Puştoaica de pe vârfurile lumii

Alpinismul are viitorul asigurat în România. La numai 13 ani, Crina Popescu (foto, jos), din Râşnov, se caţără pe munţii înalţi ai planetei şi visează la Himalaya. Alţi trei

Alpinismul are viitorul asigurat în România. La numai 13 ani, Crina Popescu (foto, jos), din Râşnov, se caţără pe munţii înalţi ai planetei şi visează la Himalaya.

Alţi trei români, plecaţi prin forţe proprii în Anzi, au cucerit vârful Artesonraju (6.025 de metri). Radu Hera (foto, dreapta), unul dintre membrii expediţiei, povesteşte cum se organizează o ascensiune şi cât de dificilă este adaptarea la altitudini de peste 4.000 de metri.

"Pentru că există!". A fost replica celebră a primului om care a încercat să urce pe Everest, George Mallory, când a fost întrebat de ce urcă pe munte. Acelaşi răspuns îl dau şi alpiniştii români care în ultimii ani cuceresc vârfurile lumii.

"Pe 21 mai 2008 am instalat tabăra 4 la 7.850 de metri, după o zi epuizantă. Am încercat să mă refac, atât cât e posibil la această altitudine şi fără oxigen suplimentar. Azi a nins aproape toată ziua. Mâine plec spre vârf, deşi e departe de a fi o zi favorabilă. Sper să nu fie vânt. Salutări tuturor. Ticu". (22 mai 2008)

"Frigul excesiv, vântul şi zăpada recent căzută m-au oprit la circa 8.300 de metri.Acum sunt în tabăra 2 şi mâine revin în tabăra de bază, unde încep un tratament cu antibiotice pentru gâtul inflamat care nu acceptă nicio picătură de apă. După trei zile petrecute la 8.000 de metri am putut bea doar o cană cu ceai, deşi aş bea câţiva litri. Categoric, nu a fost o zi pentru Lhotse, fără oxigen suplimentar, a fost mai degrabă o zi groaznică în Himalaya". (23 mai 2008)

Sunt însemnări de jurnal pe care românul Constantin Lăcătuşu, unul dintre împătimiţii ascensiunilor extreme, le făcea în cea mai recentă expediţie din Himalaya. Pentru mulţi pare o nebunie. Să urci la mii de metri, după ore de chin, de epuizare provocată de lipsa de oxigen, de durere, de luptă cu muntele, doar ca să sorbi cu nesaţ preţ de câteva minute bucuria de a fi pe unul dintre acoperişurile lumii.

Însă, după cum spunea într-un interviu Constantin Lăcătuşu - primul român care a înfipt tricolorul pe Everest, în 1995, "alpinismul pur are de apărat nişte valori morale, cum ar fi modestia, onestitatea de a spune cinstit când ai reuşit, dar şi când ai eşuat, nu să <> nişte plimbări montane drept performanţe.

Privaţi timp de aproape jumătate de secol de posibilitatea de a putea escalada piscurile cele mai înalte ale Terrei, alpiniştii români încearcă să recupereze timpul pierdut. Unii au reuşit performanţe de invidiat. Alţii nu s-au mai întors. Potrivit lui Lăcătuşu, dacă înainte de 1989 erau cam 1.000 de alpinişti înregistraţi, acum sunt puţin peste 500, nu toţi afiliaţi la Federaţia Română de Alpinism.

Spre deosebire de România, unde cultura alpinistică este aproape nulă, în Austria, Germania sau Marea Britanie cluburile de alpinism totalizează între 300.000 şi 500.000 de membri. Din păcate, la noi alpinismul nu se bucură de susţinerea pe care o merită. Alpinismul este o pasiune pretenţioasă, care cere fonduri. Este nevoie de echipament sofisticat, de timp şi antrenament, de sponsori care să susţină financiar marile expediţii.

În ultima perioadă, din ce în ce mai multe echipe de alpinişti din România organizează ascensiuni pe vârfuri dificile din întreaga lume. Cu câteva săptămâni în urmă, agenţiile de ştiri anunţau că trei alpinişti români urmau să plece spre America de Sud, unde îşi propuseseră să cucerească vârful Artesonraju (6.025 m) din Anzii Cordilieri.

"Este o expediţie personală, pe care am organizat-o noi, fără ajutorul nimănui. Vizăm vârful Artesonraju, dar înainte, pentru aclimatizarea organismului, vom urca pe alte două vârfuri, Vallunaraju (5.686 m) şi Nevado Pisco (5.752 m)", declara, pentru NewsIn, Radu Hera, unul dintre membrii expediţiei. La întoarcerea în ţară, după ascensiunea pe cele trei vârfuri, alpinistul român ne-a povestit pe îndelete momentele mai importante ale călătoriei.

Obiectivul principal al expediţiei era ascensiunea vârfului Artesonraju, pe un traseu ce urca pe o faţă sud-estică. Artesonraju este supranumit şi "Paramount Peak", deoarece este imaginea-simbol a cunoscutelor studiouri americane de film.

Pentru Radu Hera, alegerea celor trei vârfuri sud-americane drept ţintă pentru o expediţie a fost o urmare firească după ascensiunile din Alpi. "Informaţii am avut şi de la unul dintre prieteni, care a mai fost acum patru ani, că ştiam deja că acolo sunt vârfuri <> , cu nume sonore în lumea alpiniştilor, dar consultasem şi documentaţia din diverse surse".

În organizare nu a fost implicată nicio organizaţie sau club alpin, nu a existat nicio sponsorizare. Au fost pur şi simplu trei oameni, din zone diferite ale ţării, care s-au hotărât să facă ascensiunea. Deşi mai urcaseră în Carpaţi, era pentru prima oară când se aflau împreună pe un vârf "serios" din afara României.

Încălzirea globală face traseele din ce în ce mai dificile pentru alpinişti

Radu Hera - "mezinul" grupului în ceea ce priveşte palmaresul, mai urcase până atunci doar în Alpi (Mont Blanc, Monte Rosa, Grand Paradiso). Ceilalţi doi alpinişti mai urcaseră în Peru, în Caucaz şi în Bolivia; în general, ascensiuni la peste 6.000 de metri altitudine.

Toate costurile călătoriei în Peru au fost suportate de cei trei. Biletul de avion a costat 1.200 de euro dus-întors pentru fiecare. Acolo s-au "chinuit" să cheltuiască fiecare cam 800 de dolari, bani care au inclus cazarea, mâncarea, transportul - inclusiv până la baza muntelui - şi plata călăuzelor. Acestea sunt echivalentul şerpaşilor tibetani - "arrieros", cum sunt denumiţi prin partea locului cei care transportă echipamentele cu măgarii, şi "portadores" - cei care cară în spate rucsacurile.

Toată călătoria a fost organizată practic la faţa locului. Din România au rezervat on-line doar camerele de hotel pentru prima noapte petrecută în Lima, capitala Peru. Era singurul loc pe care îl ştiau.

Huaraz, Chamonix-ul Anzilor

În Lima au rămas prima noapte, după care, a doua zi, au plecat spre Huaraz, cu un autocar "de linie". În Peru sunt multe companii serioase de transport care asigură legătura cu alte zone ale continentului. Cu autocarul au parcurs vreo 400 de kilometri în aproape opt ore. Şoseaua urcă de la nivelul mării - Lima este port la Oceanul Pacific - la aproximativ 4.080 de metri, pe un fel de "mega-Transfăgărăşan". Autostrada Panamericană ajunge pe un platou imens, după care începe să coboare pe cealaltă parte a Anzilor, spre Huaraz, un punct important de plecare către mai multe vârfuri din zona Cordilierilor.

Huaraz este un soi de Chamonix al Anzilor, în sensul că de aici se organizează cele mai multe expediţii, însă, în opinia lui Radu, nu are tradiţia turismului montan şi şarmul celebrei staţiuni franceze. Deşi pare un fel de sat mai mare, Huaraz este capitala provinciei Ancasch. Localnicii sunt foarte mândri că sunt urmaşi ai incaşilor.

Din oraş se pot închiria "portadores" sau "arrieros" şi se pot cumpăra echipamentele necesare ascensiunilor; există de asemenea restaurante şi hoteluri. Şi tot de aici şi-au cumpărat hărţi şi ghiduri detaliate ale traseelor alpine din zonă.

Din Huaraz se ajunge până la baza munţilor pe drumuri forestiere, pe care se merge cu "taxiurile locale". "Practic, în regiune toate maşinile sunt taxiuri", povesteşte Radu Hera. "Au, n-au semn, sunt taxiuri: dacă faci semn, se opresc şi, contra cost, te iau. Au nişte Toyote aduse din Japonia în Peru, unde mecanicii locali le schimbă volanul, de pe dreapta pe stânga, şi merg cu ele".

Primul vârf pe care au urcat se numeşte Vallunaraju - 5.686 de metri altitudine. "Raju" înseamnă zăpadă în limba Quechua - limba vorbită de legendarii incaşi. Al doilea vârf a fost Nevado Pisco (5.752 de metri) - foarte popular în Peru -, iar ultimul pe care l-au urcat - ţinta expediţiei - a fost Artesonraju (Nevado Arteson) - 6.025 de metri.

Acesta este, de altfel, şi emblema studiourilor "Paramount Pictures". Primele două ascensiuni au fost mai mult de aclimatizare. Înainte de a face o ascensiune serioasă, este nevoie să te obişnuieşti cu altitudinea. Pentru a ajunge la Pisco, alpiniştii români au închiriat un "arrieros" cu doi măgari, cu ajutorul cărora au cărat echipamentul până la tabăra de bază. La Artesonraju au avut un "portadore" (un "spătar" localnic) care i-a ajutat să care tot echipamentul şi pe care l-au plătit cu 25 de dolari pe zi.

Efectele lipsei de oxigen

Pe Vallunaraju, şi cam la toate ascensiunile, scenariul este următorul: se merge cu maşina până la tabăra de bază (4.300 de metri), unde se aşază corturile. De aici, a doua zi, se urcă până unde începe zona de zăpadă, la baza gheţarilor.

"Acolo, laşi o parte din echipament şi mai rămâi câteva ore să te obişnuieşti cu altitudinea, după care te întorci la tabăra de bază. În următoarea zi, pleci cu noaptea în cap şi urci până în vârf, dintr-un foc", ne-a detaliat etapele Radu Hera.

Acomodarea cu altitudinea este cea mai grea probă. Se recomandă să rămâi la 3.000 de metri minimum trei nopţi, ca să te acomodezi. Trebuie să urci treptat, treptat şi să dormi suficient. Oricum, efectele lipsei de oxigen sunt resimţite abia la altitudini de peste 4.000 de metri. Apar dureri de cap şi eşti extrem de obosit. "Şi ca să te apleci să-ţi legi şireturile, faci un efort supraomenesc; când te ridici, tragi de trei ori aer în piept", rememorează Radu momentele petrecute la mare altitudine.

Deşi pare incredibil că mai poţi urca până la 6.000 de metri când abia reuşeşti să te mai apleci, ascensiunea este posibilă pentru că totul se face "cu încetinitorul", adică porneşti în ascensiune foarte lent şi mergi constant. Din cauza epuizării, o distanţă pe care o faci la altitudini normale, în două ore, acolo o faci într-o zi. Somnul de noapte are foarte mare importanţă, deoarece organismul se adaptează cel mai bine în acest timp.

De altfel, dacă nu eşti bine acomodat, la 5.000 de metri nici nu poţi dormi cum trebuie. Nici de mâncat nu poţi mânca, pentru că altitudinea îţi cam taie pofta. Oricum, pentru economia de greutate, în ascensiuni mănânci frugal, conserve, bei ceaiuri sau supe instant, pentru hidratare.

"În zilele <> , mâncam doar doi biscuiţi şi o bomboană. Asta era tot", povesteşte Radu. "Am băut mult ceai de frunze de coca, dar efectele scontate, de energizare, nu le-am prea simţit. Ieşea tot un soi de apă caldă".

În anotimpul secetos, vremea este destul de stabilă, aşa că din acest punct de vedere nu au fost probleme. Este foarte interesant, în timpul ascensiunilor, se trece de la -10 grade Celsius, noaptea, la +30 de grade, în miezul zilei, la soare. Sunt fluctuaţii de temperatură foarte mari la care trebuie să faci faţă. La umbră, totul este îngheţat (pâraie, iarbă etc), în timp ce, la zece metri mai încolo, un soare ucigător te face să-ţi dai jos şi cămaşa de pe tine.

"Don Oscar", hamalul înălţimilor

După prima ascensiune, "de încălzire", cei trei au stat încă trei zile în Huaraz, apoi au plecat spre al doilea vârf, Pisco. Este mai înalt cu 100 de metri, dar tot destul de uşor de urcat. Acelaşi scenariu: plecat cu un taxi din Huaraz (60 de dolari, pentru 140 de kilometri, dus - întors, pe drumuri infernale), închiriat un om cu măgari (20 de dolari dus şi 20 de dolari întors), aşezat tabăra de bază la 4.600 m şi plecare a doua zi, la ora 3 dimineaţă. La ora 11 erau pe vârf.

Ascensiunea pe Pisco este un pic mai tehnică decât pe Vallunaraju. Are o faţă de zăpadă îngheţată de 70 de grade, de câteva sute de metri, care trebuie traversată. De aceea, trebuie să te întorci şi să ajungi iar "la piatră", înainte ca soarele să transforme traseul de pe gheţar într-un calvar de zăpadă fleşcăită. "De jur-împrejur, bombardament de pietre care se surpă şi avalanşe", povesteşte Radu.

"Nu pe ruta ta, dar îi auzi permanent. De sus, de pe Pisco, am văzut prima dată Artesonraju, cam cum ai vedea Omu de la Babele. Se vedea foarte bine traseul pe care urma să urcăm. După ascensiunea pe Pisco, ne-am îmbolnăvit toţi, am răcit, aveam febră, din cauza fluctuaţiilor de temperatură".

Au stat încă două zile în Huaraz, după care doar Radu Hera şi Marian Anghel au plecat către ultima şi cea mai importantă ascensiune, pe Artesonraju. Muntele este ceva mai departe, la peste o sută şi ceva de kilometri distanţă de Huaraz. De această dată, au luat cu ei un porter, un localnic, pe "Don Oscar", după cum s-a recomandat.

"Chiar dacă localnicii nu ştiu nicio limbă de circulaţie - am întrebat: <> . <> , a fost răspunsul - însă ne-am înţeles până la urmă perfect. Am descoperit că ştim foarte, foarte multă spaniolă", povesteşte râzând Radu întâlnirea cu porterul local.

"Bietul om, îmbrăcat cu o geacă lipită cu scotch, a cărat enorm de mult echipament - 30 de kilograme în medie - ba chiar ne-a arătat că avusese o claviculă ruptă pe care i-o puseseră la loc ortopezii din Huaraz, însă se vedea că fusese prost reaşezată şi arăta de parcă fusese reparată de mecanicii care cârpeau şi maşinile din zonă!"

El nu urca decât până la baza traseului tehnic. "Am vrut să-i dăm ceva, dar practic nu aveam ce, pentru că şi noi aveam doar strictul necesar la noi", se scuză alpinistul român.

Gheţarii se topesc văzând cu ochii

Pentru a ajunge la zona de ascensiune pe Artesonraju, mai întâi ocoleşti timp de două ore o vale uriaşă, cu un lac situat la aproximativ 4.300 de metri altitudine. La coada lacului este tabăra de bază. Destul de neplăcut, pentru că este o zonă aridă, în plin soare, aflată la baza unui gheţar. De aceea, se foloseşte o tabără de bază avansată, care este ceva mai sus, într-o pădurice, unde am dormit.

În următoarea zi se urcă la tabăra de la gheţar, tabăra 1, situată la aproximativ 5.110 de metri altitudine, până unde le-a dus echipamentele Don Oscar. A treia zi, urci până la baza feţei, după care ai de urcat 700 de metri de perete. Chiar dacă ai ghiduri şi te informezi cât poţi de mult înainte de ascensiune, sus poţi avea tot felul de surprize.

Deşi în ghidul scos de americani, pe care îl aveau alpiniştii români, scria că nu există gheaţă, sus au dat de două sute de metri de gheaţă. Nu aveau pitoane de gheaţă; doar şapte ancore de zăpadă, pe care le făcuseră în Huaraz, la un atelier de corniere de aluminiu, pentru vitrine.

"Ancorele sunt un soi de profile din aluminiu în care te asiguri la urcare şi te ajută la rapel (coborâre controlată, pe coarda asigurată pe un perete de stâncă - n.r.). în coborâre, ne explică Radu Hera. "Teoretic, mai există pe traseu de la expediţiile anterioare, dar noi n-am mai găsit decât câteva, pentru că în noaptea de dinaintea urcuşului ninsese şi toate erau acoperite de zăpadă" - îşi aminteşte alpinistul român.

"Şi cu ancorele a fost o poveste simpatică, pentru că noi ne chinuiam, în Huaraz, să-i explicăm fierarului ce vrem, cum să facă ancorele, i-am desenat profilul. După ce ne-a ascultat un sfert de oră, s-a dus în spatele atelierului şi a venit cu un braţ de ancore, gata lucrate, cu găuri gata date, pe care ni le-a dat cu patru dolari bucata. Toată lumea făcea ancore în atelierle din oraş, iar la magazinul de echipamente erau vândute cu opt dolari bucata".

La întoarcere, poţi coborî în rapel tot peretele - dacă ai suficientă coardă - sau doar prima parte, iar jos faci descăţărare, aşa cum au procedat şi cei doi români. Numai că ultima parte au coborât-o pe întuneric, pentru că acolo se luminează la ora 6 dimineaţa punct şi se întunecă la ora 18 punct. Plecaseră de la ora 3,30 de la corturi şi au ajuns după 12 ore, sus pe Artesonraju. Înapoi la bază au ajuns în patru ore.

În afara experienţei în sine, Radu ne-a povestit că ceea ce te pune cu adevărat pe gânduri, odată ajuns acolo, sunt efectele vizibile ale încălzirii globale. "S-au retras gheţarii fantastic de mult, explică Radu Hera, iar căldura de la ora amiezii este aproape insuportabilă.

Ghidurile menţionează că, acum zece ani, un anume traseu traversa un gheţar. Se menţionează clar faptul că, între timp, gheaţa s-a retras, iar traseul este mai dificil din cauza terenului instabil rămas în urma retragerii gheţurilor. Iar lucrul ăsta se vede cu ochiul liber. Chiar şi localnicii ne povestesc faptul că, spre exemplu, pe vârful Copa, este mai greu de urcat acum decât în urmă cu zece ani, pentru că acum un gheţar s-a retras, iar în locul lui a rămas grohotiş".

Şi ca să te apleci să-ţi legi şireturile, faci un efort supraomenesc; când te ridici, tragi de trei ori aer în piept
Radu Hera,
alpinist

Gradele de dificultate

În România încă există sistemul rusesc de apreciere a gradului de dificultate a unui traseu care are şase grade. Spre exemplu, gradul I este o ascensiune pe Valea Albă, în Bucegi, iar gradul VI este, un traseu de perete - Fisura Albastră sau Traseul Speranţei în Coştila, din masivul Bucegi.

Sistemul francez este alcătuit tot pe şase trepte de dificultate, notate cu litere, echivalente cu cele româneşti (ruseşti), dar care sunt mai bine diferenţiate. Spre exemplu, F- facile (facil), PD - peu difficile (puţin dificil), AD - assez dificile (destul de dificil), D - difficile (dificil), TD - très difficile (foarte dificil) şi ED - extrêmement difficile (extrem de dificil - echivalentul gradului IV la noi) sunt diferenţiate în plus de semnele + sau -. Artesonraju este cotat cu D+.

O fată de 13 ani cucereşte înălţimile

Alpinismul este un hobby pentru temerari. Aşa spun cei mai mulţi dintre iubitorii muntelui, care îndrăznesc să înfrunte înălţimile. Această axiomă este infirmată de o puştoaică de 13 ani, care de trei ani cucereşte vârfurile planetei, unul câte unul. Nu singură, ci alături de tatăl ei, care i-a insuflat dragostea pentru munte.

Palmaresul unei temerare

Crina Coco Popescu este cea mai tânără membră a "Clubului Montan Altitudine" din Râşnov, care participă la expediţii în munţi înalţi. Iar performanţele ei nu sunt puţine: 2005 - Alpi - Dente del Gigante (4.014 m); 2007 - Alpi - Mont Dolent (3.800 m); 2007 - Mont Blanc (4.810 m); 2007 - Turcia - vf.Ararat (5.165 m); 2007 - Nepal - vf. Kalapattar (5.550 m). În acest an, deja a urcat pe muntele Olimp, pe vârful Mytikas (2.919 m), în condiţii de iarnă.

Pentru acest an, alături de alţi patru membri ai clubului de la Râşnov, Crina are în program două expediţii montane consecutive în Caucaz (Georgia) şi în Iran. Aici vor explora înălţimi de peste 5.000 de metri. Expediţia din Caucaz este deja în plină desfăşurare. Este programată pentru perioada 12 - 19 iulie, când va fi escaladat muntele Kazbek - 5.047 m.

Cea de-a doua expediţie se va desfăşura în Iran, în perioada 19 iulie - 3 august 2008, având destinaţia Masivul Alborz, cu escaladarea vârfului. Alam Kooh - 4.850 m şi a vârfului Damavand - 5.671 m. Cucerirea de către Crina, la numai 13 ani şi 7 luni, a masivului Damavand - 5.671 m, îi va aduce titlul de cel mai tânăr alpinist care a reuşit o astfel de performanţă!

Cu gândul la Himalaya

Înainte de a pleca în această expediţie, Crina era sigură pe forţele ei. "Chiar dacă am această vârstă, iar mulţi alpinişti mult mai în vârstă spun că (ascensiunea - n.r.) este mai mult decât o aventură, am experienţa necesară pentru o astfel de acţiune.

Mai mult, pot să vă dezvălui faptul că, aceste escaladări din vară sunt, de fapt, o perioadă de pregătire, pentru că intenţia mea este să reuşesc cu adevărat o performanţă chiar şi pentru un adult".

Cele două expediţii fac parte dintr-un program de antrenament pentru echipa care, în perioada 22 decembrie 2008 - 15 februarie 2009, va încerca ascensiunea unora dintre cele mai înalte vârfuri ale Anzilor Cordilieri din Argentina şi Chile.

Este vorba despre Ojo del Salado - 6.893 m - cel mai înalt vulcan activ din lume şi Aconcagua - 6.962 m - cel mai înalt vârf din emisfera sudică, cel mai înalt vârf din cele două Americi şi, în acelaşi timp, cel mai înalt vârf din afara Asiei. Aceste expediţii vor fi urmate, anul viitor, de un vârf de peste 8.000 m, în Himalaya.

Performanţele tinerei alpiniste nu au rămas neremarcate de conducerea Clubului Alpin Român. "Numărul de alpinişti români care ajung în Alpi, Anzi şi pe marii giganţi ai lumii creşte spectaculos, iar membrii Clubului de Alpinism Râşnov îşi aduc şi ei un aport important în această expansiune.

Dar ce să mai spunem de performanţele lui Coco Popescu, care în urmă cu doi ani a escaladat Dent de Geant, iar anul trecut a urcat pe Mont Dolent, Mont Blanc, Ararat şi pe patru cincimiari din Nepal…", a declarat vicepreşedintele Clubului Alpin Român, Dan Vasilescu. (Sebastian Dan)

Recorduri autohtone

Constantin Lăcătuşu este românul cu cel mai bogat palmares alpin: primul 8.000 de metri pentru România (Broad Peak - 8.047 m, 1992), primul român pe Everest (8.850 m, 1995), primul român solitar pe un 8.000 m (Cho Oyu - 8.201 m, 1998), singurul român învingător pe cele mai înalte vârfuri ale celor şapte continente (1993-2001), peste 30 de ascensiuni externe în premieră românească, trei premiere mondiale, zece expediţii în Himalaya.

Horia Colibăşanu, în anul 2004, a fost primul român care a urcat pe vârful K2, al doilea munte ca înălţime din lume, după Everest. Ecaterina Cuibuş este prima femeie-alpinist din România care a încercat cucerirea vârfului K2. David Neacşu a condus prima expediţie integral românească pe Everest, în 2003. Alexandru Găvan a cucerit două vârfuri de peste 8.000 m - Gasherbrum 1, (8.068 m, în premieră românească) şi Cho Oyu sau Zeita Turcoaz (8.201 m, al şaselea vârf din lume). (Raluca Soforie)

Români dispăruţi

Constantin Bulăreanu şi-a pierdut viaţa pe 27 ianuarie 2008 după ce cucerise vârful Aconcagua (6.962 m), cel mai înalt din America de Sud. Alpinistul a făcut stop cardiorespirator la coborârea de pe munte. Mihai Cioroianu a încetat din viaţă în urma unui accident petrecut pe muntele K2, la 10 iulie 1999.

Răzvan Petcu şi Gabriel Stana au decedat pe Nanga Parbat, al nouălea vârf ca înălţime din lume, în prima expediţie organizată integral de români în Himalaya, în iunie 1996. Taina Duţescu - Coliban şi Sanda Isăilă au dispărut în mai 1992, în timpul ascensiunii pe Dhaulaghiri, într-una din primele expediţii româneşti în Himalaya de după 1989. Cezar Vărgulescu a murit la data de 15 mai 1985 pe Konabon, în cadrul primei expediţii româneşti în Himalaya. (Raluca Sofronie)