Enescu 2019: Cum a fost şi ce va urma?

George Enescu

Enescu 2019 s-a încheiat. Nu subscriu la tristeţea revenirii la cenuşiul cotidian după risipirea „magiei”. Au fost multe concerte, unele dintre ele fantastice, majoritatea foarte bune, puţine slabe.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

La Ateneul Român am văzut în ultimii doi ani concerte care stau foarte bine lângă seria „Mari orchestre”, în primul rând cele ale lui Christian Badea plus stagiunea centenară orchestrată de el, care i-a inclus şi pe Mischa Maisky, Christian Zacharias, Elisabeth Leonskaya, Dana Ciocârlie, Andrei Ioniţă sau Daniel Ciobanu. Viitorul nu este negru, dar este neliniştitor, cu loc de speranţă. Multă speranţă.

În următorii doi ani vom asista la un război pentru succesiunea la conducerea Festivalului Enescu. Ca să înţelegeţi miza acestui conflict, dincolo de un simplu buget comparabil cu cel al unui teatru de operă din provincie, însă fără egal în ceea ce priveşte influenţa şi puterea din cultura românească, trebuie să înţelegeţi mai întâi unde am ajuns astăzi, la mai bine de 60 de ani distanţă de primul Festival Enescu.

A fost cel mai interesant festival de până acum. Motivele: o organizare şi un program artistic din ce în ce mai aproape de nivelul de excelenţă al marilor festivaluri europene.

Organizare cu bune şi cu rele  

A dispărut ziarul festivalului, pe care nu-l mai citea nimeni în 2017, înlocuit de programe de concert frumoase, dar mai ales utile. Libretele tipărite ale operelor au fost o idee excelentă, o alternativă bună la titrarea pe ecrane. În schimb, website-ul festivalului a rămas la fel de greoi în a comunica eficace programul concertelor şi, în general, n-a separat bine informaţia de utilitate imediată de cea editorială.

Adevărul a acoperit cel mai substanţial marele eveniment, dar fiecare site media a încercat să-şi resusciteze secţia de cultură prin prezentări, interviuri şi cronici de concert, Liternet şi Europa Liberă având cele mai consistente rubrici dedicate. Şi, bineînţeles, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, blogul Despre Opera, care a avut o audienţă foarte bună, cu peste 33.000 de vizualizări din doar 24 de articole publicate, la care se adugă încă vreo 10.000 de vizualizări ale materialelor publicate de mine pe site-ul Adevărul.

Decizia de a licenţia transmisiunile video la televiziunea Bisericii Ortodoxe Române, Trinitas, rămâne controversată şi prea complexă pentru a fi dezbătută aici. În final rămânem cu amintirea unei neputinţe: concertul de deschidere a Festivalului, cu Berliner Philharmoniker cântând Oda bucuriei, n-a fost difuzat de nici un post TV.

Festivalul a avut şi câteva incidente minore: în două zile, concertele de la Sala Palatului şi de la Ateneu s-au suprapus (Missa Solemnis peste Peter Grimes, al doilea concert Concertgebouw, cel de închidere, peste Don Giovanni), încurajând (chiar dacă neintenţionat) impoliteţea publicului faţă de artişti, prin celebrele fugi ale spectatorilor spre următorul eveniment.

Tombola pentru vânzarea abonamentelor tot mai scumpe de la o ediţie la alta a fost o idee proastă şi iritantă pentru mulţi pasionaţi de muzică. Acreditarea jurnaliştilor a suferit de balcanism, permiţând unor persoane care n-au scris nimic, niciodată şi nicăieri despre Festival (şi nici n-o vor face vreodată ca jurnalişti) să intre gratis la multe concerte. În final, s-a ajuns ca accesul presei în Ateneu la ultimele concerte de după amiază să se facă tot pe baza primitivelor liste nominale.

[R]Evoluţia programului artistic  

Am fost întrebat cine a fost un director artistic mai bun: Ioan Holender sau Vladimir Jurowski? Am răspuns că Holender a introdus opera şi muzica secolului XX în Festival şi Œdipe n-a mai rămas singur; iar Jurowski a dus mai departe viziunea aceasta şi a programat şi mai multă operă (16 titluri!) şi mai multă muzică contemporană. O lecţie de continuitate într-o Românie unde fiecare nou manager al unei instituţii muzicale, interimar sau câştigător al unui concurs, are ambiţii de ctitor şi acţiuni de reset (teatrele de operă româneşti sunt cazuri notorii).

Iar opera şi-a dovedit potenţialul exploziv, pentru că, în muzica de astăzi, emoţia s-a mutat din sala de concert în cea de teatru sau în spaţiile camerale. De vreo trei ediţii, România a cunoscut premierele unor titluri pe care nici nu visam să le văd vreodată la Bucureşti şi încă la un nivel de excelenţă artistică atât de ridicat: Die Frau ohne Schatten, Peter Grimes, Moses und Aron, numai anul ăsta, adăgate lui Wozzeck, Mathis der Maler, sau Gurre-lieder din ediţiile trecute. Toate peste un întreg univers liric al barocului, tot mai consistent. Mai mult, a început să fie introdusă şi opera de repertoriu...

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.