Democraţie de subzistenţă
0
N-a devenit deja agricultura de subzistenţă o tradiţie pe care s-o păstrăm cu evlavie? Numai că iată-ne tot mai dornici şi mai … binecuvântaţi de-o parte a clerului să ne păstrăm şi o democraţie de subzistenţă. Adică, să fie tejgheaua plină cu beneficii străine ale democraţiei, iar în rest să se acţioneze după principiul „pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă“.
Zilele trecute mi-am cumpărat nişte „pere comice“, cum scria pe etichetă. Am crezut iniţial că denumirea era produsul creativităţii negustoreşti a moldovenilor, ca să constat că, de fapt, este vorba de un soi popular de pere europene. Ţara de provenienţă a fructului era, însă, una atât de îndepărtată, încât mi-am dat seama că nu voi ajunge niciodată s-o văd, ca şi majoritatea concetăţenilor, chiar şi cu un posibil regim liberalizat de vize...
Am cumpărat perele din două motive foarte importante - unul era pofta, şi alta – nostalgia: cândva, copil fiind, culegeam în grădina unui bunic nişte pere asemănătoare de sub un pom de-o generozitate rară… Aveau un gust pe care-l ţin minte şi acum… Şi nu lăuda nimeni acel pom. Făcea parte, firesc, dintr-o gospodărie şi grădină îngrijită cu dragostea lucrului bine făcut… Bunicul ar fi vrut, poate, să le vândă, ca produse bio, numai că nu putea - dincolo de gospodărie se construia comunismul…
Pe lângă pere, am mai cumpărat de la tejgheaua răcoroasă a hipermarketului, în cantităţi de doar degustare, roşii, castraveţi, mărar, pătrunjel, busuioc, ţelină, morcov, câteva feluri de salată, sparanghel şi nu mai ştiu câte altele… Îmi mai făceau cu ochiul nişte „harbuji“, nişte „zămoşi“, nişte cireşe şi alte ispite, dar privirea vigilentă a nevestei, îndreptată spre silueta mea ca o pară şi punga cam subţire, m-a făcut să-mi pun pofta-n cui… Acasă aveam să reconstat ce ştiam, de fapt. Că toate, cu excepţia, sparanghelului, poate, ar fi putut fi dintr-o frumoasă grădină moldovenească. Şi nu erau. Pentru că „nu ne duce capul“, cum mi-a spus un prieten, nici măcar să le ridicăm pe toate de pe jos, de pe ciornoziom, nu că să le mai punem şi pe tejghea bine ambalate. În schimb, mi-a mai spus prietenul, tot râvnim să ne vindem fudulia de a lăuda gustul „adevărat“ al produselor noastre şi de-a lua în râs, cu dispreţ, gustul „de sugativă“ al celor crescute de agricultorii de peste mări şi ţări.
… Şi n-ar fi fost mare scofală. La urma urmei, de ce nu ne-ar tihni usturoiul, ceapa şi busuiocul de pe aiurea? De ce să muncim ca vechiul european sau ca turcul şi chinezul, de exemplu, dacă se poate şi altfel? De ce să devenim comici, culegându-ne perele moldoveneşti scuturate pe jos?
N-a devenit deja agricultura de subzistenţă o tradiţie pe care s-o păstrăm cu evlavie?
Numai că iată-ne tot mai dornici şi mai … binecuvântaţi de-o parte a clerului să ne păstrăm şi o democraţie de subzistenţă. Adică, să fie tejgheaua plină cu beneficii străine ale democraţiei, iar în rest să se acţioneze după principiul „pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă“. Că de nu – eşti scos, ca (ne)drept credincios, din rugi. Pentru că nu e oare democraţia, ca să parafrazăm pe cineva, cea mai proastă formă de guvernare pentru Republica Moldova?
Şi este, mai ales cum arată acum. Cu excepţia tuturor celorlalte, tot mai posibile aici. În special, după ce luna de miere cu UE pare să se fi încheiat şi riscă să ajungă la limita gâlcevii...
Se încarcă comentariile...
