Dinu C. Giurescu: „Bunicul a murit de gripă spaniolă“

adevarul

Publicat: 09.11.2009 21:21

Ultima actualizare: 10.08.2022 09:37

Istoricul Dinu C. Giurescu rememorează o dramă de familie: bunicul său, academicianul Constantin Giurescu, a fost răpus de teribila pandemi. Constantin Giurescu este cel mai cunoscut român mort în timpul unei pandemii. L-a ucis gripa spaniolă, acum nouă decenii. Nepotul său, şi el istoric, îi spune acum povestea.

Mai citeşte şi:

Dinu C. Giurescu priveşte curios şi revoltat cum isteria înconjoară gripa porcină. La 82 de ani, după un război mondial văzut de aproape şi o jumătate de secol de comunism, istoricul nu crede în cuvântul “panică”.

În octombrie 1918, Constantin Giurescu era ucis de virusul teribil care a generat cea mai mare pandemie din istoria recentă. Atunci, la sfârşitul Marelui Război, 50 de milioane de oameni au murit în Apocalipsa denumită medical „gripă spaniolă“ (Spania a raportat din start cazurile cu care s-a confruntat, ibericii fiind neutri în război). Jumătate din populaţia de atunci a lumii a fost infectată. Dincolo de virulenţa extremă a frapat publicul-„ţintă“. Grupurile de risc (copii, bătrâni) au scăpat uşor. În schimb, au murit foarte mulţi tineri. Tinerii care nu apucaseră să moară în război.

„Rugaţi-vă!“

În acel octombrie 1918, Constantin Giurescu avea 42 de ani şi o viaţă care arăta că, uneori, da, totul este posibil. A fost primul din familie care a mers la liceu şi la facultate. A predat la cel mai mare liceu din Focşani şi apoi a conferenţiat la Universitate, în Bucureşti. În timpul războiului, într-o Românie pe jumătate ocupată, a fost secretar general la ministerul care se ocupa cu învăţământul. Avea şi trei copii, deja mari, cu Elena Antonescu, fiica unui negustor din Focşani. În toamna aceea, când războiul îşi închidea rănile, Constantin Giurescu era convalescent după un tifos exantematic. Organismul său fragil era vulnerabil în faţa gripei spaniole. Virusul îl aduseseră soldaţii, de pe front. „A murit la două săptămâni după ce s-a îmbolnăvit“, spune Dinu C. Giurescu.

„Tot ce ştiu despre bunicul, ştiu de la tata, care avea 17 ani atunci. A urmat drumul bunicului, iar eu l-am urmat pe al lui. Suntem la a treia generaţie de academicieni şi de istorici. În zilele de agonie ale bunicului, tata mi-a povestit că a fost la biserică, împreună cu fratele şi sora lui. Bunica le-a spus imperativ: «Rugaţi-vă!». Şi s-au rugat ca niciodată înainte. Nu era însă nimic de făcut, pentru că nu existau antibiotice”. După moartea soţului, Elena Antonescu a refuzat să-şi revină: “Era o femeie neînduplecată. Avea trei copii, dar a decis că nu mai are rost. N-a mai vrut să trăiască. A murit în 1920, de inimă rea”.

Ultimul istoric

Dinu C. Giurescu este un conservator. Poartă cu mândrie iniţiala „C“ între nume şi prenume. E fiul lui Constantin C. Giurescu şi nepotul lui Constantin Giurescu, şi îi este de-ajuns asta. E ultimul istoric dintr-o familie în care s-a scris vreme de o sută de ani despre boieri şi „rumâni“: „În 1988 am primit azil politic în Statele Unite. Casa din Berzei, unde a murit bunicul meu, urma să fie demolată. Era ultima picătură. Eu am rezistat doar doi ani, dar fiicele mele au rămas. Una lucrează în radiologie la o clinică din Arizona, cealaltă este directoarea unui muzeu de artă în New York. Am o nepoată, însă e americancă, nici nu vorbeşte româneşte. S-a terminat“.

Profesorul Giurescu nu regretă. Nici că a plecat, nici că s-a întors. A avut, la 61 de ani, curaj să o ia de la capăt pe un continent nou şi ciudat. În America a rămas un străin. N-a mâncat niciodată un hamburger: “Mă iertaţi, nu-mi plac gunoaiele”. După ce s-a întors în România, în 1990, când toţi plecau, pe holurile Universităţii şi mai departe au fost voci care zumzăiau despre colaborarea sa cu Securitatea.

Răspunde ironic: “Aveţi în faţă un complice la crimă. Nu au declarat regimul criminal?”. Zâmbeşte cu tristeţe şi dă înapoi cincizeci de ani, până pe vremea când, absolvent de Istorie, nu putea munci decât în construcţii, iar familia sa îndura vântul aspru al deportării în Bărăgan. Tatăl său a făcut închisoare, iar apoi, când comuniştii şi-au schimbat optica faţă de specialişti, Petru Groza, ferchezuit, cu floare la butonieră, l-a chemat pe Constantin C. Giurescu şi i-a spus aşa: „Profesore, ştim ce s-a întâmplat. Nu fi supărat. De-acum o să fie bine“. Groza s-a retras reverenţios, iar binele n-a venit.

Dinu C. Giurescu se simte legat de bunicul pe care nu l-a cunoscut niciodată şi prin această schimbare de destin: „În adolescenţă am vrut să dau la medicină. Când am intrat prima oară într-o sală de disecţie, mi s-a făcut rău de la mirosul de formol. Efectiv, am fugit“. În urmă cu zeci de ani, Constantin Giurescu trăise aceeaşi secvenţă.

„Gripa Spaniolă“

Pandemia de „gripă spaniolă“ (1918-1919) a făcut 50 de milioane de victime, de două ori mai multe decât Primul Război Mondial.

Virusul a apărut pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

Constantin Giurescu: „Rezist şi sper“

Cu cinci luni înainte de moartea sa, Constantin Giurescu (foto) trimitea o scrisoare către I.S. Gheorghiu, vărul primar al mamei. Băltind de deznădejde şi oboseală, epistola poate fi considerată unul dintre portretele cele mai personale ale unui oraş în ruine, în care birocraţia şi impostura intelectuală făceau legea. „Timpul mi-l absoarbe în întregime onoarea cea nouă de la Instrucţie... Sunt atâtea greutăţi cu care avem să luptăm acum şi dispunem de aşa puţini oameni pregătiţi, încât mă tem că nu le vom putea birui”, scrie Giurescu.

„Fac totuşi ce pot: lucrez, lucrez cu patimă... încerc să stăvilesc abuzurile, să tai de unde e prea mult ca să dau unde nu ajunge, să infiltrez în mintea dascălului să încercăm să facem dreptate şi administraţie cinstită. Sarcina este covârşitoare. Sunt strivit între apucăturile unei administraţii neobişnuite cu controlul şi ale unei lumi politice nărăvaşe şi abuzive, care n-a cunoscut împotrivire. Rezist încă şi sper. Cât timp, se va vedea în curând”. La nici jumătate de an, gripa avea să-l doboare definitiv.

Serial despre pandemii

Începând de astăzi, „Adevărul“ demarează un serial despre epidemiile care, prin îngrozitoarea lor forţă distructivă, au remodelat lumea, devenind adevărate laboratoare ale morţii.

Mâine veţi afla totul despre gripa spaniolă, marile sale victime şi supravieţuitori, printre care se numără Franklin Delano Roosevelt sau Walter Disney. Despre cum a pătruns pandemia pe teritoriul românesc şi ce scria presa vremii, aici şi în America.

Miercuri veţi citi despre gripa rusească din anii ’70 şi despre posibila imunitate în faţa gripei porcine a celor care s-au confruntat cu pandemia acum trei decenii.

Joi veţi cunoaşte ororile care au venit odată cu gripa asiatică (1956-1958) şi pandemia Hong-Kong (1968).

Vineri, în ultimul episod, o să aflaţi de ce a rămas ciuma cea mai îngrozitoare boală cu care s-a confruntat omenirea.

„Societatea de azi este prea panicată“

De la înăţimea rangului de cercetător ştiinţific, specializat în istorie contemporană, Dinu C. Giurescu nu se sfieşte să compare, extrem de acid, societatea postbelică, decimată de război şi mistuită de „gripa spaniolă”, şi cea actuală, dizolvată în spaime existenţiale, vaccinuri contestate şi panică multiplicată la infinit prin mijloacele mass-media.

„Societatea de astăzi este mult prea panicată şi foarte sensibilă. Apar primele victime ale noii gripe şi începe isteria planetară. Oamenii uită că mor zeci, poate chiar sute de mii de semeni în Rwanda sau Sudan”, spune Giurescu.

Potrivit istoricului, spectacolul la care asistăm zilele acestea şi fragmentele de panică urmărite la fiecare buletin de ştiri sunt, în fapt, efectele unui sindrom: cel al omului egoist, interesat numai de sine şi lipsit de o cultură elementară. „Este un sindrom al unei societăţi, cel de a dramatiza şi a considera fiecare nenorocire fie o uriaşă conspiraţie mondială, fie direct sfârşitul lumii”, declară istoricul.

Contrar prezentului, unde „teama” a devenit conceptul cel mai utilizat de la izbucnirea noi gripe, Giurescu crede că numai cel care a prins primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial poate vorbi despre frica continuă.

„A fost perioada cea mai grea. Instaurarea comunismului şi începutul unei serii interminabile de crime te făceau să-ţi fie frică încontinuu. Niciodată, în afara acelor ani, n-am mai simţit acel fel de teamă. Era pură, continuă, zi şi noapte aveai crampe la stomac”, povesteşte Giurescu.