Circuitul PET-ului în natură. Şi retur. Plasticul, într-o cultură a sărăciei
0
Viaţa firească a unei sticle de plastic ar trebui să se sfârşească, dacă nu în malaxorul unei instalaţii de reciclare, măcar la groapa de gunoi. Totuşi, de acolo, un PET mai trece prin câteva mâini, mai hrăneşte câteva guri.
În curtea asta din satul Glina, judeţul Ilvof, se trăieşte mai mult de la groapa de gunoi. Şi din ce se mai găseşte pe lângă: fier vechi, aluminiu şi PET-uri. Ca nişte furnici, oamenii ăştia adună ceea ce noi numim deşeuri - obiecte pe care le storc de ultimii bani. Ei sunt cei care duc PET-ul pe ultimul drum.
Mădălina, femeia din gospodărie, încălzeşte apă la ceaun. Are 19 ani, dar semnul posomorârii i s-a săpat deja clar în mijlocul frunţii, acolo, între sprâncenele negre. Andreea are 4 ani, doar ea e fiica Mădălinei, ceilalţi opt copii care bătătoresc pământul din curte sunt din alte familii, sunt rude. Copii cu copii în braţe şi alţi copii care stau în fund şi se joacă în ţărână.
O pâine discretă
E un miros puternic de vechi aici, ca-n odăile nelocuite. Mădălina nu vorbeşte despre groapă ca şi când s-ar duce ea acolo. „S-a închis şi nu mai dă voie să intrăm", ăsta e textul oficial. Zice că vecinii se duc mai mult. Nu sunt acum acasă, dar ei „fac groapa". Se dezleagă greu la discuţii, i-e teamă să spună ceva, dacă citesc în gazetă cei mari, de la groapă, şi nu-i mai lasă deloc să caute una-alta? Păi, ruinează atâtea familii din sat! Oamenii ăştia, care trăiesc în case scunde din pământ şi lemn, în barăci ponosite şi sărăcăcioase, îşi apără pâinea, până la urmă.
O să spunem aşa: nu Mădălina, nici familia ei, nici altcineva pe care ea l-ar putea cunoaşte nu trece strada, la groapa de gunoi. Însă prin sat se aude: „Se trăieşte mai mult din ce-adună lumea. E lume multă şi săracă. La groapă se găseşte tot, de-acolo se poate strânge, dar nu prea dă voie".
„Ei sortează,
cum ar veni"
Banii se fac ori din aluminiu, doză cu doză, ori din fier, ori din PET-uri. 2,5 lei pentru kilogramul de aluminiu, 0,6 lei pentru fier şi, la mica înţelegere, oricum mai puţin de un leu, pentru kilogramul de PET-uri. „Dacă ar face doar sticle, ar muri de foame! E multă muncă şi degeaba."
Totuşi, oamenii vin la groapă, separă plasticul de gunoiul menajer şi alte lucruri care au devenit netrebuincioase altor oameni. Şi apoi îl duc la centrul de colectare de lângă. „Ei sortează, cum ar veni", încearcă Mădălina să ne lămurească. „Dar nu scoate sticlele afară, că nu le dă voie să scoată. Când mai scapă, mai scoate şi ei un sac de fier. În rest, acolo, înăuntru. Mai merge copii pe gunoi şi mai adună ce găseşte. De la o casă merge două persoane, de la zece case mai încolo mai merge două."
Programul la groapă: două-trei ore pe zi
Nu ştie să spună cât se câştigă din munca asta, dar oamenii merg în fiecare zi, munca începe pe la 16.00 şi se termină pe 18.00-19.00, când îi trimit răcoarea şi întunericul înapoi, în jurul ceaunului.
Se insistă mult pe fier - „murdar, ruginit, vai de el şi ăla" -, deşi trebuie să-ţi fi pus Dumnezeu mâna-n cap să găseşti mai mult de 20 de kilograme într-o zi. PET-urile sunt aşa, mai mult învecinate cu scopul lor principal. Dar o pâine tot aduc şi ele, atât cât se mai poate, că îndată vine iarna. Peste groapă încep deja să cadă ciori în stoluri dese, croncănind a frig, iar câinii, flocoşi şi răi, latră nesătui la adierile mai turbate ale
vântului.
Ce se întâmplă când dă frigul? Cum o să le fie traiul acum, că se apropie bălana? „Păi, cum să fie? Dacă ai salar', trăieşti. Dacă nu, mai bine te duci dracului" - cam asta e, în argoul local, filosofia oamenilor.
Totuşi, e un cerc închis aici, orice străin atrage atenţia. În general, nimeni nu vine să-i întrebe pe săteni de vorbă, aşa că devin circumspecţi, aproape violent de bănuitori, la fiecare întrebare. Nu prea lasă pe nimeni să le răscolească viaţa. „Cine sunteţi voi, să veniţi aici, în ţigănie?", întreabă, arţăgos, un cetăţean. „Ne-au trimis de la ziar." „Păi, şi aveţi ceva la mână?" „Legitimaţia de presă." „Deci, n-aveţi nimic. Hai, luaţi maşina şi daţi-i drumul de-aici mai repede!"
Plasticul, într-o cultură a sărăciei
Când era copil, Mircea Kivu vindea sticle, de acolo îşi strângea banii de buzunar. „Ăsta era jobul meu în familie: spălam sticlele murdare şi mă ducem cu ele la magazin să le vând. Prima dată când am văzut un PET eram în Israel, abia în 1987. Era o sticlă de Coca-Cola. Am adus-o acasă şi am refolosit-o mulţi ani: ţineam apa în frigider. A rezistat mult sticla aia", povesteşte amuzat sociologul.
Mircea Kivu, sociolog
În cei 25 de ani scurşi de la vizita în Israel, Mircea Kivu a observat cum o simplă bucată de plastic a schimbat esenţial obiceiurile de consum ale românilor. „Am remarcat că e o imaginaţie debordantă în modurile de utilizare a PET-urilor, cred că ar trebui inventariate undeva toate aceste transformări autohtone", spune sociologul.
„Sifoane, ghivece, pâlnii"
„Le folosesc la sifoane, ghivece, fac pâlnii, cei de la ţară îţi comercializează vinul în astfel de sticle refolosite. Păi, tot orăşeanul care se respectă şi are rude la ţară face vizite cu portbagajul plin de PET-uri goale. În zonele viticole, sunt la mare preţ", enumeră, sumar, câteva moduri de întrebuinţare. Dar e mai bine aşa, crede Mircea Kivu, e preferabil să le revalorifice în stilul lor decât să le arunce în natură, chiar dacă nu e chiar foarte igienic. „Din păcate, peisajul turistic românesc este plin de plastice."
Mai occidentali decât occidentalii
Alfred Bulai, sociolog, trasează şi mecanismele care-i fac pe români să renunţe mai greu la obiectul din plastic, chiar şi după consumul conţinutului. „Ideea de reciclare a fost, de fapt, gândită prima oară de români. Noi suntem mai occidentali decât occidentalii!", doar că în limita perimetrului locuinţei. „Da, PET-urile sunt de unică folosinţă, dar tradiţia noastră culturală ne face să le folosim la maximum şi să le reciclăm cum putem şi noi. Sunt zeci de mii de utilizări, legate, până la urmă, de o cultură a sărăciei", crede sociologul.
Alfred Bulai evidenţiază faptul că modelul cultural al românilor nu a fost construit pe societatea de consum, promovată de capitaliştii secolului XX. „Ei încearcă să promoveze consumul, inclusiv consumul aberant. De aici vine şmecheria asta cu «produse de unică folosinţă», e o întreagă filosofie. Dar uite că aşa creşte şi cantitatea de plastic pe pământ. Românii însă n-au prea prins minciuna asta pentru că ei nici n-au avut, înainte de '89, parte de astfel de produse, nu aveam modelul cultural."
Ca tradiţie, nu doar a românilor, produsele de calitate sunt cele trainice, punctează Alfred Bulai. „Plasticul nu e foarte sănătos, e un produs chimic - de aia are şi termen de garanţie. Nu te omoară, dar nu e nici aşa, fără cusur. E pentru consumul rapid, ieftin. Dar e practic, uşor, funcţional, gratis, normal că-şi găseşte mai multe utilizări." Acum ne-am mai acomodat cu deprinderile date de capitalism, crede sociologul, a învăţat şi românul să mai arunce lucrurile pe care nu le mai foloseşte.
Ce este PET-ul
Abrevierea PET provine de la compusul chimic polietilenă tereftalat, un polimer termoplastic din familia poliesterilor, folosit pentru fabricarea fibrelor sintetice şi a ambalajelor pentru lichide şi produse comestibile. În rândul chimiştilor, denumirea de polietilenă tereftalat nu este des acceptată, întrucât compusul nu conţine polietilenă, ci mai multe unităţi de etilenă tereftalat. De aceea, în literatura de specialitate se foloseşte denumirea poli(etilenă tereftalat).
Cum a ajuns PET-ul în România?
Amestecul de molecule din care rezultă materialul folosit la fabricarea sticlei de plastic, abreviat PET, a fost brevetat în anul 1941, de către chimiştii John Rex Whinfield şi James Tennant Dickson, fiind descoperit în cadrul companiei britanice Calico Printers' Association, specializată pe produse textile. Abia în anul 1973 a fost lansată şi prima sticlă PET, patentată de inginerul american Nathaniel Wyeth. Noua invenţie a crescut uşor în popularitate, datorită calităţilor sale: este făcută dintr-un material plastic transparent, foarte puternic şi inert - nu curge nicio substanţă dăunătoare din conţinut. Astfel, poate stoca lichide în condiţii de siguranţă.
În România socialistă însă, PET-urile erau considerate invenţii de ultimă generaţie, un adevărat motiv de laudă pentru persoanele care reuşeau să-şi procure un astfel de obiect. Căderea comunismului din '89 a făcut loc şi pe piaţa românească invenţiei revoluţionare din anii '70.
Dacă primele băuturi la sticlă de plastic veneau din Occident, din importuri, prima linie de îmbuteliere PET din ţară a fost inaugurată de compania Quadrant Amroq Beverages, pentru sticla de Pepsi de 1,5 litri. Cea de-a doua mare firmă producătoare de flacoane de tip PET a fost PET Clib Impex SRL, cu sediul în Caracal. România continuă să importe PET-uri, însă are şi o industrie specializată, de sine stătătoare, oricum, îndeajuns de performantă încât să permită unui român să producă, potrivit cifrelor oficiale, deşeuri ce conţin aproximativ 170 de kilograme de plastic.
„Sticle goale luăm!" Acum şi pe internet
De la centrul de colectare până la cel de procesare, PET-ul mai are un traseu scurt de urmat. Sunt o mulţime de firme mici şi mijlocii care-şi asumă rolul de şofer pentru acest mic drum. Aurel Teodorescu este acţionar în cadrul unei astfel de firme, care preia baloturi de plastic de la centrele mici de colectare sau de la restaurante şi hoteluri. Cei mai mulţi dintre clienţi află de mica unitate economică prin intermediul internetului, de pe site-ul www.deseuri-online.ro - un fel de bursă online de deşeuri. După doar un an de activitate, sunt rulate lunar 60-70 de tone de PET-uri, însă Aurel Teodorescu are aşteptări ca, în două-trei luni, să depăşească 100 de tone. „Încă nu cunoaştem toate dedesubturile plasticului, dar, după doar un an, această afacere e profitabilă. Cumpărăm, în medie, un kilogram de PET-uri cu 1,3 lei. Apoi, facem o activitate de trading (n.r. - comerţ): le sortăm, scoatem gunoiul din ele şi le trimitem mai departe. Nu avem o evaluare exactă a profitului, dar ies bani destui pentru profilul afacerii", explică Aurel Teodorescu.
Primul meu PET
de Liviu Avram
În vara anului 1986 treceam din al doilea în al treilea de facultate. Costineştiul părea din nou destinaţia obligatorie şi în acel an, dacă nu venea Costel cu o propunere de nerefuzat: să facem altceva. După un „brainstorming" în cinci, am identificat schema: o escaladă pe Ceahlău, o coborâre cu pluta pe Moldova, pe Siret şi pe Dunăre, apoi câteva zile în Pădurea Letea din Deltă.
Au urmat două săptămâni în care am strâns provizii, multe dintre ele raţionalizate pe cartelă: pâine, ulei, zahăr, conserve de vită şi de fasole cu cârnaţi afumaţi, mălai, ceai, cafea. Plus cinci camere de tractor, fundamentul plutei. Costel ăsta era un tip OK, dar cam gargaragiu: îi plăcea să se laude că tot ce are el - o lanternă, un briceag, o unghieră, orice - e unicat, e „the best". Îl ştiam din armată, nu ne mai impresiona gargara lui, dar în ziua în care am centralizat proviziile, trebuie să recunosc, ne-a umilit pe toţi. A scos din rucsac o chestie în care încăpeau doi litri de ulei, care nu se spărgea şi care cântărea doar câteva grame. Era un PET, primul pe care îl vedeam în viaţa mea. Montagnarzii ştiu cât contează fiecare gram din rucsac şi mă înţeleg cum am socotit: chestia aia de plastic înlocuia patru recipiente din sticlă, başca faptul că nu trebuia să ai grijă să nu se spargă. Mi s-a părut atunci cea mai minunată invenţie omenească. Zgâriat şi ciufulit, PET-ul lui Costel a făcut carieră şi anul următor, când am mers cu pluta pe Mureş.
Şi-acum, poftim: toţi vor să scape de PET-uri...
Manual de reutilizare a PET-ului
Mai întâi trebuie separate cele trei tipuri de plastic din componenţa unui PET: stricla propriu-zisă, capacul şi eticheta. Apoi, fiecare dintre acestea se macină şi se transformă în mici fulgi ce pot fi refolosiţi. Cel mai adesea - în fibre de tip textil, dar pot fi prelucraţi la fel de bine pentru a fabrica borduri de autovehicule, căni, suporturi pentru creioane sau mobilă modernă. Ca o ironie, aceşti fulgi sunt folosiţi pentru a fabrica membrane necesare la izolarea gropilor de gunoi. Asta se întâmplă cu PET-urile care ajung la centrele de procesare din România. Pentru celelalte 98,7% PET-uri nereciclate, există o mulţime de alte soluţii. Acesta este un manual pentru cele mai întâlnite dintre ele.
O pâlnie confecţionată din partea superioară a unui PET poate fi folositoare oricând, iar răsadurile de flori se păstrează perfect în zilele răcoroase de primăvară la adăpostul plasticului
Se ia un bidon cu volumul de 2 litri...
1. Se clăteşte bine cu apă curată. Apoi se adaugă, după nevoie, ulei, vin, ţuică, benzină, borş, apă curată. Se păstrează la frigider, în cămară, în portbagajul maşinii, la temperatura camerei, oriunde, oricât.
2. Se taie partea superioară cu ajutorul unui cuţit sau cu o foarfecă, la aproximativ o treime din lungimea PET-ului. Se ia partea inferioară şi se umple cu apă până la jumătate. Buchetul de flori primit la birou poate supravieţui astfel cel puţin o săptămână.
3. Se taie partea superioară cu ajutorul unui cuţit sau cu o foarfecă, la aproximativ o treime din lungimea PET-ului. Se păstrează în portbagajul autovehicului personal pentru situaţiile în care alimentarea cu benzină nu este făcută la pompă, ci cu ajutorul unei canistre.
4. Se taie, în diagonală, jumătate din partea superioară. Dopul se păstrează bine strâns pe gâtul sticlei. Se foloseşte ca o scafă, un căuş, pentru manevrarea pământului, nisipului, produselor vrac din magazinul general.
5. Se deşurubează dopul şi se toarnă 150 de mililitri de sirop de zmeură. Se montează un cap de sifon şi, în schimbul sumei de 2 lei, se poate obţine suc de zmeură.
6. Se ia un cui sau un ac mai gros. Se încinge la foc continuu timp de 2 minute. Se găureşte dopul PET-ului la distanţe egale, în formă de cercuri concentrice. Se foloseşte la stropitul frunzelor late ale florilor din balcon sau înainte de aşeza fierul de călcat pe haine.
7. Se taie partea inferioară cu ajutorul unui cuţit sau cu o foarfecă. Se umple cu apă până la jumătate. Se aşază pe caloriferul cald pentru umidificarea aerului din încăperea de locuit. Atenţie! După mai multe întrebuinţări ar trebui înlocuit pentru a evita aspectul neplăcut cauzat de depunerea impurităţilor din apă.
8. Se pune un plic de cafea instant sau de „3 în 1", după preferinţă, folosind gura recipientului. Se adaugă apă caldă. Se amestecă în mână timp de un minut. Lichidul obţinut poate fi consumat dintr-o cană sau direct din sticlă.
9. Se plantează, primăvara, în pământ, răsaduri de flori. Se taie partea superioară a sticlei cu ajutorul unui cuţit sau cu o foarfecă. Se acoperă răsadul cu porţiunea din PET rezultată din tăiere, după ce se asigură circulaţia oxigenului printr-o serie de găurele firave. Se înlătură atunci când razele soarelui devin mai blânde.
10. Se încălzeşte apă la o temperatură moderată. Se toarnă în recipient. Se poate folosi în cazul durerilor reumatice sau de stomac.
11. Dacă bidonul are capacitatea de 5 litri, poate fi folosit pentru depozitarea murăturilor, care se extrag, cu uşurinţă, cu ajutorul furculiţei pentru grătar.
12. Se foloseşte un cui încins pentru a face, în mijloc, o gaură cu o dimensiune considerabilă, aproape o treime din suprafaţa dopului. Recipientul se umple cu apă, se aplică dopul şi se aşază, răsturnat, într-un ghiveci de flori, pentru a asigura udarea permanentă a pământului.
13. Se taie partea superioară cu ajutorului unui cuţit sau cu o foarfecă. Se aşază peste ţeava care are rolul de stâlp al gardului din faţa casei pentru a evita acumularea apei de ploaie.
14. Cu ajutorul unei ţigări aprinse sau cu o forfecuţă de unghii, se crestează o gaură mică în mijlocul PET-ului. Se pun 100 de mililitri de sirop foarte dulce. Se prinde de lustră sau se lasă pe birou. Albinele sau muştele vor fi ademenite de izul lichidului. Odată ce au pătruns în interiorul recipientului, îşi vor găsi cu greu drumul înapoi.
Cum putem scăpa de plastic?
Raul Pop, director de programe al Asociaţiei Ecoteca şi fost manager general al organizaţiei nonprofit Recolamp, vorbeşte despre efectele devastatoare pe care PET-ul le are asupra mediului. Un exemplu: este nevoie de sute de ani pentru ca un simplu bidon de doi litri să se piardă definitiv în sol. Însă acestea nu se biodegradează complet niciodată, ci se descopun în granule, care sunt mâncate de vietăţi precum peşti, păsări sau viermi şi în al căror stomac rămân până când vietăţile mor.
Doar 1,3% din deşeuri sunt reciclate
Pentru cei care se gândesc că nu fac niciun rău dacă uită o sticlă după grătar, la pădure, chiar şi pentru cei care aruncă, în acelaşi coş, gunoi menajer, electronice şi ambalaje, Raul Pop are aceste cifre: „În România, un cetăţean produce, în medie, un kilogram de deşeuri zilnic. Deci 356 de kilograme anual! 3 oameni - o tonă! Din această tonă, aproximativ jumătate sunt obiecte reciclabile. Ei bine, înmulţiţi aceste cifre cu numărul de români!". Potrivit statisticilor europene, doar 1,3% din deşeurile românilor merg către centrele de reciclat, deşi Europa ar cam sugera un procent care să treacă de 50.Restul? La groapa de gunoi şi, poate, în mâinile sortatorilor anonimi din Glina.
Reprezentanţii Apelor Române Caraş adună PET-urile din Golful Cerna
Unde e problema, de ce nu pot avea românii grijă nici de resturile lor explică Raul Pop: „La nivel de consumator, deci de generator primar de deşeuri, nu se face colectare selectivă pentru că nu există nici infrastructură, nici educaţie. O ţară care are nişte ţinte asumate în faţa Comisiei Europene ar trebui să găsească instrumente cu care să le îndeplinească. Or, atâta vreme cât oamenii nu reciclează pentru că nu le pasă - nu suntem norvegieni - există două mijloace. Ori îi plătesc, ori îi pedepsesc dacă nu o fac".
Potrivit activistului, serviciile de salubritate nu ar trebui să mai colecteze deşeurile care nu sunt selectate, iar groapa de gunoi ar trebui să refuze transporturile mixte. „Iar în acest lanţ, de la momentul generării, până la depozitarea finală, trebuie făcute permanent controale." Raul Pop supralicitează chiar: „În orice ţară din Uniunea Europeană există o taxă de depozitare la groapa de gunoi destul de mare, de zeci de euro. E, cu această taxă îi forţezi pe cei care colectează să găsească soluţii pentru a evita depunerile de deşeuri în mase mari".
În ciuda acestor soluţii clare, peisajul aproape natural din jurul marilor oraşe rămâne înţesat de plastice, indiferent dacă acestea plutesc pe apele murdare sau rămân aruncate, în dezordine, la marginea pădurilor ce găzduiesc picnicuri.
Insula uriaşă din plastic apărută în Pacific
Problema impactului dezastruos pe care plasticul îl are asupra mediului natural a atras atenţia forurilor internaţionale mai ales după anul 1988, când Administraţia Naţională a Oceanelor şi Atmosferei din SUA a făcut o predicţie-şoc: din cauza curenţilor marini, în nordul Pacificului, va apărea o insulă imensă formată exclusiv din deşeuri.
Astăzi, dimensiunea şi întinderea insulei au ajuns la cifre înspăimântătoare. Potrivit agenţiei guvernamentale a SUA National Science Foundation, insula este de două ori cât arhipelagul Hawaii.
Podoabe-record
Mihai Mândreanu
(zis Popa) din Râşnov a ridicat, în anul 2009, cel mai înalt pom de Crăciun –
92 de metri! A folosit doar PET-uri, adunate de el şi de voluntarii săi direct
din natură, înşirate pe sârme ca mărgelele pe aţă şi atârnate de instalaţia de
sărituri cu coarda din Cheile Râşnoavei. Bărbatul, un alpinist ecologist
recunosct în Ţara Bârsei, a vrut să atragă atenţia turiştilor care lasă gunoaie
în natură - acesta este motivul pentru care niciunul dintre PET-uri nu vine din gospodăria personală. Creaţia sa este un record mondial, încă nedepăşit.
Explozia PET-ului în vremuri de criză
Pe scurt, explozia PET-ului în România este una dintre puţinele poveşti „de succes" din anii crizei economice mondiale. Cea mai bună demonstraţie în acest sens poate fi regăsită într-una dintre industriile cu cel mai mare boom din ultima perioadă: cea a berii la bidon de plastic. Astfel, România se află în topul ţărilor cu cel mai mare consum de bere la PET, alături de alte state din Europa Centrală şi de Est, precum Bulgaria. Ba chiar şi cehii, băutori de bere cu tradiţie, au ales calea PET-ului, forţaţi de condiţiile economice ale ultimilor ani.
În România însă, recordurile în acest sens sunt demne de o cauză mai bună. Anul trecut s-au băut 1,7 miliarde de litri de bere în total, dintre care mai bine de jumătate la PET - pentru prima dată a fost depăşit pragul psihologic de 50%, potrivit Asociaţiei Berarilor României. Tradusă, constatarea de mai sus ar suna cam aşa: în România s-au vândut 850.000.000 de litri de bere îmbuteliaţi la PET, ceea ce înseamnă aproximativ 425.000.000 de PET-uri provenind numai din consumul de bere.
Evident, există şi alte produse şi industrii care folosesc intensiv PET-ul ca ambalaj: sucurile, uleiul, apa minerală, lichidul de spălare a parbrizului, oţetul, vinul popular. Practic, cifra de 425.000.000 PET-uri din industria berii se multiplică enorm luând în considerare doar sucurile, apele minerale şi uleiul.
În fapt, industria PET-ului a luat aşa un avânt în ultimii ani, încât nici nu au mai avut timp autorităţile să încropească statistici proaspete. Ultimele cifre de acest fel provin din 2009 şi, considerând amploarea din ultimii trei ani, putem doar bănui dimensiunile fenomenului actual. Priviţi aceste cifre: în 2009, românii au aruncat la gunoi 2,6 miliarde de PET-uri de 2 litri, de la bere la vin şi apă. Adică un total de 133.000 de tone, care ar umple o coloană de 133 de kilometri de tiruri declara, în 2009, Nicolae Nemirschi, pe atunci ministru al Mediului. (Mihai Mincan)
Se încarcă comentariile...
