"Religia în şcoli, o miză electorală"

La finalul unei campanii de o săptămână în care ziarul "Adevărul" şi-a propus să atragă atenţia asupra unui subiect delicat, şi anume acela al predării religiei în şcolile din

La finalul unei campanii de o săptămână în care ziarul "Adevărul" şi-a propus să atragă atenţia asupra unui subiect delicat, şi anume acela al predării religiei în şcolile din România, am considerat necesar să avem opinia unui reputat sociolog despre acest subiect.

Vintilă Mihăilescu, directorul Muzeului Ţăranului Român, vă propune un punct de vedere critic asupra acestei probleme, care a stârnit până acum multe pasiuni şi interese.

- Mai există învăţământ laic în România?

- Sigur că mai există... Principiul de la care trebuie să pornim însă e că şcolile unui stat laic trebuie să fie laice. Sigur că pot fi şi şcoli religioase, confesionale. Dar şcolile de stat într-un stat laic trebuie să fie laice. Dacă nu, înseamnă că ceva este încălcat în înseşi fundamentele statului, ceea ce pune o mare problemă. Pasul al doilea este ce înţelegem prin ore de religie.

Pentru că aici sunt două posibilităţi. Ori înţelegem religie cu adevărat, ca viziune despre lume, ca spiritualitate, ca parte importantă a unei culturi generale, şi asta este absolut normal, e bine, se poate face un trimestru, se pot face şapte... e de discutat. Sau este vorba despre transmiterea unei credinţe... ceea ce este altceva...

- Este capabil copilul de clasa I să înţeleagă religia ca spiritualitate?

- Dacă faci religie la clasa întâi, nu ai cum să faci decât şcoală de popi, ca să-l cităm pe Creangă... În clasa întâi nu poţi să transmiţi decât o credinţă, o emoţie. Şi-asta face ca, într-adevăr, învăţământul să devină confesional. Îţi pui întrebarea ce caută un învăţământ confesional într-o şcoală laică, a unui stat laic. Este paradoxal modul în care ni se pare absolut firesc acest lucru în spaţiul românesc ortodox, dar îl considerăm monstruos în spaţiul islamic.

Păi statele islamice îşi spun, de la început, că sunt state religioase. Că ne place, că nu ne place, că e bine, că nu e bine... dar nu mai e o contradicţie în termeni... Ei nu spun că sunt republici laice, democrate. Dacă este vorba despre religia ca fapt de cultură superior, din acest moment începem să discutăm cu pedagogi, cu profesori, cu preoţi, cu filosofi. Să vedem care ar fi curricula, ce vrea să transmită. Trebuie gândit judicios, în funcţie de ce urmăreşti. Absolut speculativ şi la bunul-simţ, cred că cel mai bine ar fi să se studieze religia prin clasa a zecea, a unsprezecea, un trimestru sau un an maximum. Nu mai devreme şi nu mai mult.

- Cine ar trebui să predea religia?

- Mai degrabă un filosof, cu condiţia să ştie despre ce este vorba. Poate s-o facă şi un teolog, nu un preot practicant, un teolog care are şi formaţie filosofică... Ca să predai orice, de la sport la filosofie în şcoală, ai nevoie să faci o facultate, plus modulul pedagogic. De ce există această cerinţă? Pentru că trebuie o minimă garanţie că aceşti oameni care predau unor copii au abilităţile minimale de a preda. O lecţie nu e totuna cu o predică...

- Dar poate fi preotul un bun profesor de religie?

- Dacă eu aş fi o fiinţă habotnică, mi-aş pune întrebarea cum se poate face învăţământ religios în şcoală. Să zicem că faci învăţământ practic obligatoriu din clasa întâi. Aflaţi câte clase întâi sunt în ţară... şi o să vedeţi câţi profesori de religie ar trebui să fie.

Or, profesor de religie în acest caz înseamnă preot. Un preot poate să transmită credinţa. Numai că el ar trebui să aibă şi simţ pedagogic. Şi asta vă spun ca un părinte păţit. Ştiu de la copilul meu şi de la alţi copii care au trecut prin acest învăţământ în clasele primare că urăsc religia, urăsc bisericile şi urăsc materia, pentru că au avut parte de nişte dascăli, de nişte preoţi care nu ştiau să vorbească cu un copil de şase ani şi care i-au traumatizat, în loc să-i înalţe spiritual.

Deci, repet, impasul referitor la care religie poate fi predată sau la problema icoanelor, toate aceste subiecte sunt colaterale, derivate, sunt un lanţ de consecinţe în aval de problema de bază... Mai mult decât atât, chiar dacă ne-am pune pe poziţie adversă, şi am spune da, suntem o naţiune religioasă, suntem un stat ortodox, ceea ce ca afirmaţie este nu numai neconstituţional, ci şi anticonstituţional, şi antimodern... Chiar şi-aşa, ar trebui să discutăm foarte serios ce vrem. Pentru că nu se poate să fim un stat ortodox în Biserică, iar când trecem strada la parlament sau faci o vizită la ONG-uri devenim laici...

- De ce credeţi că se teme Ministerul Educaţiei să aibă o poziţie fermă în raport cu religia în şcoală?

- Dintr-un motiv electoral elementar. Şi vă dau un exemplu. Când Băsescu a luat poziţie împotriva amplasării Catedralei Neamului, ştiţi că au fost toate discuţiile succesive... Şi la un moment dat Băsescu a luat poziţie. Nu acolo, că nu e bine. Eu eram pe teren prin nişte sate. Deci am putut să văd punctual reacţia sătenilor care l-au considerat brusc un fel de antihrist. Nu au înţeles şi era şi greu să înţeleagă că nu e împotriva Catedralei Neamului, ci împotriva unei anumite amplasări.

Confuzia s-a făcut imediat şi în două săptămâni a scăzut aproape 10 procente în sondaje. Este an electoral, iar toată povestea cu religia este un capital simbolic extraordinar. Dacă puterea face acest gest, absolut populist, s-ar putea să obţină nişte procente în plus. Problema este că e în contradicţie cu poziţia lor ideologică şi cu Constituţia. Am impresia că se trece sistematic pe lângă miezul problemei şi că totul este un joc populist de prestigii şi de orgolii, cine are dreptate şi cine îl dărâmă pe celălalt. Cu ce preţ? Cu preţul viitoarelor generaţii... (Interviu realizat de Daniela Şerb)

>> Dacă este vorba despre religia ca fapt de cultură superior, din acest moment începem să discutăm cu pedagogi, cu profesori, cu preoţi, cu filosofi
Vintilă Mihăilescu
sociolog