„Am pierdut trenul să ajung Brad Pitt”

Mimi Brănescu, unul dintre cei mai buni actori tineri de la noi, spune că banii îi vin mai ales din scris scenarii, nu din meseria care îi este cel mai aproape de suflet. Mimi Brănescu este Gabi Bogdanovici, DJ la un post de radio, în lungmetrajul „Întâlniri încrucişate”, regizat de Anca Damian. Filmul rulează în cinematografele româneşti.

Aţi vrut să vă înscrieţi la Jurnalism înainte de a vă apuca de actorie, lucru pe care nu l-aţi mai făcut. Iar în filmul „Întâlniri încrucişate” aveţi rolul unui DJ la radio...

Primul meu gând a fost să dau la jurnalism când eram mult mai tânăr. Dar nu-mi imaginam că jurnalismul înseamnă ceea ce am făcut eu în film, mai degrabă presă scrisă. Copilărind la ţară şi neavând un contact ceas cu civilizaţia, ceea ce îmi imaginam eu nu prea avea legătură cu realitatea.

M-a dus fratele meu la un profesor să mă pregătească. Făcusem franceză şi rusă în şcoală. Şi credeam că ştiu franceză. Am aflat după întâlnire că mai trebuie o limbă străină pe lângă franceză, franceza pe care n-o ştiam atât de bine pe cât credeam eu. Nu o ştiam aproape deloc, de fapt.

Am renunţat şi asta a fost toată legătura mea cu jurnalismul. Când am văzut rolul, n-am făcut nicio conexiune. M-am pregătit cât am putut de bine. Nu am ascultat mai mult la radio sau orice altceva, pentru că atunci aş fi încercat să imit, să fac precum Dobrovolschi.

Am încercat să fiu DJ de radio. A fost dificil dintr-un punct de vedere deoarece s-a filmat foarte repede, într-un fel care mie nu-mi este nici plăcut, nici familiar.

„Nu sunt un fan al meu”

Pentru a câta oară aţi văzut filmul în care jucaţi acum ?

O singură dată l-am văzut, în vara lui 2008, la Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi (IPIF), de la Constanţa.

Sunt şi filme pe care le-aţi văzut de mai multe ori?

S-o luăm aşa... N-am jucat în atât de multe filme. Unele nu sunt din acelea pe care să le vezi şi a doua oară. Începând să joc în filme mai frecvent decât o făceam înainte, încerc să mă obişnuiesc cu figura mea pe ecran, eu nefiind un fan al meu desăvârşit. Nu mă înnebunesc după mine.

Trebuie să văd a şasea sau a şaptea oară filmul. Şi nu se întâmplă într-o săptămână, ci în doi-trei ani când mai am eu chef să văd ce am făcut, să analizez la rece dacă am jucat bine sau nu. Pot să spun că de multe ori nu mă suport.

Aţi făcut un rol foarte bun în filmul lui Cristi Puiu, „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea”.

Este şi meritul lui Cristi Puiu pentru că a ştiut ce vrea.

Dar şi în „Boogie” v-aţi remarcat....

Este şi meritul lui Radu Muntean. Şi al celorlalţi actori alături de care am jucat. Am mare nevoie să existe o relaţie bună cu regizorii şi să am încredere în ei. Să nu le pun o întrebare şi ei să mi-o întoarcă. Să ştie să îmi spună tot timpul ce trebuie să fac. Grija mea să fie cum să fac cât mai bine ce vor ei de la mine. Să nu am niciodată îndoiala că ei nu ştiu ce vor. Nu prea sunt în largul meu când regizorul îmi spune că se poate şi aşa, şi aşa şi hai să vedem ce-o  ieşi până la urmă...

„Când am bani, sunt mai selectiv la roluri”

Să înţeleg că rolul din „Întâlniri încrucişate” a fost mai mult pentru experienţă...

Pentru experienţă, pentru scenariu, pentru echipă. Ştiam că o să joace Andi Vasluianu şi Oxana Moravec, Doru Boguţă. Şi mulţi alţii... Sunt mai mulţi factori. Nu sunt un actor care să primească cinci mii de scenarii pe an şi să facă o selecţie dură. Acum mai şi scriu pentru teatru şi televiziune.

Când am bani, sunt mai selectiv la roluri, când nu am bani, nu prea am încotro. Încă sunt în căutarea unui răspuns la întrebarea „Cum e mai bine să procedez?” Actor fiind, să mă duc să mă angajez la un butic şi să îmi păstrez prestanţa şi renumele şi să intru doar în producţii de bună calitate?

Sau să mă duc să îmi fac meseria. Sunt atâţia actori mari din ţara aceasta care au apărut în nişte producţii nu îndoielnice, ci jalnice. Atunci eu cine sunt, de pe ce poziţie aş putea să spun că nu joc în producţia aceea de rahat, câtă vreme cei în faţa cărora eu mă înclin joacă în nişte mizerii.

De ce aţi ales actoria?

Eu n-am vrut să mă fac actor de la naştere. N-am cântat de mic pe scene şi nici nu mi-am înnebunit familia că vreau să ajung Florin Piersic. La 20 de ani, au venit să mă ia în armată. N-am făcut armata, acum pot să zic pentru că nu mai este obligatorie.

Şi trebuia să dau la facultate ca să mă amâne şase luni. Fratele meu făcea regie de film. El a venit la mine cu scenarii, am văzut filme şi m-am gândit că n-ar fi rău să mă fac actor. După doi-trei ani, am intrat la facultatea de teatru. Apoi, a ajuns să îmi placă şi am înţeles că e singura meserie în care poţi să nu faci nimic (râde).

Cum aţi ajuns să fiţi distribuit în „Filantropica”?

A fost o mare şansă. În filmul acesta m-a văzut Cristi Puiu şi m-a luat într-un „Cartuş de Kent şi un pachet de cafea”. Apoi alţii şi tot aşa. După „Filantropica” nu rămâi cu Mimi Brănescu în cap. Puiu mi-a zis că acolo m-a văzut şi m-a luat în filmul lui pentru că primii doi actori nu au vrut să joace.

Eram cam al treilea pe listă. Mi-a zis la telefon: „Sunt Cristi Puiu. Am avut un actor care n-a mai vrut să joace, altul n-a răspuns la telefon, dacă vii tu, te iau”. Când m-am dus la el, Cristi mi-a zis încă ceva: „Dacă ţi se potriveşte şi costumul, care e deja făcut, joci sigur”. Şi mi s-a potrivit costumul.

Cu rolul din „Boogie” cum a fost?

Până la „Boogie” mă distribuiseră toţi regizorii numai în roluri de oameni serioşi. Radu Muntean  a fost primul care a zis că vrea să mă vadă altfel. Iniţial, am dat probă pentru rolul principal. N-am luat castingul, dar mi-a dat vestea că o să joc un alt rol.

Dar nu v-aţi supărat... Adică nu aveţi orgolii.

Nu, de ce să mă supăr? Am, în schimb, orgolii şi frustrări. Trăind adolescenţa în comunism şi fiind făcut din părinţi formaţi în comunism, am frustrări. Du-te până la Viena, nu mai departe, şi când te întorci o să fii un om frustrat.

Vă deranjează dacă sunteţi distribuit în roluri mai mici?

Eu privesc aşa lucrurile. Ştii câţi actori sunt în ţara asta? Cred că sunt mii. De ce să mă deranjeze că apar într-un rol secundar, câtă vreme alţi 600 nu apar în film şi îşi doresc. Altfel privind lucrurile, depinde de cine este făcut filmul. Sunt mai degrabă frustrat decât orgolios.

„Mai am şanse să ajung Gene Hackman”

Vă macină noaptea gândul cum să procedaţi să fiţi mai bun în meseria dvs.?

Recunosc că nu. Mă pregătesc pentru fiecare rol şi încerc să înţeleg cât de bine pot ceea ce am de făcut. Nu pierd nopţile din cauză că n-am reuşit să ajung unde aş fi vrut. Depinde cum priveşti paharul, jumătatea plină sau jumătatea goală. Mă întâlnesc cu colegi care n-au făcut nimic de când au terminat facultatea şi ei mă privesc ca pe un star.

Alteori, mă întâlnesc cu colegi care au făcut de 20 de ori mai multe decât mine şi aceştia mă privesc ca pe un no name. Aşa o să fie toată viaţa, probabil. Am pierdut trenul să ajung Brad Pitt. Mai am şanse să ajung Gene Hackman.  Mai aştept până la 50 de ani. Îmi doresc mai mult, însă nu mi-am făcut un scop în viaţă din a vâna rolurile sau din a citi disperat articolele despre alţii.

Sau să petrec sărbătorile cu toţi regizorii şi să fac din Revelion un maraton, să am grijă să trec pe la toţi să-i salut ca să nu mă uite. Îmi place să lucrez cu oamenii care au încredere în mine. Sunt destul de timid şi de închis. Dacă ştiu că un regizor mă ia pentru că nu a vrut altul să joace, trebuie să găsească o explicaţie bună ca să mă facă să joc.

Pentru că n-am suficientă încredere în mine să demonstrez că sunt mai potrivit ca cel de dinaintea mea. Îmi plac oamenii care mă plac.

Încă aşteptaţi rolul acela care să vă taie respiraţia?

Nu sunt un bun privitor al filmelor mele. Dar este în-tr-un „Cartuş de Kent...” o secvenţă care mie îmi place foarte tare, de care sunt foarte mândru. A fost ideea lui Cristi Puiu, pe care nu am înţeles-o la vremea aceea şi el insista şi mă enerva.

După ce am văzut filmul, mi-am dat seama că a avut perfectă dreptate. Şi în „Boogie” sunt multe lucruri care îmi plac foarte tare şi tot aşa nu le înţelegeam când filmam. Apoi, după vizionare, am văzut că totul avea o logică.

„Oamenii mă sună şi ştiu exact câţi bani vreau”

Foto:  Marian Vilău

Scrieţi şi scenarii pentru televiziune şi teatru...

Nefiind un actor cum aş fi vrut, am ajuns să şi scriu. Dar să păstrăm proporţiile. Nu se filmează la BBC şi nu se dau la englezi. Se filmează la noi şi se dau la televiziunile noastre.

Care a fost prima piesă de teatru pe care aţi scris-o?

„Gunoierul”... A mai lucrat şi Gabriel Spahiu la piesă. A scris un monolog. Am jucat-o de zece ori la Teatrul Pod. Apoi, mi-au propus Marcel Iureş şi Alexandru Dabija s-o jucăm la Teatrul Act. Ne-au dat şi bani. După asta, mi s-au cerut şi alte piese. Apoi, am început să le cer şi bani, din ce în ce mai mulţi.

Datorită regizorului Radu Nichifor, care a montat „Bigudiuri” la Nottara, am obţinut pentru prima oară 1.000 de euro. Dar nu de la Nottara, ci de la Teatrul din Brăila.

Am tot respectul pentru Radu Nichifor pentru că mi-a montat două piese pe vremea când nu se înghesuia nimeni şi a cerut o sumă de bani pe care şi el şi eu credeam că o merit. Acum, oamenii mă sună şi ştiu exact câţi bani vreau. Am  mai crescut cota între timp. (râde)

Aţi promis că n-o să mai apăreţi în piesele scrise de dvs. De ce?

E foarte greu să controlezi. Câteodată, la mine, funcţionează povestea asta cu dedublarea schizoidă. Când nu merge bine cu actoria, mă dau scriitor, când nu merge bine cu scrisul mă dau de fapt actor.... Actor îmi place mai mult.

Dar din scris, am câştigat bani. La „Gunoierul”, am avut emoţii şi pentru text, şi pentru regie şi pentru mine ca actor. Mă gândeam că o să fiu huiduit de trei ori. E un curaj prea mare pe care nu vreau să mi-l mai asum.

Actor şi dramaturg

Foto:  Marian Vilău

Primul rol de film, în „Filantropica”. Cornel Mimi Brănescu s-a născut pe 31 martie 1974 la Lehliu, judeţul Călăraşi. A studiat arta actorului, clasa Olga Tudorache,  la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, din Bucureşti, promoţia 2000.

A jucat la Teatrul Bulandra în “Îmblânzirea scorpiei” de William Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, şi în “Trilogia belgrădeană” de Biljana Srbljanovic, în regia lui Theodor Cristian Popescu. În anul 2001, a obţinut rolul lui Andy în filmul lui Nae Caranfil, „Filantropica”, iar în 2005, l-a interpretat pe doctorul Tudor Mirică în „Moartea domnului Lăzărescu” de Cristi Puiu. A mai jucat în „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea” de Cristi Puiu, „Hârtia va fi albastră” şi „Boogie” de Radu Muntean.

Viaţa într-o familie de artişti. Despre soţia sa, Mirela Oprişor, actriţă la Teatrul de Comedie, Mimi Brănescu spune că este foarte talentată. „N-aş schimba pentru nimic în lume ce mi s-a întâmplat în ultimii cinci ani.  E delicat.

Câteodată unul joacă, altul nu joacă. Unul e mai prezent în viaţa publică, celălalt mai puţin. Acelea sunt momente dificile. Dacă nu ştii să le gestionezi şi dacă nu ai cu cine să le gestionezi, cei doi pot să se îngroape unul pe celălalt. Am avut noroc de o soţie care înţelege lucrurile acestea.

Ne sprijinim unul pe celălalt”. Mirela Oprişor n-a jucat niciodată în piesele scrise de Mimi Brănescu. „Mi-aş dori în măsura în care ei îi face bine asta şi îşi doreşte să joace. Niciodată n-o să putem fi amândoi în acelaşi timp, în acelaşi loc. Câteodată stau eu mai mult cu copilul, câteodată ea”, a încheiat Mimi.