Istoria şi simbolistica culorii albastre
0
Toate culorile acestei lumi au o istorie. De peste două secole, albastrul este însă culoarea preferată a europenilor, surclasând verdele şi roşul. Înzestrat cu o simbolistică exclusiv pozitivă, de la veşmintele Madonelor din Evul Mediu şi până la drapelul Uniunii Europene, bogata istorie a acestei culori se confundă cu însăşi evoluţia culturală a societăţilor occidentale.
Cu toate că jihadul este un subiect care din nefericire face mult mai mult rating decât o expoziţie de artă sau un subiect despre prigoana creştinilor, m-am hotărât să iau o pauză jurnalistică de la acest subiect atât de angoasant şi să mă dedic preţ de câteva sute de cuvinte unei culori care a marcat nu numai istoria umanităţii, ci şi propria mea viziune despre viaţă. Omul care mi-a deschis această cale este Michel Pastoureau, un renumit specialist în simbolistica culorilor şi în heraldică (disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul stemelor statelor şi cu blazoanele caselor regale). În calitate şi de istoric medieval, scriitorul francez a clarificat numeroase aspecte din ampla istorie a acestei culori, istorie care s-a îmbogăţit progresiv în cadrul societăţilor occidentale, în care albastrul s-a manifestat atât de generos: de la vasta creaţia artistică şi literară până la domeniul practicilor sociale (veşminte, embleme şi vocabular). Michel Pastoureau şi-a dedicat întreaga operă acestui univers fascinant, fiind autorul a două cărţi esenţiale în domeniu, "Bleu, histoire d'une couleur" (Albastru, istoria unei culori, editura Seuil) şi "Les couleurs de notre temps" (Culorile din epoca contemporană). De aproape trei decenii, specialistul francez studiază acest domeniu neglijat chiar şi de unii istorici de artă, cu fiecare carte scrisă încercând să explice modul în care oamenii şi-au schimbat de-a lungul timpului percepţia şi mijloacele de a utiliza potenţialul creator al culorilor.
Deşi este o culoare infinit de interesantă, mult timp albastrul nu a fost apreciat de oameni, dovadă că nu îl regăsim nici în grotele preistorice, când apar primele tehnici de pictură, nici în Antichitate când, spre deosebire de alb, roşu şi negru care aveau statul deplin de culori, nici măcar nu era considerat o culoare. Excepţie face Egiptul faraonic, perioadă când se credea că albastrul aduce de fapt noroc în lumea de dincolo, în această perspectivă egiptenii realizând o multitudine de obiecte în verde-albastru, nuanţe obţinute conform unei reţete pe bază de cupru care s-a pierdut însă în timp. Deşi era omniprezent în natură şi mai ales în spaţiul mediteranean, albastrul nu a stârnit prea mult interesul strămoşilor din Antichitate, fiind o culoare dificil de obţinut, dar şi de stăpânit. Din acest motiv, în primele secole nu a jucat un rol important nici în viaţa socială, nici în cea religioasă.
De exemplu, romanii îl considerau drept culoarea barbarilor, adică a străinilor, aşa cum erau văzute popoarele germanice din Nordul Europei care, din contră, apreciau albastrul. Filozoful Plinius cel Bătrân le recomanda contemporanilor să se ferească de această culoare, iar a avea ochii albaştri era considerat un semn al dizgraţiei fizice: de exemplu, despre femeile cu ochi albaştri se spunea că nu sunt virtuoase, iar bărbaţii cu ochi deschişi erau adesea ridiculizaţi. Lipsa de interes faţă de această culoare reiese şi din slaba sa reprezentare în vocabularul acelor vremuri, originile cuvântului albastru fiind atribuite germanicului blau sau celui de azraq din limba arabă. Mai mult grecii antici făceau chiar confuzie între albastru, gri şi verde. Această absenţa a menţionării cuvântului albastru în textele vechi i-a intrigat pe anumiţi filologi şi antropologi din secolul al XIX-lea care au ajuns la concluzia că de fapt grecii nu erau capabili să distingă această culoare.
Vorbind despre Antichitate, istoricul Michel Pastoureau vorbeşte despre trei concepţii ştiinţifice opuse dar dominante în epocă care au influenţat utilizarea atât de modestă a culorii albastre în societăţile greacă şi romană. Pe de o parte Pitagora afirma că percepţia culorilor este rezultatul razelor emise de ochiul uman care caută obiectul colorat. Epicur spunea că de fapt obiectele în sine emite raze care se îndreaptă direct spre ochiul uman. Iar Platon a cărui teorie va rezista cel mai mult, afirma că percepţia culorilor este rezultatul întâlnirii razelor emise de ochi în direcţia obiectelor culorate cu cea a razelor emanate de obiecte în direcţia ochiului uman. Concepţiile de mai sus indică idea că ochiul uman nu priveşte de fapt obiectul colorat, deoarece culoarea unui corp nu există. Mai mult, savanţii epocii ajunseseră şi la concluzia că albastrul nu era prezent nici în paleta culorilor curcubeului.
Discreţia acestei culori este evidentă şi în Biblie unde albastrul nu este menţionat prea des, textele vechi în ebraică, arameană şi greacă utilizând în general puţine cuvinte pentru a desemna culorile: traducerile în latină şi ulterior în limbile moderne vor da însă mai multă culoare Scripturilor. Cu excepţia safirului, piatra preferată de popoarele biblice, albastrul nu era prezent nici în rândul culorile liturgice dominate de alb, negru, roşu şi auriu. Secolele al XII-lea şi al XIII-lea vor reabilita şi vor promova albastrul, dar nu din cauza progreselor în domeniu fabricării pigmenţilor, ci datorită unei schimbări profunde a ideilor religioase. Dumnezeul creştinilor devine un Dumnezeu al luminii iar lumina este... albastră! În Evul Mediu acesta devine culoarea emblematică a Occidentului creştin, consacrarea sa fiind definitivă prin răspândirea cultului marial centrat pe figura Fecioarei Maria. Deloc întâmplător, Fecioara supranumită Regina cerurilor este înfăţişată mereu în veşminte azurii şi în nuanţe intense de albastru, devenind dacă se poate spune aşa, principalul agent de promovare al acestei culori care de la calificativul de barbară se transformă într-o culoare divină.
Astfel, albastrul ajunge să mijlocească înţelesurile picturii religioase având capacitatea de a traduce mesaje spirituale profunde, dincolo de cuvinte. Deloc întâmplător, albastrul abundă în arta religioasă medievală, fiind prin excelenţă culoarea celestă, culoarea Sfântului Duh şi a eternităţii. Omniprezent în impresionantele catedrale care se înalţă majestuos în timpul Evului Mediu, albastrul, apreciat nu numai de oamenii bisericii (o parte dintre ei totuşi se opun culorilor vii considerate un obstacol în calea smereniei), ci şi de artiştii vremii, se extinde din domeniul artelor vizuale şi universul religios în întreaga societate. Regii Franţei adoptă imediat culoarea celestă, fiind imitaţi de seniori şi de nobili, în numai trei generaţii, albastrul devenind şi simbolul modei aristocratice. Acest entuziam a declanşat progrese semnificative şi în domeniul tehnicii: solicitaţi tot mai mult, coloriştii epocii rivalizează în materie de noi proceduri şi ajung să obţină surprinzătoare şi magnifice nuanţe de albastru.
Istoricul Michel Pastoureau vorbeşte chiar despre consecinţe economice importante, cultivarea unei plante precum drobuşorul explodând în mai multe regiuni. Din frunzele fermentate ale acestei plante se obţinea un albastru intens care era folosit drept colorant artizanal. Toscana, Picardie sau Toulouse sunt regiuni în care acest aur albastru se cultivă la nivel industrial, comercianţii de dobruşor devenind atât de bogaţi, încât îşi permit să sponsorizeze construcţia marilor catedrale medievale. Tot în această perioadă, începe şi un adevărat război al culorilor, rivalitatea dintre albastru şi roşu durând până în secolul al XVIII-lea. Albastrul iese câştigător şi devine simbol al loialităţii, al bucuriei, al păcii, al dragostei şi al bunăstării. La sfârşitul Evului Mediu, valul moralist care va provoca Reforma, influenţează însă şi domeniul culorilor făcând o distincţie clară între culorile demne şi cele care nu merită acest atribut. De exemplu Rembrandt, ca şi pictor calvinist foloseşte o paletă discretă, ternă de culori, în timp ce Rubens, catolic ca şi confesiune este foarte viu şi colorat.
În secolul al XVIII-lea, albastrul triumfă definitiv devenind culoarea preferată a contemporanilor. La începutul anilor 1700, un farmacist din Berlin inventează printr-un simplu accident faimosul albastru de Prusia care va permite pictorilor şi coloriştilor să-şi intensifice gama de nuanţe intense. Indigoul începe să fie importat masiv din Antilele Mari şi din America Centrală, paleta de nuanţe se diversifică semnificativ iar albastrul devine o culoare la modă în toate domeniile. Romantismul îi accentuează celebritatea, tinerii europeni alegând să se îmbrace în albastru asemeni eroului lor preferat, Werther de Goethe iar poezia romantică germană celebrează un adevărat cult faţă de această culoare atât de melancolică. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, succesul este total o dată cu inventarea, la San Francisco, a jeanşilor de către un croitor evreu care creează astfel pantalonul ideal, nedetronat nici până în prezent din topul preferinţelor tinerilor şi nu numai.
Primele anchete de opinie realizate la sfârşitul aceluiaşi secol al XVIII-lea confirmă albastrul drept culoarea preferată a europenilor, istoricul francez subliinind faptul că din Franţa şi până în Noua Zeelandă, indiferent de mediul social şi profesional, întreaga civilizaţie occidentală adora această culoare, spre deosebire de japonezi care în acea vreme preferau roşul, eternul său rival. Discret, puţin apreciat şi poate chiar dispreţuit în Antichitate, traversând oscilaţiile istoriei, dar şi controversele ştiinţei, declanşând o adevărată revoluţie artistică în Evul Mediu când devine culoarea celestă prin excelenţă, albastrul a ajuns în ziua de azi să decoreze marile instituţii europene şi să fie prezent în simbolistica celor mai multe drapeluri şi distincţii oficiale de stat.
Povestea pasionantă a acestei culori ne determină să ne întrebăm care percepţie, naturală sau culturală, defineşte locul unei culori în societate? Cercetând istoria culorilor din punct de vedere al modului în care sunt percepute, specialistul francez susţine teza conform căreia percepţia culorilor este un fenomen cultural şi social şi nu o evoluţie naturală şi biologică. Cu alte cuvinte, percepţia culturală este cea care defineşte locul unei culori în societate iar din acest punct de vedere, toate culorile, chiar dacă noi le considerăm doar simple radiaţii de lumină, au un trecut bogat, plin de semnificaţii culturale şi istorice. Din păcate, omul modern nu mai are şansa să vadă culorile în starea lor originară, ci aşa cum au fost transformate de timp, dar şi de condiţiile diferite de iluminare. Un clar-obscur nu este învăluit de acelaşi mister în bătaia unui bec electric, ca şi atunci când este scăldat în lumina caldă a lumânărilor. Strămoşii noştri aveau o altă viziune despre universul culorilor, dar nu pentru că aparatul senzorial s-ar fi modificat, ci pentru că percepţia noastră despre realitate este condiţionată acum de o multitudine de factori: un vocabular mult mai bogat, multiple referinţe culturale şi istorice, dar şi cunoştinţe tehnice, totul evoluând de-a lungul timpului, chiar şi imaginaţia şi sentimentele umane.
Şi vorbind despre sentimente, tot timpul când am scris acest text, am avut în faţa ochilor un albastru mediteraneean de neuitat, pe care l-am devorat cu ochii mei căprui acum câţiva ani în Grecia, la Pyrgos, locul unde Marea Mediterană atinge cele mai profunde adâncimi. Plutind cu barca pe pânza mişcătoare a mării, am avut şansa să privesc în ochi eternitatea şi să mă bucur intens de un peisaj care m-a vindecat pentru totdeauna de tristeţe. Din acel moment mi-am dat seama de şansa pe care o avem de a fi înconjuraţi de atâta frumuseţe, de a o vedea şi de a o pătrunde nu numai ochii, ci şi cu spiritul. Cred că oamenii depresivi au uitat de puterea vindecătoare a culorilor şi de aceea, poate în fiecare azi ar trebui să ne hrănim mai mult privirile cu pete de culoare din imensa paletă a naturii, singura care ne poate reconecta la frumuseţea primordială a acestei lumi.
Se încarcă comentariile...
