Noul film al reputatului regizor ecranizează romanul omonim scris de japonezul Shûsaku Endô (1923-1996), un mare succes internaţional încă de la momentul apariţiei din 1966. Trebuie spus că nu este prima ecranizare a cărţii, aceasta a mai fost transpusă pe ecran într-un film japonez din 1971 („Chinmoku“, regia Masahiro Shinoda), care beneficia de adaptarea romancierului însuşi. Cum acel film, deşi bine cotat, nu prea s-a văzut în spaţiul occidental, iar romanul are, prin forţa lucrurilor, o circulaţie mai limitată, putem spune că spectatorul occidental e destul de „virgin“ la subiectul şi tematica filmului lui Scorsese.

Japonia din Taiwan

S-a spus de multe ori că „Silence“ este filmul vieţii pentru regizor, că este filmul la care visa încă de acum peste 20 de ani, de când a citit cartea. Acest lucru trebuie văzut în legătură cu credinţa catolică a lui Scorsese însuşi (fiu de emigranţi italieni cu frică de Dumnezeu şi de Papă), care a transpărut în multe filme ale sale de până acum, dar poate niciodată atât de explicit ca aici (Endô însuşi a fost unul dintre puţinii autori japonezi care-au scris din perspectiva unui romano-catolic). Desigur, problemele pentru Scorsese nu au fost legate de subiect (cum spuneam, cineastul a mai lucrat filme cu tematică religioasă), ci de găsirea fondurilor pentru finanţarea peliculei, „Silence“ fiind, totuşi, un film istoric, „de epocă“. Până la urmă, Japonia medievală a fost reconstituită în Taiwan, ţară căreia regizorul i-a mulţumit public pentru că i-a adus visul la viaţă.

Aici apare prima dintre bubele filmului. „Silence“ este indecis între a fi un film epic şi un film de idei, şi până la urmă nu este niciuna până la capăt. Logistica deficitară a mai jucat feste, în ce priveşte reconstituirea istorică, şi altor nume, mult mai puţin importante decât ale lui Scorsese, aşa că n-ar fi un capăt de ţară. De neiertat, însă, este că filmul (pentru a se menţine pe piaţa anglo-saxonă) foloseşte limba engleză (alături de japoneză), acolo unde personajele principale sunt, totuşi, portughezi. Spectacolul portughezilor şi japonezilor înţelegându-se între ei în engleză distruge toată autenticitatea povestirii (spectatorul secolului XXI are, totuşi, alte exigenţe decât cel de-acum 50 de ani). Dar să trecem peste alte imperfecţiuni tehnice, pentru a intra în fond.

Nasc şi la iezuiţi oameni...

Se pune întrebarea de ce ar fi vrut Scorsese să facă acest film (la 500 de ani de la evenimentele descrise şi la 50 de la apariţia cărţii). Pentru a atrage atenţia asupra masacrelor propriu-zise? Au trecut 500 de ani, iar masacre sunt permanent în istorie (se pare totuşi că da, pentru că filmul se încheie cu insertul „Victimelor persecuţiilor anticreştine din Japonia. Ad majorem Dei gloriam“ – motto-ul latin al iezuiţilor). Pentru a semnala faptul că prelaţii catolici, iezuiţii în speţă, au fost, de-a lungul timpului, şi victime ale masacrelor, nu numai cei care le-au executat sau sprijinit?

Intenţia este lăudabilă, dar nu este ceva nou (în 1986 Roland Joffé a realizat un film excelent pe această temă, „Misiunea“). Cine ştie, ştie deja, iar cine este răuvoitor nu va fi convins niciodată. (Să fie scena decapitării din „Silence“ aluzie la cele executate în prezent de ISIS şi de alţi fanatici musulmani faţă de creştinii din Orientul Mijlociu? Nu ni se dau elemente pentru a specula mai departe.)

Tatăl nu i-a răspuns nici măcar Fiului

Mereu actuală rămâne, de fapt, tema „tăcerii lui Dumnezeu“ în momentul martiriului fiilor săi (bănuiesc, neavând acces la original, tratată mult mai complex de Endô cu mijloacele literaturii). Tema originează, de fapt, după război în analizele dedicate suferinţei evreilor la Auschwitz şi în restul Holocaustului („Exilul Cuvântului“ se numeşte cartea dedicată de rabinul André Neher acestui subiect, subintitulată „De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz“).

În piesa de teatru „Scaunele“ a lui Eugène Ionesco, cele două personaje aşteaptă un Oaspete (Dumnezeu), care, spre deosebire de „Godot”-ul lui Beckett, apare la sfârşit, numai că El (sau Mesagerul Său) este bâlbâit şi ţine un discurs ininteligibil. De fapt, însă, dacă ne gândim la suferinţa victimelor inocente, întrebarea originară este cea a lui Iisus pe Cruce: „Eli, Eli, lama sabactani?“ / „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“ (apare şi în film, pentru că lui Sebastian i se pare că repetă martiriul Mântuitorului).

Omagiu „Celor şapte samurai“

Scorsese trebuia să găsească echivalenţe cinematografice acestor probleme filozofice, pentru că frazele, ideile pe care le schimbă personajele între ele (probabil preluate din carte) plictisesc şi nu conving. În loc de asta, spre finalul supliciului său, fratele Sebastian (Andrew Garfield) aude o Voce care-i spune „Şi Eu sufeream alături de voi“. Şi – din nou – imaginea unui Christos „tenebrist“ à la Secolul de Aur spaniol, care-a fost un leitmotiv al viziunilor părintelui Sebastian (de fapt, Sebastião).

În dreapta: mult-căutatul părinte Ferreira (Liam Neeson)

Soluţia – demnă de „Pescăruşul Jonathan Livingstone“ – dezamăgeşte, pentru a nu spune mai mult. Stilistic, filmul aduce un omagiu lui Akira Kurosawa (unul dintre mentorii declaraţi ai lui Scorsese) şi altor regizori care-au recreat Japonia medievală şi are câteva imagini, cadre frumoase. Trist e însă că, în niciuna dintre secvenţele care se vor de climax, „Silence“ nu impresionează şi nu convinge.

„Furioşii Domnului“

Un alt punct slab al filmului lui Scorsese este insuficienta contextualizare. Ne aflăm în secolul al XVI-lea, secolul baroc, Secol de Aur, dar şi cel al unor persecuţii şi războaie religioase teribile, inter-europene, în care catolicii (Contrareforma) şi protestanţii (Reforma) se iau la întrecere sau îşi dau mâna în comiterea celor mai mari orori şi atrocităţi. Pe celelalte continente, recent descoperite sau intrate în orbita europenilor, mai ales în Lumea Nouă, „civilizarea“ se face sub flamura Catolicismului, constând într-un veritabil genocid (e-adevărat că cei care-au mai salvat şi conservat ce se mai putea şi le-au „câştigat“ amerindienilor statutul de fiinţe umane au fost tot misionarii catolici, să nu uităm asta).

În acest context, conflictul dintre misionarii catolici (portughezi, mai ales) ajunşi pe pământ japonez şi autorităţile statale de la acea vreme ale arhipelagului este unul pur cultural, ţinând de şocul, de „ciocnirea civilizaţiilor“. Or fi răspândind misionarii de bună-credinţă cuvântul lui Dumnezeu, dar religia creştină este şi un instrument în expansiunea, mai întâi culturală, a europenilor, iar „eminenţelor cenuşii“ autohtone, „minţilor luminate“ care conduc şi stăpânesc Japonia, nu le scapă acest lucru.

De-aici, valul de persecuţii atroce declanşat împotriva credincioşilor catolici indigeni, deja aflaţi în număr îngrijorător de mare, şi a emisarilor veniţi de pe mare pentru a-i încreştina (din 1603, Japonia se află sub conducerea şogunilor Tokugawa, strict izolată şi închisă influenţelor externe, occidentale în speţă; este aşa-numita perioadă Edo, care va dura până la Restauraţia Meiji din 1868, când Japonia se deschide Occidentului şi are chiar forţa şi dorinţa de a-l concura).

„Marele Inchizitor“ Inoue, un fel de O’Brien avant la lettre

Japonia este ca un bărbat, un senior supt de vlagă de cele patru concubine ale sale, şi acestea sunt: Spania, Portugalia, Olanda şi Anglia. El trebuie să spună stop! – este parabola pe care i-o serveşte, abil, lui Sebastião cel în faţa căruia (trebuie să) ajungă: Inchizitorul (de unde această denumire? aluzie la omologii lui catolici de pe Continent?) Inoue (Issei Ogata). Extrem de înzestrat în ale răului, torturii şi ororii, Inoue nu este vreun sadic sau nici măcar fanatic, ci un individ rece, abil şi calculat, conştient de implicaţiile politice ale celor de mai sus. Este tipul de „Inchizitor“, de torţionar, care-a fascinat cel mai des literatura, arta în general, de la Marele Inchizitor al lui Dostoievski încoace.

Inoue face parte din stirpea eficientului O’Brien din „1984“, pentru că, într-adevăr, conform teoriei lui Orwell din acea carte, ne aflăm la nivelul doi al represiunii, în stadiul în care victimele nu mai sunt ucise, ci sunt silite să recunoască ceea ce negau şi să renunţe la a mai combate ceea ce considerau inacceptabil (dar nu îl iubesc încă sincer pe Marele Frate, aşa cum este făcut Winston Smith în „1984“), ba chiar şi să ponegrească şi să „calce peste“ (la propriu) lucrurile pe care le iubeau şi în care credeau.

Experimentul Nagasaki, un Piteşti avant la lettre

Este ceea ce li se întâmplă, pentru tot restul vieţii, iezuitului Sebastião Rodrigues şi maestrului său, părintele Ferreira (Liam Neeson). Mai subzistă credinţa în sufletele lor?, este întrebarea pe care-ar fi vrut să ne-o punem Scorsese. În ce ne priveşte, noi ne putem gândi, ca la ceva similar, şi la Experimentul Piteşti din anii comunismului românesc, şi la ce film ar putea face un mare regizor pe subiectul acesta.

Revenind la inchizitorul Inoue, el le prezintă iezuiţilor şi virtuţile religiei budiste autohtone, care – aşa cum le explică interpretul său (Tadanobu Asano) – nu numai că are multe lucruri în comun cu creştinismul, dar îi este şi superioară în multe privinţe. Ceea ce omit să spună inchizitorul şi ajutorul său, adică cei doi torţionari, este că budismul japonez este, la rândul său, o religie de împrumut, importată, pentru arhipelag, el răspândindu-se de-a lungul Asiei, după ce şi-a avut originea într-unul dintre statele indiene. Religia originală a primilor japonezi (nu se ştie exact de unde sosiţi pe insule) este shintoismul, un fel de animism şi de cult al spiritelor, care mai este şi astăzi întreţinut în templele nipone.

„Indigenii nu sunt în stare să înţeleagă nimic din lucrurile pe care le predicaţi, ei venerează Soarele pe care-l confundă cu Domnul Iisus“, mai argumentează cei doi torţionari, care definesc Japonia ca pe „un teren mlăştinos“, în care nimic nu poate să prindă rădăcini (metaforă cu care nimeni nu pare, de fapt, să fie de acord). Li se putea replica nu numai că populaţiile indigene amerindiene au suprapus şi combinat creştinismul cu credinţele precolumbiene (astăzi ţările latino-americane fiind printre cele mai fervent catolice), ci şi că chiar în Europa, în perioada de expansiune a religiei creştine, populaţiile păgâne (creştinate, de altfel, de multe ori cu forţa), triburi de multe ori aflate într-un stadiu primitiv, au acceptat creştinismul numai combinându-l cu credinţele lor originale, suprapunând figurile noii religii peste cele ale culturii tribale (Zeiţa Mamă, Sol Invictus etc.). Chiar şi astăzi, osmoza dintre datinile (reglementate) ale bisericii şi credinţele populare (arhaice, pre-creştine) este greu de desfăcut, în ce priveşte tradiţiile, mai ales în ce priveşte spaţiul creştinismului ortodox.

Info

Silence: Puterea Credinţei (SUA-Taiwan-Mexic, 2016)
Regia: Martin Scorsese
Cu: Andrew Garfield, Adam Driver, Liam Neeson, Issei Ogata, Tadanobu Asano

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Martin Scorsese – one of the greatest...



Indubitabil, numele lui Martin Scorsese (născut pe 17 noiembrie 1942, în cartierul newyorkez Queens) a intrat în conştiinţa publicului cinefil de pe tot globul ca al unuia dintre cei mai importanţi cineaşti contemporani. S-a întâmplat asta după 50 de ani de la debut (în lungmetraj, cu „I Call First“ / „Who’s That Knocking at My Door“, în 1967, urmat de „Boxcar Bertha“, în 1972 – pentru că scurtmetraje, unele excelente, Scorsese a tot realizat pe parcursul anilor ’60) şi după ce şi-a pus semnătura pe 57 de titluri (ficţiune sau documentare, cinema sau televiziune), numai în calitate de regizor (fără să mai vorbim de carierele de producător, scenarist şi chiar... actor). A fost, însă, o vreme, la începutul anilor ’70, când Martin Scorsese, un tânăr cineast emergent, era doar un membru al mişcării care va intra în istorie ca New Hollywood şi care va schimba din temelii înfăţişarea cinematografului american, alături de Francis Ford Coppola, Steven Spielberg, George Lucas sau Brian De Palma.

Colaborare esenţială cu Paul Schrader

E greu de spus ceva nou despre Martin Scorsese, căruia i s-au dedicat, probabil, volume întregi şi rafturi substanţiale de bibliotecă. Un lucru mai puţin cunoscut este că, în 1970, îl găsim pe genericul documentarului de montaj „Woodstock“ (regia Michael Wadleigh), în calitate de monteor şi de regizor asistent, ceea ce explică, poate, de ce filmul acesta a devenit legendar. Se află aici, la aceleaşi departamente, şi colaboratoarea sa de-o viaţă, monteuza Thelma Schoonmaker (născută în 1940). Cei doi se cunoşteau de ceva vreme, de la facultatea din New York, iar Scorsese va fi cel care i-l va prezenta Thelmei pe viitorul ei soţ, regizorul britanic Michael Powell (1905-1990), unul dintre idolii americanului.

Să spunem ceva despre „filiera catolică“, în sens larg religioasă, din filmele regizorului, născut şi crescut într-o familie de italieni practicanţi. Prin problemele dostoievskiene ridicate, filme ca „Mean Streets“ (1973), „Taurul furios“ (1980) şi, mai ales, „Şoferul de taxi“ (1976) sunt mai „catolice“ decât actualul „Silence“ (ultimele două beneficiind şi de colaborarea cu scenaristul Paul Schrader, la rândul său un regizor important, îmbibat de catolicism şi de spiritualitate). Scorsese va realiza şi filme propriu-zis religioase, precum „Ultima ispită a lui Iisus“ (1988, după Kazantzakis, scenariu acelaşi Schrader, doar aparent blasfemic) sau „Kundun“ (1997), despre viaţa actualului Dalai Lama.

Top 5 filme importante

1. Taxi Driver / Şoferul de taxi (SUA, 1976) (foto dreapta)
2. Raging Bull / Taurul furios (SUA, 1980)
3. After Hours (SUA, 1985)
4. The Last Temptation of Christ (SUA-Canada, 1988)
5. The Age of Innocence / Vârsta inocenţei (SUA, 1993)

Citeşte şi: „Sfârşitul Americii“ – cronica la filmul lui Martin Scorsese „Lupul de pe Wall Street“ (2013)

Robert De Niro şi Martin Scorsese, pe platoul de la „Şoferul de taxi“