De ce ne place Brâncuşi?

Foto Constantin Pletosu

Cred că ne regăsim în el frământările identitare. Între România de aici şi de acolo, între mândria de a fi român, de multe ori prea zgomotoasă, şi tristeţea că aparţinem unui spaţiu unde nimic nu este bine, asta-i România, nu ai ce să faci, Brâncuşi ne împacă cu noi înşine. Dar nu artistul Brâncuşi, ci mitul cu acelaşi nume, pe care l-am construit în ultimul timp. Un Brâncuşi de purtat la piept, ca o floare tricoloră.

Avem în povestea Brâncuşi mitul nerecunoştinţei, în care se regăsesc mulţi români, în special din emigraţie. România nu îşi apreciază şi nu îşi susţine valorile. Dacă nu pleca din ţară, nu s-ar fi realizat. Povestea, cu multe zone albe, a colecţiei respinse de statul român, la începutul comunismului, se potriveşte bine aici. Uite, statul român nu i-a vrut opera, în schimb statul francez îl onorează cu un muzeu în centrul Parisului. Câţi dintre noi nu ne regăsim aici, la o scară mult mai mică ?

Un alt episod mult relatat din biografia lui Brâncuşi, deşi nesemnificativ pentru opera sa: Rockefeller vine în vizită şi îl întreabă cum poate să îl ajute. « Ţăranul oltean » îi spune că poate să mature atelierul. Avem aici mitul celui care reuşeşte în afară:  românul care devine foarte important la un nivel foarte înalt, dar fără să uite că este român. Ne prinde bine acest episod, nu avem mulţi reprezentanţi la acest nivel. Parcă i-am pune şi noi mătura în mâna acelui bogătaş, în timp ce noi mestecăm în ceaunul cu mămăligă. Ne prinde bine această imagine, ne răzbună pentru multe întâmplări în care originea românească a fost sursă de disconfort sau chiar de dispreţ.

A treia întâmplare biografică este una dulce amăruie, afirmaţia atribuită lui Brâncuşi « V-am lăsat proşti, v-am găsit şi mai proşti ». Deşi este un fals, circulă cu cu mare succes, pentru că relevă modul negativ de a ne raporta la România, care devine Românica, ţara unde nimic nu merge ca lumea, unde nu ai cum să îndrepţi lucrurile, asta-i România, frate, nu ne mai facem bine, normal că toată lumea pleacă afară etc Nu suntem bine în pielea noastră de români, şi este mai simplu de admis asta când vine din partea unei personalităţi.

Ajungem astfel la teza acestui articol, că Brâncuşi ne luminează fractura identitară: mândria de a fi român, trăită împreună cu disperarea de a fi român. Şi această într-o paradigmă de datorie civică, care este imaginea României în lume.  

Acesta datorie, de a apăra imaginea României în lume, a devenit în ultimii ani o constantă identitară, după ce, la începutul anilor 90, când ieşeam în lume după izolarea comunistă, devenise o obsesie. Suntem cumva implicaţi în asta, prin ceea ce facem încercăm să promovăm România, un fel mai nou de a reformula. Dacă este atât de frumos la voi în ţară, de ce pleacă atât de multă lume de acolo? m-au întrebat de multe ori francezii care m-au auzit vorbind despre România. Ce să le răspund ? Că ne place să defilăm cu Brâncusi, Enescu, Eliade, Nadia, Halep, mănăstiri şi Deltă, că avem nevoie de repere frumoase, iar restul îl trecem sub tăcere ?

Dincolo de această poveste identitară, cât îl cunoaştem pe artistul Brâncuşi? Opera lui pare să fie împărţită în două zone diferite. Ţăranul român cu opinci, care mergea la biserică şi este folosit ca scut împotriva unui modernităţi laicizante, a realizat ansamblul de la Târgu Jiu, o mare mândrie naţională. Care ar putea fi mult mai bine pus în valoare, şi să includă şi biserica ortodoxă care face parte din întregul gândit minunat de artist. Nu cred că semnificaţiile profunde ale acestei opere sunt cunoscute de mulţi din cei care îşi fac poze prin parcurile din Tg Jiu. Adaug aici o mică întâmplare personală, am avut un şef austriac care, ajuns la Craiova pentru prima oară, a vrut să meargă la muzeu, să vadă operele lui Brâncuşi, pe care îl cunoştea foarte bine. Toţi colegii români i-au spus să meargă la Tg Jiu. Austriacul le repeta senin că au opere şi la ei în oraş. Nu le văzuse niciun român, nici nu păreau interesaţi. S-a dus singur la muzeu, apoi la Tg Jiu şi la Hobiţa.

Al doilea Brâncuşi este sculptorul francez, elev al lui Rodin, de origine română, dar asta este scris cu litere foarte mici, care a avut un rol foarte important în evoluţia sculpturii non-figurative. Această parte a operei este mai puţin cunoscută şi apreciată în România, aşa cum prima parte este într.-o zonă secundă a interesului pentru Brâncuşi în Occident. Intră aici păsările măiastre, printre altele, în care ne place să vedem motive româneşti, chiar şi acolo unde nu sunt.

Cele două lumi s-au întâlnit, într.-o harababură cum doar în România se poate, când statul român a cerut bani de la cetăţeni pentru a cumpăra Cuminţenia pământului. O zăpăceala care nu a reuşit. Probabil că pentru Poarta sărutului, de exemplu, s-ar fi găsit mai uşor fonduri, decât pentru una dintre operele sale abstracte.

În concluzie, Brâncuşi a devenit, în spaţiul bucuriei publice, un actor, fără voie, în lupta pentru o bună imagine a României în lume. Cred că s-ar fi distrat teribil acest rol. Ceea ce nu trebuie să ne împiedice să îl cunoaştem şi să îl apreciem, aşa cum i se cuvine.