Ioana Pârvulescu: „N-a existat Bucureştiul perfect“

„Viaţa începe vineri“ reprezintă debutul în romanul de ficţiune al eseistei Ioana Pârvulescu. În 1897, zilele erau încăpătoare, iar oamenii visau la lumea noastră. Visau la noi. Şi semănau foarte mult cu cei care i-au precedat şi cu cei care i-au urmat.

„Adevărul": După mai multe cărţi de eseistică cum v-aţi făcut curaj să debutaţi în romanul de ficţiune?

Ioana Pârvulescu: Personajele din roman m-au rugat să le las să intre în lumea secolului 21, doar erau preocupate de viitor mai mult decât de orice pe lume. Eu le-am prevenit: „Bine, fie, dar e pe răspunderea voastră, e altă lume decât cea pe care o ştiţi voi, să nu veniţi apoi la mine să vă plângeţi că nu vă place. Să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce, fiţi pregătite pentru tot". Iar ele mi-au spus că nu curajul le lipseşte şi că sunt foarte curioase să vadă ce se întâmplă cu noi şi să se întâlnească cu oamenii de azi.

Personajele romanului s-ar descurca în vremurile noastre?

Cu siguranţă. Naivitatea poate fi o calitate. În general, de oamenii naivi se râde, dar cu dragoste. Dacă un om de secol 19 ar trăi în secolul 21, obişnuinţa lui de a gândi cu mintea proprie l-ar face să ajungă departe. Ei se adaptau mai repede decât noi la schimbare, la progres, la noutate. Dar e sigur că, pe de altă parte, sufleteşte, ar suferi: n-ar înţelege nici în ruptul capului de ce nu mai există bunul-simţ, ci birocraţia, de ce nu mai există politeţe, ci mitocănia cea mai joasă, de ce se înjură mai rău „ca birjarii", de ce oamenii se închină la Rău şi-l exaltă în toate felurile.

Aţi scris mult despre Bucureştiul secolului 19. Este perioada Bucureştiului perfect?

Nu există şi n-a existat niciodată un Bucureşti perfect. Iar secolul 19 a avut, la rândul lui, multe faţete. Dar, comparativ cu alte epoci, sfârşitul de secol 19 şi primii ani ai secolului 20, „belle époque", a fost o perioadă de graţie în istoria Europei. Ajunge să comparăm aceste documente sufleteşti care sunt scrisorile, ca să vedem că în sufletul acelor oameni încăpeau mai multe lucruri bune decât într-al nostru. Dar tuberculoza? mă veţi întreba.

Dar sifilisul? Dar ploşniţele? La care vă răspund: Dar sida şi cancerul? Dar poluarea de toate felurile?

Şi-atunci o să spuneţi, poate: Dar apa caldă şi căldura? Aici am un răspuns zdrobitor: de o lună - şi e iarnă! - n-am apă caldă şi căldură, pentru că mi s-a stricat centrala de apartament, iar piesa defectă încă tot n-a sosit din Franţa. La 1897, cu trenul sau cu trăsura, aş fi avut-o de mult, pentru că acelor oameni le păsa şi ar fi suferit de frig odată cu mine. Dar ei, de fapt, cred că ar fi avut-o în depozit, pentru că gândeau paşii înainte. Celor de azi puţin le pasă de orice altceva decât de ei înşişi.

Spuneaţi că v-ar fi plăcut să aveţi 20 de ani la 1900. Vă identificaţi cu personajul Iulia, care are 21 de ani?

Autorul e presărat în toate personajele. Sunt un pic în Iulia, dar la fel de mult în Agata sau în Nicu (poate cel mai mult în acest copil de opt ani) sau în mama lui Nicu, care spală cu mâna şi aşa mai departe. Nu am un alter ego, în acest roman, dar dacă aş fi trăit atunci, m-aş fi împrietenit cu familia Margulis.

Mai aveţi două romane, nepublicate încă, iar acesta, deşi a fost scris după ele, le-a luat-o înainte. De ce?

Scrii pentru că nu poţi altfel. De publicat, însă, nu publici decât dacă eşti convins tu însuţi de ceea ce ai scris. Primele două romane au fost scrise la adânci tinereţi, când era cenzură şi nu se punea problema să pot publica, lumea romanelor era prea liberă şi prea burgheză. Dar după '90, când puteam publica, nu mi-au mai plăcut mie, nu-mi mai „veneau", ca o haină care nu-ţi mai stă cum trebuie şi nu te mai simţi bine în ea. Aşa că, după 20 de ani de non-ficţiune, m-am gândit să încerc a treia oară: ori-ori!

Aţi scris „Viaţa începe vineri" în doar trei luni. ­V-aţi pripit? Sau povestea s-a copt suficient înainte?

Aţi intuit corect: creşterea poveştii a durat ani de zile. Nu contează prea mult în cât timp se scrie propriu-zis un roman, ci în cât timp creşte înăuntrul autorului. Gestaţia e esenţială (cel puţin în cazul meu), nu naşterea. Iar documentarea avea în spate o carte întreagă „În intimitatea secolului 19", care, la rândul ei, a crescut în mulţi ani. Aşadar, numai de grabă nu se poate vorbi.

Tehnologia înspăimântătoare

„Cu câţiva ani înainte de 1900 zilele erau încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimişti şi credeau, ca niciodată înainte şi ca niciodată după, în puterea ştiinţei, în progres şi-n viitor. Anul Nou devenise, de aceea, cel mai important moment: începutul, mereu reluat, al viitorului. Textura lumii permitea orice gând nebunesc şi, adesea, gândurile nebuneşti ajungeau realitate. România era în Europa, iar Capitala ei ajunsese un oraş cosmopolit, care făcea mari eforturi să se organizeze şi să se civilizeze.

În Bucureşti, spun toate documentele din epocă, nu apucai niciodată să te plictiseşti, nici ziua, nici noaptea. Firile sensibile se temeau de pericole neştiute". Extras din volumul „Viaţa începe vineri".

Enigmele trecutului

Publicat de Editura Humanitas, „Viaţa începe vineri" este un roman semipoliţist, care reconstituie atmosfera Bucureştiului din anul 1897. Ioana Pârvulescu s-a documentat riguros, citind tot ce s-a întâmplat zilnic în Bucureşti, din 1895 până în 1900. Acţiunea cărţii se petrece din 19 decembrie până la 31 decembrie.

„Am citit despre cinci ani, ca să scriu despre 13 zile", a mărturisit autoarea, la lansarea cărţii, de la Librăria Cărtureşti din Bucureşti. Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, a spus că „suntem pociţi în raport cu oamenii frumoşi de atunci şi că Ioana Pârvulescu ne dă un etalon al decăderii noastre".

În 1897, un bărbat este descoperit aproape mort, în zăpada nesfârşită a pădurii Băneasa. Este îmbrăcat ciudat. Nu ştie cum a ajuns acolo şi află cu stupoare ce an este. În jurul său se ţese un mister pe care încearcă să-l dezlege ziariştii de la „Universul", un medic şi fiica lui, un poliţist şi un comisionar de doar opt ani.