Iubiti-va actorii - Cand a rasarit Marin Moraru?

Fiecare actor urca scara destinului sau, treapta cu treapta, cu un rol secundar, cu o inlocuire, cu o figuratie... Dar el? Parca ieri s-a prezentat timid, cu o repartitie de absolvent, la teatrul

Fiecare actor urca scara destinului sau, treapta cu treapta, cu un rol secundar, cu o inlocuire, cu o figuratie... Dar el? Parca ieri s-a prezentat timid, cu o repartitie de absolvent, la teatrul din strada Constantin Mille, dupa cateva roluri senzationale la Casandra, iar astazi umbla pe scenele cele mai mari, in chip de protagonist. Cand a dublat un actor mai varstnic? Cand a dus tava? Cand a dat replici din culise? Cand s-a citit in actul al treilea o scrisoare de patru pagini scrisa de personajul interpretat de el? Moraru a urcat scara, cum fac copiii, sarind mai multe trepte deodata. Ba, daca as vrea sa fiu consecvent cu aceasta imagine, as putea spune ca a urcat cu ascensorul... Talent cu carul, acoperind fara eforturi vizibile distanta de ani lumina dintre caricatura si comicul tragic, acest actor care iradiaza buna dispozitie, molipsitor ca un pojar, se rostogoleste dintr-o data pe trapezul unei replici si parca simti cum incepe rasul sa planga. Indraznesc sa spun ca Marin Moraru este un minunat, modern, Clown ("de la Clownul citire", cum spunea Ion Fintesteanu) si sper ca aceasta apreciere nu este prea de tot exagerata, nici intr-o parte nici in cealalta. El e un "Charlot" de mileniul al treilea. Sigur ca, mai ales de cand a inceput sa vorbeasca filmul mut. Clownul - suprema aspiratie a unui actor - s-a vazut gonit in arena cu tigri si inghititori de flacari, cu scamatori si echilibristi. Numai din cand in cand se mai iveste cate un artist care ne aduce aminte ca omul din fata noastra, invadat de farduri si de stridente culori, a tinut candva, pe umerii sai, destinul teatrului. Si poate tot atat de rar pe cat apar marii actori printre clowni, apar marii clowni printre actori. As dori mult ca acest elogiu - pe care, daca nu stii de unde sa-l apuci pare a avea mai multe taisuri - sa nu-l supere pe Marin Moraru, mereu surprinzator, mereu cu cate o sotie sclipindu-i in privire, mereu tanar, si care - natura prea de timpuriu plesuvindu-l - putem fi siguri, in orice caz, ca nu va incarunti niciodata... Nu pot sa nu-mi aduc aminte ca, prin 1992, pentru ca a vrut sa faca teatru - teatrul pe care l-a vrut el - fara compromis si umilinta, actorul si-a luat jucariile lui miraculoase si-a plecat in lume. A ajuns in Germania, unde David Esrig il astepta cu sufletul la gura. A jucat acolo vreo doua stagiuni, pe un salariu de marca, as zice, euro fiind inca un vis indepartat. Nemtii l-au priceput imediat si si-au dat seama ca umorul lui e altfel decat al lor, mai subtil si mai consistent. Au invatat deindata sa citeasca in privirea aceea a ochilor sai rotunzi, ca doua imense margele de spirit, comice pana la Dumnezeu... Apoi, actorul s-a intors la "nemtii" lui din Romania si publicul romanesc l-a aplaudat regeste si l-a platit, dupa posibilitati, cu sfanta modestie... Am auzit ca, acum catava vreme, un mare inventator de emisiuni TV i-a propus un spatiu fara margini pe ecranul unui post bogat in audienta, precum si o diploma de "genial". Actorul a refuzat oferta. Nu stiu daca a avut dreptate sau nu. Dar eu sunt de partea lui, pentru ca marii actori au intotdeauna dreptate. Desi, acolo, la "Geniali", Marin Moraru ar fi fost intr-adevar, la locul lui...