Concediul pentru mame: ştie guvernul ce vrea?

Multe mame preferă să muncească de-acasă când copiii sunt mici

Prin reducerea concediului pentru mame, guvernul rezolvă o problemă de moment. Dar nota de plată va veni în anul electoral 2012.

.

Toată această tevatură cu concediul plătit pentru mame are toate şansele să intre, cât de curând, în manualele de politici publice. Fireşte, ca un exemplu de „Aşa nu!".

După zile întregi de bâjbâieli, abureli şi replici jenante, care mai curând au enervat opinia publică decât să o lămurească, preşedintele Băsescu a rezolvat problema insolubilă în stil propriu, tăind nodul gordian cu sabia. Soluţia: concediu plătit de un singur an, începând din 2011. Femeile care se află acum în concediu vor fi plătite după vechea lege, deci până la împlinirea de către copii a vârstei doi ani. Lovitură de maestru. „Frontul mamelor", ce părea să zgâlţâie serios construcţia guvernamentală, a fost fisurat. Iar bugetul sufocat al statului primeşte o gură de aer.

Acum, problema a fost, de bine, de rău, soluţionată. Dar ce se va întâmpla mai târziu?

Cineva trebuie să aibă grijă de copii, atunci când mamele vor fi la slujbă - să nu ne imaginăm că se vor găsi prea mulţi angajatori care să le acorde mamelor programe de lucru reduse. Într-o societate în care principiul de bază e mai curând „mergi sau crăpi", nu e bine să ne facem iluzii. Ar mai rămâne, desigur, soluţia tradiţională a bunicilor. Dar vârsta de pensionare tocmai a crescut. Pentru a mai îndulci pastila, guvernul condus de Emil Boc a promis un program de construcţie de creşe şi grădiniţe. Primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, a prins provocarea politică şi a plusat, la rândul lui. Probabil viitoarea sa contracandidată, Elena Udrea, asemenea. Se pare că va ploua cu creşe.

Dar cât de realiste sunt aceste promisiuni?

Ştie, oare, guvernul care sunt necesităţile din diferite regiuni ale ţării? Ştie şi cât va costa un asemenea program? Dar Primăria Capitalei ştie? Probabil, nu. Dacă ar fi ştiut, ar fi ne-ar fi prezentat aceste cifre. Aşa se procedează, conform teoriei politicilor publice.

Oricum, creşele şi grădiniţele trebuie să fie situate la parter, să beneficieze de spaţii verzi, locuri de joacă. Puţine dintre actualele locuri în care părinţii sunt nevoiţi să îşi lase copiii sunt conforme standardelor europene. Dar atunci când vorbim despre costuri, să nu ne gândim doar la construcţii. Un sistem bine pus la punct pentru îngrijirea şi educarea copiilor foarte mici are nevoie, mai ales, de personal calificat. Acesta trebuie selectat şi instruit. Şi apoi, plătit. Suficient de bine pentru a nu migra în instituţiile similare din Vest, aşa cum se întâmplă azi cu medicii.

Oricât am vrea, copiii nu pot fi băgaţi în spitale dezafectate, renovate la repezeală, aşa cum îşi imaginează preşedintele Băsescu. Să-l înţelegem, totuşi. A vorbit politicianul cinic din el şi nu omul care a crescut doi copii.

Suntem siguri că toate acestea vor costa mai puţin decât plata concediilor pentru mame, pe timp de doi ani?

Întocmai ca în celelalte state membre ale Uniunii Europene, construcţia şi gestionarea creşelor şi grădiniţelor trebuie să fie treaba administraţiilor locale. Mai bine, decât să arunce banii pe artificii, malluri, petreceri cu lăutari şi aranjamente florale de milioane de euro. Ar mai putea fi şi reaba angajatorilor, împreună cu sindicatele. Dar aici, slabă speranţă.

Şi, tot ca în ţările Uniunii Europene, părinţii ar trebui să plătească anumite contribuţii, în funcţie de venit. În multe ţări europene, acestea sunt deductibile fiscal. Condiţiile în care sunt ţinuţi copiii sunt excelente, atenţia care se acordă îngrijirii, hrănirii şi educaţiei lor, de asemenea la cotele cele mai înalte.

Suntem capabili de aşa ceva? Sau ne vom întoarce la „căminul" de tip socialist, în care şoimii patriei erau ţinuţi în spaţii închise şi li se dădea să mănânce ceai cu pâine, lapte îndoit cu apă, salam prăjit sau chiftele de porc, din care jumătate din carne dispărea în sacoşele îngrijitoarelor, înlocuită fiind cu pâine?

Desigur, o întreagă generaţie de „decreţei" a crescut astfel. Dar, oare, asta îşi doresc oamenii maturi de azi pentru copiii lor?

Dar să revenim la situaţia creşelor şi grădiniţelor din Europa occidentală şi să vedem şi cealaltă faţă a monedei.

Este adevărat că prioritate la înscrierea micuţilor în creşe au femeile care lucrează. Este adevărat că există servicii bine puse la punct de asistenţă maternală - asistentul poate chiar veni acasă să stea cu copilul bolnav, pentru ca mama să meargă la serviciu.

Dar oricât de primitoare ar fi şi oricâte fonduri li se alocă, instituţiile publice tot nu fac faţă cererii. În multe oraşe mari din Franţa sau Belgia, de exemplu, viitoarelor mame li se recomandă să se înscrie pentru creşe încă din luna a treia ... de sarcină. Se poate sta luni de zile pe listele de aşteptare. Există, desigur, varianta instituţiilor private. În Bruxelles, o creşă privată poate costa între 350 şi 600 de euro pe lună. Unele instituţii, exclusiviste, pot pretinde însă mult mai mult.

Şi dacă după o jumătate de secol de stat social, cu subvenţii generoase, aceste ţări dezvoltate încă nu au creat un sistem care să-i mulţumească pe toţi, vom reuşi noi să construim unul cât decât satisfăcător, într-un an de zile, în plină criză?

Are România capacitatea administrativă de a pune la punct un asemenea program ambiţios pentru copiii săi? România, care nu e capabilă să facă autostrăzi şi care construieşte săli de sport şi patinoare cu de câteva ori preţul faţă de vecinii unguri...

Să ne imaginăm ce se va întâmpla în România, nu acum, nu în 2011, ci în 2012.

Primii copii născuţi sub „noua lege" vor fi împlinit un an. Cea mai mare parte a mamelor, cele care nu-şi pot permite să stea acasă fără a fi plătite, se vor vedea nevoite să reia lucrul.

Abia atunci, presiunea asupra creşelor - atâtea câte vor fi - va deveni enormă. Ca în atâtea alte situaţii, va intra în funcţie sistemul românesc de pile, intervenţii şi, foarte probabil, mită. Sectorul privat, care probabil intuieşte de pe acum că e rost de o bună afacere, va reacţiona. Şi, cum cererea va fi mai mare ca oferta, preţul va creşte. Atât în creşele private, cât şi pentru bone. Multe mame vor ajunge la concluzia că e mai bine, inclusiv pentru copil, să stea acasă fără niciun ban, decât să dea cea mai mare parte a câştigului pe creşă sau bonă.

Abia atunci, înainte ca economia să simtă vreo creştere a productivităţii muncii, datorită întoarcerii timpurii a mamelor la lucru, frustrările se vor acumula, iar nemulţumirile a mii şi mii de familii vor izbucni.

Şi cum anul 2012 e un an electoral, nemulţumirile se vor răsfrânge asupra guvernului, primarilor şi a „sistemului", în general. Cine va câştiga din asta, la alegeri, nu e greu de intuit.

O vorbă înţeleaptă spune că e bine să ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă s-ar putea să ţi se întâmple.

Guvernul are acum ce şi-a dorit. Dar a ştiut, într-adevăr, ce vrea?