Franţuzoaica Agnes Varda, regizoarea celor marginalizaţi, o viaţă de „bunică” a noului val
0
Pe 29 iunie, în cinematografele din ţară a intrat documentarul „Chipuri, locuri”, în regia franţuzoaicei Agnes Varda. Recent, regizoarea a vorbit despre necesitatea introducerii în şcoli a feminismului. Poreclită „bunica noului val francez”, Varda rămâne un simbol al cinematografiei, fiind singura femeie care a primit un Palmes D'Or la Cannes, în 2015.
La 90 de ani, Agnes Varda, este un model pentru multe femei care îşi caută drumul în industria cinematografică. Recent, conform AFP, aceasta a vorbit despre necesitatea predării feminismului în şcoli, explicând că acesta „nu este îndeajuns de activ în şcoli şi licee, iar educaţia sexuală a stagnat”.
„Nu le vorbim îndeajuns despre el tinerilor bărbaţi şi femeilor. Trebuie să continuăm lupta. În 1960, am crezut că lucrurile se vor schimba rapid. Dar, în mod clar, nu a fost cazul”, a declarat Agnes Varda, citată de AFP.
Născută în Belgia, Agned Varda s-a mutat în Franţa odată cu venirea războiului. Şi-a început cariera ca o străină (”outsider”), ajungând una dintre figurile emblematice ale cinematografiei franceze şi un pilon al grupului Bancului Stâng (Rive Gauche), alături de cineaşti precum Alain Resnais sau Chris Marker.
La sfârşitul anilor '60, Varda avea să se mute în California, alături de soţul său, regizorul Jacques Demy, chemat de Columbia Pictures să facă o continuare a filmului său, „Lola”, „Model Shop”. Acolo, avea să petreacă timpul alături de hipioţi precum Dennis Hopper, Monte Hellman sau grupul de pe Coasta de Vest al lui Andy Warhol.
Agnes Varda ar putea fi văzută ca regizoarea marginalizaţilor după ce, aproape întreaga carieră, s-a dedicat prezentării unor personaje de acest fel, de la artişi graffiti (Mur Murs), la cei care adună ce lasă în urmă societatea (The Gleaners and I), şi până la vagabonzi.
„Bunica noului val francez”
Şi ea obişnuia să fie, într-un fel, una dintre marginalizaţi. I s-a spus „bunica noului val” încă dinainte de a împlini 30 de ani. Mulţi au fost de părere că este o titulatură uşor misogină, care se referă mai degrabă la un soi de cultivare decât la actul creaţiei, „o cale prin care se subminează faptul e a permite unei dintre fete să joace în jocul regiei de cinema fără a o lăsa pe ea să facă regulile” (Now Toronto).
Varda, în 1957, în China (foto:shawnpeters.com)
Totuşi, este o titulatură pe care o regizoarea o iubeşte, conform unui interviu din 2009.
„Am început să îmbrătrânesc de tânără”, explica aceasta pentru The Telegraph, în 2015.
Când şi-a primit titulatura, la 25 de ani, ştia mai multe despre artă, despre literatură şi teatru, mai puţine însă, despre film. Mai mult, Marker şi Resnais, cu patru ani mai mari, o inimidau. I-au spus mult despre filme şi despre viaţă.
„Apoi am învăţat şi am mers să văd filme. Uneori, îmi spun că dacă aş fi văzut deja unele capodopere, nu aş fi îndrăznit s încep. Am început fiind foarte- nu inocentă- dar naivă într-un fel. Asta e o mare libertate, ştii? Nu am mers la şcoală. Nu am mers la şcoala de fim. Nu am fost niciodată asistent la un film....Cred că mi-au dat multă libertate”, explica Varda.
Varda însă şi-a susţinut marginalizaţii prin artă în continuare, şi nu s-a lăsat afectată de zbaterile sale în interiorul domeniului de activitate, considerând că dacă te preocupi de viaţa personală, nu poţi gândi dincolo de acest aspect.
„Nu poţi să spui o poveste intimă şi una socială în acelaşi timp”.
Cléo de 5 à 7 (1962) rămâne unul dintre cele mai bune filme ale perioadei. În mod ironic, deşi grupul voia să depăşească tradiţia, să inoveze, iar Varda era încă la începuturi- mai mult fotograf, decât cineast- i-a reuşit ceva mai excentric decât colegilor săi, o mică revoluţie: a făcut un film ca o poveste în timp real. La vremea respectivă, scria The Telegraph, Varda „era un fotograf care dezvoltase o sete pentru cuvinte”.
Finanţările
Din cauza temelor creaţiilor sale, regizoarei îi era dificil să obţină finanţări, căci prezentarea filmelor suna mereu bizar. „O fată morocănoasă şi murdară merge la o plimbare lungă şi moare într-un şanţ”, fiind propriul său rezumat al filmului „Vagabond”, din 1985.
La moartea lui Jacques Demy
În 1958, când încă locuia în Paris, Agnes Varda şi-a întâlnit soţul, pe Jacques Demy, actor şi regizor. Acesta avea să moară de SIDA, în 1990. Felul în care cineva onorează memoria celor plecaţi dintre noi, spune multe despre cel care alege să facă acest lucru. Agnes Varda a făcut-o în stilul său, foarte cinematografic.
Când era pe moarte, a făcut un film despre copilăria lui Demy, „Jacquot de Nantes”,care s-a dovedit a fi „o experienţă fericită şi dureroasă”. Durerea era de la sine înţeleasă, iar fericirea venea din faptul că „ceva viu căpăta o formă în acest film”.
La înmormântarea sa, a luat diapozitive ale celui mai faimos film a lui Demy, ”The Umbrellas of Cherbourg” (1964) şi le-a tăiat în bucăţele, în şase cadre. Cei care veneau să îşi ia rămas bun de la soţul său, puteau să îşi aleagă, la plecare, momentul favorit din film.
Jacques Demy (Foto: unifrance.org)
„Şi puteai să-i vezi pe toţi acei oameni, alegându-şi bucata. Cuplul în îmbrăţişare. Catherine (Deneuve- n.r.) singură. Aşa că au pelcat toţi acasă cu o bucată din ”Umbrellas of Cherbourg. Iar acum, peste ani, întâlnesc oameni care ţin cadrele în interiorul portelului”, declara Varda într-un interviu pentru SF Gate.
La un moment dat cineva a protestat. „Nu poţi să faci aşa ceva!”, însă regizoarea considera că cei îndoliaţi nu trebuiau să plece acasă cu mâna goală.
„C’etait très beau, très cinéma.” (A fost foarte frumos, foarte cinema.)
Agnes Varda şi Jacques Demy (Foto: dafilms.com)
Se încarcă comentariile...
