmă pe Mangold ca pe un regizor bun, demn de luat în seamă. „Logan“ este un film trist, remarcabil în istoria acestui gen al supereroilor, sfârşit de ciclu pentru două personaje importante ale seriei, Wolverine şi profesorul Xavier. Dar şi un început pentru Laura şi semenii săi adolescenţi, care reuşesc să treacă graniţa şi să-şi găsească libertatea.

Info

Logan (SUA, 2017)
Regia: James Mangold
Cu: Hugh Jackman, Patrick Stewart, Dafne Keen

4 stele

PORTRET DE REGIZOR 1

James Mangold – un exponent al cinemaului mediu


Regizorul american James Mangold – al cărui cel mai recent film, „Logan“, a intrat începând de vinerea trecută în cinematografele din toată ţara – s-a născut pe 16 decembrie 1963, în metropola New York. Ca orice meseriaş care se respectă, activitatea sa se întinde şi pe platourile de televiziune şi îl prezintă, în afară de calitatea de regizor, şi în cele de scenarist şi producător. „Logan“ este continuarea precedentului său film, „Wolverine“ (ambele cu Hugh Jackman în rolul titular), un fel de side-project faţă de universul oficial „X-Men“ (proprietate Marvel), şi, deşi a beneficiat de recenzii mai pozitive decât acela, pare un fel de fundătură pentru Mangold. Lucrurile nu au stat însă mereu aşa, regizorul debutând şi realizând şi pe parcursul carierei câteva filme foarte interesante. Mangold este un bun regizor mediu (fără a fi mediocru), unul dintre cei care asigură, în ultimă instanţă, osatura unei cinematografii.

Un regizor serios şi destoinic

Contrar majorităţii cazurilor, James Mangold nu a început în televiziune, videoclipuri sau publicitate, excursurile sale în TV fiind mai recente şi limitându-se la filmarea piloturilor pentru trei seriale („Men in Trees“, în 2006, „NYC 22“ şi „Vegas“, ambele în 2012). A debutat în 1995 cu „Heavy“, un film rar văzut, dar apreciat la momentul premierei, o dramă sensibilă care-i deschide calea spre un proiect personal şi mai îndrăzneţ. „Cop Land“ (1997), la care semnează scenariul şi regia, îi prezintă pe Harvey Keitel, Ray Liotta, Robert De Niro şi-un Sylvester Stallone de nerecunoscut, într-o dramă poliţistă atipică.

Are succes şi mai mare cu „Girl, Interrupted“ (1999), datorită Oscarului primit la acest film de Angelina Jolie. Filmele sale prezintă des caractere feminine puternice, şi de altfel Mangold declara că „ar trebui să scriem mai multe roluri mari pentru femei, punct“. Continuă cu comedii romantice precum „Kate & Leopold“ (2001), „Knight and Day“ (2010), chiar şi biopicul „Walk the Line“ (2005), despre Johnny Cash. Stârneşte însă şi mai mult interes cu thrillerul neconvenţional „Identity“ (2003) şi cu „3:10 to Yuma“ (2007), remake onest al unui western clasic.

Top 5 filme importante

1. Cop Land (SUA, 1997) (foto dreapta)
2. Heavy (SUA, 1995)
3. Girl, Interrupted (SUA, 1999)
4. Identity (SUA, 2003)
5. 3:10 to Yuma (SUA, 2007)

PORTRET DE REGIZOR 2

Ken Loach – cel mai angajat dintre cineaşti


Vinerea aceasta intră în cinematografele româneşti, distribuit de Independenţa Film – cu destul de mare întârziere, am putea spune –, filmul „I, Daniel Blake“ / „Eu, Daniel Blake“, pentru care regizorul britanic Ken Loach a luat anul trecut distincţia supremă, Palme d’Or, la Festivalul de Film de la Cannes. Era, însă, al doilea Palme d’Or câştigat de Loach (după cel pentru „The Wind That Shakes the Barley“, din 2006), lucru pentru care mulţi au strâmbat din nas, mai ales cei (nu puţini) care-l consideră totuşi un regizor mediu, dacă nu chiar mediocru. Obstinaţia lui Loach pe subiecte social-politice (el fiind un declarat cineast angajat de stânga, un exponent al socialismului britanic în ce-are el mai „umanist“) se poate să fi grevat şi ea asupra receptării operei cineastului, ca şi opţiunea sa de a nu experimenta (prea mult) în limbaj, aparenţa „clasică“ a filmelor sale.

Obsedat de bunăstarea celor mulţi

Cum spuneam, mulţi îl consideră pe Ken Loach un cineast prea prolific, chiar exasperant de prolific, şi datorită tematicii monocorde a operei sale (mai exact, coarda „de stânga“). Mai puţini ştiu însă că regizorul – pe care-l privesc ca pe un „fenomen“ festivalier al deceniilor de după 1990 –, englez get-beget de fel (s-a născut pe 17 iunie 1936, într-o tipică localitate din profunzimea Angliei), a debutat în anii ’60 (mai ales în televiziune) şi a regizat, în 1969, o bijuterie de film, „Kes“ (cel de-al doilea lungmetraj al său), despre prietenia dintre un băieţel şi şoimul său.

Nimic politic în acest film, dar, după succesul pe care l-a avut, regizorul a intrat oarecum într-un con de umbră, lucrând următoarele două decenii mai mult în televiziune (seriale şi documentare), pentru a irumpe în 1990 cu thrillerul politic de succes „Hidden Agenda“ (cu Frances McDormand). De-atunci Loach nu se va mai opri, fiind în prezent autorul unei filmografii de, cu totul, 51 de titluri. Mai proaspete sunt, totuşi, filmele sale din anii ’90, prin care a bifat cam toate temele importante ale stângii europene, obsesii precum Nicaragua sau războiul civil spaniol.

Top 5 filme importante

1. Kes (Marea Britanie, 1969) (foto dreapta şi jos)
2. Ladybird Ladybird (Marea Britanie, 1994)
3. Riff-Raff (Marea Britanie, 1991)
4. Land and Freedom (Marea Britanie-Spania, 1995)
5. Carla’s Song (Marea Britanie, 1996)

Citeşte şi: „Drumul spre adevăr“ – cronica din 2011 la filmul lui Ken Loach „Route Irish“