Victime colaterale

Degeaba s-au înfierbântat atâtea capete în chestiunea salariilor din învăţământ. Furtuna ce va urma o să le zvânte

Întrebarea nu e cât mai suportă bugetul. Oricum, a suportat prea multe. Vorbim de vechile probleme nevralgice: evoluţia României pe termen scurt şi eficienţa muncii în domeniul public – două pietre de moară pe care nimeni nu le dezleagă de la piciorul economiei. Vorbeam data trecută de volatilitatea societăţii moderne. E de ajuns un simplu zvon şi dărâmi o bancă, ruinezi o afacere, nenoroceşti un om. Nici moneda naţională nu face excepţie. Deşi în urmă cu zece zile nu a fost devalizată nici Banca Naţională şi nici primarul Capitalei n-a fugit cu cheia oraşului, leul a tuşit şi a pierdut unsprezece procente. La fel de brusc, vreo şase milioane de salariaţi (privaţi sau de stat) au tremurat (fie numai pentru o săptămână), răsfoindu-şi veniturile cu înfrigurare. Cum tot ce mişcă în Ţara Românească se raportează la euro, o boare de faliment şi de criză s-a ridicat din senin, ca o tornadă. Semnalul n-a fost dat numai de legea adoptată în unanimitate în Parlament, ci şi de devansarea năvalnică, pesedistă la trup şi la suflet, a măririi pensiilor.

Piaţa e mare cutră: de cum intră banii pe uşă, scoate preţurile pe fereastră. Zarva de acum un an din jurul pensiilor, care a înfierbântat presa, Cotrocenii şi televiziunile, a fost urmată, a doua zi după promulgare, de o ascensiune a preţurilor care i-a năucit pe pensionari. La nici două luni, vaietele au umplut eterul, ba că uleiul, ba că zahărul, ba că mărirea e insuficientă… Deversarea brutală a monedei în circulaţie, nedublată de vreun zvâc al economiei, produce inflaţie. Ce-ar urma? Furtuna sindicală nu vrea să ştie, nu e treaba ei! Victorioşi, profesorii s-ar fi trezit cu un spor real de numai 35%, şi asta dacă leul se oprea la 4 unităţi pentru un euro. Numai că devalorizarea promitea să atingă valoarea de 4,5. Dascălii s-ar fi întors acolo de unde plecaseră, cu mai multă hârtie în buzunar. Însă i-ar fi tras după ei pe toţi salariaţii, care şi-ar fi pierdut peste noapte un sfert din venituri. Inflaţia e ca războiul: ştii cum porneşte, nu ştii niciodată cum se termină. Nu iniţiativa populist-pesedistă era de vină, ci zgomotul deşănţat din jurul ei. Iar sindicatele bugetarilor vibrau în blocstarturi, nu cumva să rămână de căruţă! Salarizarea din învăţământ e penibilă. Aici nu e loc de întors. Dar remedierea acestei disfuncţii, deşi prioritară, nu are voie să facă valuri. Câteva salturi salariale de aproximativ zece procente, pe parcursul a doi ani, şi piaţa ar fi rămas calmă. De acum, Dumnezeu cu mila, pentru că, în caz de promulgare, aştept cu sufletul la gură demisia guvernului.

În sfârşit, unele voci susţin că reconsiderarea veniturilor uriaşe ale bugetarilor ploşniţari ar rezolva finanţele destinate profesorilor. Să fiu iertat, dar cred că e o ipocrizie cât capra (vecinului). E adevărat că un salariu la stat de 50.000 de euro e o neruşinare. O escrocherie. O minciună în falş. Dar salariile alea “mari”, care au inflamat presa, nu există, de fapt. Eu, unul, sunt de acord să-l plătesc pe şefului Gărzii Financiare sau pe directorul de la Nucleara Cernavodă şi pe toţi cei care prin activitatea lor asigură mersul corect al societăţii.

La această scară, suma e meschină. Iar comparaţia cu muncitorul necalificat e o inepţie. Dar, pe banii mei, eu, angajatorul funcţionarului public, cer rezultate! Întrebarea e: ele există?