40 de ani de film documentar românesc. Pierduta şi regăsita arhivă a Studioului Sahia
0
Într-un subsol dintr-o clădire din centrul Capitalei, unde pe o latură e un restaurant elegant, iar în rest, la parter, sînt nişte spaţii vaste şi goale, se află trei cămăruţe pline ochi cu dosare, acoperite de straturi peste straturi de spori de mucegai. Este arhiva de documente a fostului Studio Cinematografic „Alexandru Sahia“, în care de minim zece ani pare să nu fi călcat decît o angajată responsabilă de recuperarea dosarelor de personal.
Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia“, actuala Sahia-Film SA, a fost înfiinţat în 1952 şi a fost, pînă în 1989, singurul studio de documentar din România. Nu tot ceea ce a produs Sahia de-a lungul timpului intră la capitolul „film“, cu aura artistică ce acoperă termenul, chiar dacă s-a produs şi film documentar de autor (scurt-metraj – asta a fost forma de agregare, timp de decenii, în România şi în Europa de Est, a documentarului; el nu avea o reţea proprie de distribuţie, prezentarea filmelor documentare făcîndu-se în cinematografe înaintea filmelor de ficţiune). S-au făcut jurnale de actualităţi, filme de comandă (fabrici şi uzine care comandau filme industriale sau de protecţia muncii, instituţii de stat care voiau filme turistice sau de promovare), filme ştiinţifice şi educaţionale, filme etnografice, filme de propagandă, reportaje ample de tot felul... Dacă în anii ’60, Sahia producea peste 100 de filme anual, în anii ’80 ajunsese la 250. Printre filmele turistice se numără materiale video cu Mănăstirea Voroneţ sau Valea Oltului, printre cele similipropagandistice sînt unele despre agricultura românească, există nenumărate materiale despre construcţia de fabrici şi uzine, despre dezvoltarea oraşelor, despre sistematizare şi colectivizare, şi există în continuare negative netrecute pe pozitiv (deci, niciodată prezentate).
Din 1952 şi cel puţin pînă în 1959 (cînd Televiziunea Română, inaugurată în 1956, a început să facă şi altceva decît transmisiuni în direct), Studioul Sahia a fost singurul producător pentru ceea ce înseamnă istoria în imagini a României: documentări de la Bumbeşti-Livezeni, „Cinecronici“ care cuprind singurele documente video despre spectacolele de teatru ale perioadei, evenimente politice etc.
Festivalul „One World Romania“ a scos pînă acum două DVD-uri cu scurt-metraje din arhiva Sahia, ambele curatoriate de cercetătoarea Adina Brădeanu, care se ocupă de multă vreme de istoria Studioului (şi care a avut o contribuţie esenţială în descoperirea arhivei).
După Revoluţie, Studioul Sahia a fost pur şi simplu devalizat, intrînd într-un declin greu de oprit în 2010 (cînd i-au fost imputate datorii de 2,7 milioane de lei), iar acum se judecă, printre altele, cu firme private de producţie cinematografică cu care a avut contracte. Arhiva de filme e, în prezent, în curs de transfer integral către Arhivele Naţionale de Film, unde urmează să fie verificată şi catalogată. Interesant este că, după cum spun controlorii de film de la ANF, peliculele se află într-o stare foarte bună (minus inevitabila virare a culorilor, datorată trecerii timpului), în principal pentru că nu au fost proiectate deloc în ultimele decenii. Dacă tot ceea ce există acum e şi tot ceea ce-a produs Sahia în 40 de ani, asta e altă întrebare.
Mulţi oameni s-au zbătut în ultimii ani să afle unde anume se află arhiva de documente a Studioului Sahia, în condiţiile în care ea, în mod evident, nu se afla în sediul central al Studioului de pe Bd. Aviatorilor colţ cu Mircea Eliade. Patrimoniul imobiliar al Sahia cuprindea, iniţial, mai multe clădiri, iar de-a lungul timpului s-au făcut tot felul de transferuri din fondul de arhivă de filme. Însă din 2010 încoace, Sahia nu mai deţinea oricum decît o singură altă clădire, în afară de sediu: cea din str. Jean-Luis Calderon 33. Dacă nu era în Aviatorilor, dacă nu rămăsese în alte imobile vîndute (unde ar fi fost descoperită de noii proprietari) şi dacă nu fusese transferată (şi nu s-au găsit date despre ea la instituţiile care au preluat materiale filmice), arhiva nu putea fi decît ori distrusă pe traseu, ori în Calderon. În Calderon, unde, însă, celor interesaţi de recuperarea documentelor Sahia nu li s-a permis accesul (şi nu de către conducerea actuală a Studioului).
Paradoxul situaţiei e că diverşi directori anteriori ştiau că în Calderon există depozitate documente, însă întîi, în 2003, Adinei Brădeanu nu i s-a permis accesul acolo din cauză că Sahia nu avea arhivist propriu, iar ulterior, memoria instituţională a existenţei arhivei pur şi simplu s-a pierdut. Să nu uităm că reflexul imediat post-1990 a fost de dezinteres profund sau de distrugere a tot ceea ce avea legătură cu regimul comunist, iar ideea că urmele pe hîrtie ale funcţionării şi producţiei de la Sahia ar putea fi importante e de dată recentă. Oricît ar părea de ciudat, dincolo de secretomania care i-a făcut pe conducătorii Studioului să nu permită accesul cercetătorilor în respectivul beci, arhiva nu a fost niciodată propriu-zis pierdută, ci uitată, pe măsură ce de Sahia se ocupau oameni cu tot mai puţine competenţe de a evalua valoarea acestei arhive. Nici unul dintre nu ştia şi n-a fost curios să afle ce era acolo.
Abia actualul Minister al Culturii a iniţiat o acţiune de verificare în Calderon – în urma căreia s-a dovedit că existau şi dosare cu altfel de materiale decît cele de personal (dosare de cadre, la vremea lor) de unde o angajată a Sahia recupera documente pentru cei care voiau să-şi reconstituie vechimea în muncă. Angajată care n-avea competenţa să judece relevanţa istorică a restului documentelor.
De cînd se află arhiva în beciul din Calderon? Cel mai probabil, de la începutul anilor 2000, cînd a fost mutată fără a exista (sau nu s-a găsit) un inventar al conţinutului ei (de ce n-a existat, dacă n-a existat? probabil din cauză că responsabilii Studioului erau mai interesaţi de „activele nefinanciare“ ale Sahia – va fi interesant de văzut dacă mai există în arhivă documente legate de acestea). În tot acest timp, din unele bibliorafturi cleiul s-a scurs, prinzînd boabe de apă cu rugină într-o reţea care face dosarele să pară ferecate în fire de aur…
Ce conţine arhiva? La o primă vedere, profund superficială, există (pentru perioada 1952 – cel puţin 1991) dosare cu scenarii literare şi decupaje, caiete de film (care includ practic orice hîrtie emisă în relaţie cu producţia unui documentar), dosare de corespondenţă cu parteneri din Franţa (inclusiv cu Gaumont şi Pathé, de pildă), RFG, Marea Britanie, materiale despre organizarea internă şi sistemul de producţie de la Sahia (mecanismele de premiere a angajaţilor, planuri de producţie etc.). O mare parte sînt documente contabile, bonuri, facturi, state de plată, inventare, gestiunea parcului auto... Adică de toate: cum se făceau filmele, cît costau, unde se distribuiau, de unde veneau banii, cine şi cum lucra la Sahia, cum funcţionau colaborările internaţionale; în general, o secţiune comprehesivă din sistemul societal şi economic socialist.
Pentru a afla importanţa reală a acestor zeci de metri liniari de arhivă, ea trebuie clasificată, iar ca să poată fi clasificată, ea trebuie decontaminată (există riscuri medicale pentru „răsfoirea“ ei în condiţiile în care e depozitată în prezent), uscată şi mutată în condiţii de conservare adecvate. Tot la o primă vedere, conţinutul dosarelor nu e profund degradat (sînt documente scrise de mînă, cu creionul, care se pot citi fără probleme), ele nu sînt rupte, roase ori extrem de umede. Însă sînt nişte proceduri obligatorii, chiar dacă de durată, pentru ca arhiva să poată ajunge, în final, accesibilă cercetătorilor.
Cine e vinovat că s-a ajuns în această situaţie? Ar fi foarte bine să trăim într-un sistem funcţional în care există doar o rotiţă stricată, pe care o putem elimina pentru ca mecanismul să-şi reia mersul perfect. Doar că abandonarea de decenii a acestei porţiuni de istorie nu a fost planul malefic sau dovada incompetenţei unei singure persoane, nu e un accident de funcţionare. E o piesă dintr-un domino complex, la capătul căruia stă falimentul Sahia-Film.
Fotografii de Iulia Alexandra Voicu.
Se încarcă comentariile...
