Din nou ovaţii la Opera din Timişoara

O nouă montare „Trubadurul” la ediţia a XXXVIII-a a Festivalului „Timişoara muzicală”

De multă vreme, la Opera din Timişoara se „întâmplă” evenimente aparte, unanim apreciate pentru frumuseţea montărilor şi pentru valoarea interpretărilor, situându-se în top-ul teatrelor lirice din ţară, impunându-se atenţiei şi peste hotare tocmai prin asemenea performanţe devenite… o obişnuinţă în ultimul deceniu.

Era firesc deci ca (şi) cea de a XXXVIII-a ediţie a Festivalului „Timişoara muzicală”, derulată sub semnul bicentenarului Verdi, să se încheie „în forţă”, Opera din oraşul de pe Bega oferind, după 55 de ani, o nouă montare cu Trubadurul, interesul sporit fiind generat şi de faptul că tenorul-director Corneliu Murgu a debutat ca regizor, dar şi de distribuţia fastuoasă, alăturând celebrităţi precum mezzosoprana Marianne Cornetti (din SUA) sau baritonul George Petean, dar şi soprana Dragana Radacovic (Serbia) sau tenorul italian Leonardo Gramegna, în compania soliştilor şi ansamblului teatrului-gazdă, care au evoluat parcă mai bine ca niciodată, sub bagheta apreciatului David Crescenzi.

Transferând acţiunea în secolul XIX, deci în perioada contemporană lui Verdi, regia imaginată de Corneliu Murgu propune o derulare alertă, a cărei cursivitate este asigurată şi prin utilizarea turnantei, facilitând trecerea rapidă de la un tablou la altul, un spaţiu în care personajele se creionează firesc, în relaţii puternice, aducând însă şi câteva noutăţi în concepţie, pentru că, spre exemplu, celebrul cor al ţiganilor este cântat, la început, din culise, coriştii intrând apoi, agale, în scenă, efectul fiind deosebit, asemeni balerinelor-flăcări ce dansează în jurul Azucenei, sugerând rugul obsesiv, iar în tabloul final, Leonora rămâne în afara închisorii unde se află Manrico, gratiile despărţindu-i în acea secvenţă liric-dramatică. Un aspect demn de reliefat este şi renunţarea la cântul cu faţa spre dirijor, coriştii având astfel atitudinile cerute de acţiune, uneori chiar cu spatele la public, subliniind credibilitatea momentului. În acea seară, personalitatea oaspeţilor şi-a pus amprenta asupra conturării eroilor, preluând, poate, şi ceva din interpretări susţinute anterior pe mari scene ale lumii, aşa încât, cu siguranţă, în spectacolele următoare se vor observa diferenţe în abordarea rolurilor respective. Şi tocmai pentru că tenorul Corneliu Murgu a întrupat rolul Manrico în peste o sută de spectacole, în montări „clasice” sau avangardiste, având deci percepţia „din interior” a interpretului, şi-a propus acum, ca regizor, după cum el însuşi îmi declara într-un interviu (publicat în programul de sală), să se menţină „cât mai mult pe coordonatele libretului, dar mi-am dorit să ies din spiritul montărilor noastre de până acum, să-l gândesc poate mai modern sub aspectul concepţiei, nu în epoca imaginată de autor, ci, fiind anul aniversar Verdi, să plasăm acţiunea chiar în perioada în care el a scris partitura; însă deplasarea într-o cu totul altă epocă, deşi ’se poartă’, nu mă tentează. (Astăzi este mai important să prezinţi o montare ’de scandal’, ca să se vorbească mult despre regizor, decât să realizezi o viziune interesantă…) (…)

Am avut de la început o imagine clară în ce priveşte desfăşurarea regizorală, dar vreau să las libertatea soliştilor să-şi facă propria concepţie asupra rolului – se spune că pe scenă trebuie să fie interpretul în rol, nu… rolul cu acel solist. Este mult mai important ceea ce se exprimă şi se realizează vocal, decât dacă eu, ca regizor, aş insista că mâna dreaptă să fie ţinută sus, iar piciorul în spate… În general, regizorii lucrează ore întregi pe asemenea detalii, dar pentru mine, rezultatul unui spectacol este în funcţie de cum s-a cântat - la operă, lumea vine în primul rând să asculte voci, interpretări… Evident, trebuie să existe o coordonare între ceea ce spune textul şi mişcarea din acel moment. (…) Am debutat în rol la Mannheim, în anii ’80, la Hamburg era o producţie semnată de Herbert von Karajan, susţinută de proiecţii pe o scenă fără decor, dar în general regiile în care am cântat erau tradiţionale, mai puţin cea de la Dusseldorf, pe care am acceptat-o cu greutate – scenele mele erau destul de clasice, dar corul ţiganilor purta baloane în mână şi… multe altele. (…)

„Trubadurul” la ediţia a XXXVIII-a a Festivalului „Timişoara muzicală”

Lucrarea nu pare complicată, dar de fapt e… foarte complicată, pentru că subiectul nu este clar! Povestea în sine are foarte multe semne de întrebare, cărora nimeni nu a reuşit să le dea un răspuns – poate nici chiar Verdi nu s-a lămurit asupra logicii acţiunii, dar cred că dintre operele sale celebre ce alcătuiesc un triptic al acelei perioade de creaţie, Trubadurul este cea mai reuşită, pentru că de la început şi până la sfârşit are o linie melodică superbă, o armonie permanentă fantastic de bine construită. (…) Aici, toate ariile, duetele, corurile, sunt ’şlagăre’, de aceea cred că (…) opera cucereşte doar când o asculţi, fără a mai avea nevoie să fie susţinută de o montare scenică. De fapt, în libret nu este clar dacă duelul a avut loc sau nu, ideea spadei ’înfipte până în prăsele’ poate fi doar o metaforă, succesiunea evenimentelor e cam confuză, iar în actul II, încercarea lui Manrico de a afla adevărul în ce-l priveşte, în duetul cu Azucena, devine puţin prea lungită… În schimb, acolo se simte cel mai bine măsura ’de 3’ verdiană, atât de diferită de… valsul vienez… Din punctul meu de vedere, Manrico poate fi privit ca un personaj istoric, gagliard, prins fără voia lui în multe ’plase’; este crescut în tabăra ţiganilor, dar are un instinct de conducător, aşa încât l-am gândit ca un histrion, ca un luptător… îndrăgostit.” Poate pe aceeaşi idee a metaforei şi a adaptării la specificul epocii, deşi De Luna ordonă ca lui Manrico „să i se taie capul”, acesta este, de fapt, împuşcat…  

Pe de altă parte, Marianne Cornetti, una dintre cele mai renumite mezzosoprane verdiene la ora actuală, îmi spunea că „Azucena e un rol fantastic, pe care îl iubesc din multe motive. L-am cântat în diverse producţii. Este o femeie care şi-a aruncat copilul în flăcări, care apoi trăieşte în minciună, cumva ca să-şi protejeze ’fiul’ pe care totuşi îl urăşte, dar nu cred deloc că e nebună, ci trăieşte o dramă teribilă. (…) Am într-adevăr o personalitate puternică, dar încerc să redau ceea ce compozitorul a vrut, să aduc toate elementele care fac credibil personajul. Ele se găsesc toate în partitură, iar eu trebuie să ştiu să le transmit. Din fericire… Marianne Cornetti reuşeşte să fie în acele eroine prin interpretare. Foarte rar se întâmplă să nu-mi placă un rol. Uneori regizorul se îndepărtează de ceea ce cred eu că ar trebui să fie personajul, dar întotdeauna mă implic în acele producţii care, din fericire, au şi distribuţii pe măsură. În montările moderne, depinde ce am în jurul meu, dacă are sens, dacă există o motivare, atunci funcţionează, pentru că aduc prin muzică ceea ce a gândit autorul.” A fost, şi în acea seară, un… uragan, iar înfruntarea din tabăra lui De Luna, momentul în care Azucena este târâtă şi trasă de păr cu furie de Ferrando, cred că rămâne unic printre toate versiunile scenice văzute până acum, în orice caz extrem de personal.

„Trubadurul” la ediţia a XXXVIII-a a Festivalului „Timişoara muzicală”

Intenţia de a propune o viziune cu tentă de modernitate, păstrând însă coordonatele tradiţionale cerute de libret şi de muzică, a determinat şi apelarea la decoruri stilizate şi funcţionale; în scenografia semnată de arh. Cătălin Ionescu-Arbore, acestea au o structură fixă, cu elemente diverse ce marchează ambianţa fiecărui tablou, rezumându-se la câteva trepte, creneluri, un perete alb sau cu un fel de oglindă „împărţită” cumva în zeci de mici suprafeţe menite să reflecte lumina, apoi coloane subţiri, aurite, completate cu arcade, cu o imensă icoană-vitraliu, drapaje, grilaje metalice etc. Costumele sunt sugestive, adesea elegante, amalgamând uniforme strălucitoare, cu fireturi şi pantaloni de un roşu (parcă prea) aprins, rochii somptuoase, „de curte”, sau multicolore, apropiate celor autentice din şatră, cu salbe de aur şi alte detalii specifice. ceea ce conferă farmec tabloului respectiv. Trebuie să recunosc unele rezerve în ce priveşte concepţia luminilor, mult prea puternice şi „albe” fie în toiul nopţii, fie în biserică sau la închisoare, unde totul se cerea estompat, mărind astfel misterul sau dramatismul sau atmosfera de rugă, aspecte „pulverizate” însă de excesul de lumină.  

Dar opera înseamnă muzică, iar din acest punct de vedere a fost un regal, pentru că Marianne Cornetti a creat acea Azucena debordantă, cu glas amplu, învăluit în culori sau explodând incredibil, cu un temperament şi o forţă perfect adaptate personajului, pentru că George Petean a etalat, în Contele De Luna, o voce generoasă, cu frazare şi accente verdiene, într-un rol „de linie” care se potriveşte structurii sale, implicându-se expresiv mult mai pregnant comparativ cu maniera sa obişnuită, pentru că Dragana Radacovic a cucerit prin calitatea cântului şi prezenţa scenică pe măsură, Leonardo Gramegna fiind un Manrico onest, sigur în acut, după un început mai incert, surprinzând şi prin sacadarea liniei din „serenada” parcă prea… cazonă; Octavian Vlaicu a susţinut rolul Ferrando în nota sa obişnuită, Crina Vezentan a fost, în Ines, mai curând prietena Leonorei decât o simplă însoţitoare, ceea ce mi se pare logic, colegii lor Remus Alăzăroae (Ruiz) şi Iulian Iosip (Bătrânul ţigan) împlinind o distribuţie extrem de echilibrată; corul (pregătit de Laura Mare) a sunat excelent, cu intensităţi bine dozate şi cu nuanţe subliniate expresiv, iar orchestra a demonstrat – pentru a câta oară? – că este un ansamblu performant, reuşind, sub conducerea fermă şi dinamică a lui David Crescenzi, să evolueze cu supleţe, într-o paletă coloristică deosebită, susţinând soliştii în intenţiile interpretative, într-un demers artistic în care lirismul şi dramatismul tensionat s-au regăsit din plin, ovaţionat şi la „scenă deschisă” şi la final de un public entuziast, până şi cei mai „cârcotaşi” spectatori recunoscând nivelul de înaltă clasă al celor implicaţi în realizarea muzicală.

Noua montare a operei Trubadurul a marcat nu doar debutul de bun augur al reputatului tenor-manager Corneliu Murgu în calitate de regizor, ci şi noutatea unei viziuni „mai altfel” pe scena timişoreană, cu tentă modernă, aerată; un gest de mare eleganţă a fost invitarea în sală a doi dintre interpreţii primei producţii din urmă cu 55 de ani, directorul teatrului precizând, în aplauzele tuturor, că atunci, dirijorul Ladislau Rooth s-a aflat la pupitru, iar mezzosoprana Mira Popescu a dat viaţă rolului Azucena. Astfel, spectacolul ce a încheiat festivalul a constituit şi un arc peste timp încărcat de emoţie şi nostalgie, dar şi un nou reper pe afişul bogat al Operei din Timişoara, care continuă să ofere seri de neuitat, dovadă fiind şi anunţul „sold out” şi cerinţa enormă de bilete şi sosirea unor melomani din Germania sau de la Bucureşti şi Cluj, special pentru a asista la o asemenea reprezentaţie, cu adevărat eveniment. Şi se prea poate ca atracţia lui Corneliu Murgu către regie să se „materializeze” curând şi în alte proiecte la fel de atractive pentru cei de pe scenă şi pentru public deopotrivă.