Gabriel Liiceanu, ascultat de Securitate

Într-un documentar care va fi lansat luna aceasta de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), intelectualii atacă Securitatea cu armele memoriei. „Supravegheat de Securitate. Anii `70-`80“ este titlul filmului regizat de Nicolae Mărgineanu, care îşi propune să reconstituie poveştile câtorva oameni simpli şi ale unor intelectuali renumiţi.

Gabriel Liiceanu, filosof, directorul Editurii Humanitas, are cea mai spectaculoasă prezenţă în documentar. El arată de unde a pornit supravegherea lui şi cum i s-au montat microfoane în casă. Nicu Covaci, liderul grupului Phoenix, vorbeşte despre primul contact cu un ofiţer de Securitate.

Demersul de recuperare a memoriei porneşte cu un scurt istoric. Misiunea legală a aparatului represiv începea în 1948. Apariţia decretului 221 consacra existenţa Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului. Atunci a început reprimarea vechilor elite.

Politicienii, intelectualii, oamenii de afaceri sau simpli ţărani au fost arestaţi, marginalizaţi social şi pauperizaţi economic, fiind definiţi ca duşmani de clasă. Securitatea, în conlucrare cu Partidul Comunist sau autonomă faţă de acesta, a acţionat peste patru decenii pentru a controla şi supraveghea societatea. Misiunea ei oficială era de a apăra cetăţenii de uneltirile duşmanilor din interior şi din exterior.

La începutul anilor `60, pe fondul relaxării urmăririi deţinuţilor politici, deschiderii în spaţiul cultural şi a îmbunătăţirii situaţiei economice s-a redus aparent presiunea Securităţii. Dar era doar o schimbare politică simulată. De la sfârşitul anilor `70, criza sistemului comunist a agravat situaţia socială. Condiţiile de viaţă s-au înrăutăţit, curentul s-a raţionalizat, s-a instaurat foametea, iar Securitatea a devenit mult mai puternică.

Viaţa de zi cu zi a românilor s-a agravat, până la un nivel insuportabil. O demonstrează un milion de dosare, rămase în urmă. Pe baza acestora, dar şi a unor mărturii vii, documentarul „Supravegheat de Securitate. Anii `70-`80“ este un recurs la document şi la memorie.

Conform producătorilor, demersul nu este unul vindicativ, ci caută urmele trecutului, cu ajutorul amintirilor povestite, al documentelor şi al imaginilor de arhivă.

Grăniceri cu arma spre România

„S-a vânturat mereu ideea că Securitatea a fost o instituţie patriotică. Este unul dintre cele mai monstruoase lucruri care ni s-au vândut după `90, în majoritate de către angajaţi ai Securităţii. Sigur că da, pentru că o organizaţie creată în beneficiul unui om şi al unui partid organizat mafiotic ca să supravegheze propria populaţie este un lucru teribil“, îşi începe Gabriel Liiceanu poveştile despre aparatul care i-a monitorizat viaţa.

El încă mai are pe retină imaginea României de atunci, cu grănicerii români întorşi cu armele către înăuntru, nu către în afară: „Graniţele unei ţări sunt apărate de obicei faţă de posibilii duşmani din afară. Imaginea asta, a grănicerilor întorşi cu armele înspre înăuntru, îţi dă exact măsura a ceea ce devenise România“.

În opinia lui Liiceanu, ţara era o închisoare la nivel geografic. „De jur împrejur erai păzit ca să nu ieşi, iar tu, care erai înăuntru, erai supravegheat în permanenţă la nivelul intimităţii vieţii tale“, mărturiseşte Liiceanu.

Cum i s-a făcut dosar

După ce filosoful a plecat cu o bursă de trei luni în străinătate (DAAD – Serviciul German de Schimb Academic), statutul lui Gabriel Liiceanu s-a schimbat cu desăvârşire, între 1970 şi 1971. „Din moment ce mi s-a dat un paşaport, credeam că sunt un om care plecase în deplină legalitate. Dar, după ce mi-am citit dosarul, am descoperit o situaţie paradoxală. Cu o mână ţi se dădea paşaportul, cu cealaltă ţi se deschidea dosarul de urmărire“, spune Liiceanu.

Fostul cercetător la Institutul de Filosofie şi actualul profesor universitar la Facultatea de Filosofie din Bucureşti şi director al Editurii Humanitas povesteşte că securiştii intrau la el în casă oricând, pentru a-l percheziţiona. „Îţi dai seama că ţi-ai trăit jumătate din viaţă pus sub o lupă. Atunci nu aveam certitudinea că sunt sub această lupă. Nu acea certitudine sub forma paginilor de dosar pe care le-am citit în 2006“.

Dosarul său s-a născut în jurul a două focare: o călătorie de câteva luni în Republica Federală Germană, suspiciunea de spionaj în România şi o legătură profesională de maestru-discipol cu Noica. Era considerat un „element subversiv în raport cu ordinea socialistă“.

Microfoane: tehnici de instalare

„Este de-a dreptul amuzant şi efectul ar fi perfect comic, dacă n-ar fi... dramatic să vezi cum ofiţeri cu grade înalte, de la căpitan, maior, locotenent-colonel dirijau punerea unor microfoane în camera mea. Eram un nimeni, nu reprezentam nimic.

Montarea microfoanelor se făcea cu un circ nebun şi cu proceduri formidabile: oameni care pândeau în alee, alţii aşezaţi pe stradă; ofiţeri de miliţie care ţineau de vorbă vecinii, ca nu cumva vreunul dintre ei să pice pe «lucrători»“, îşi aminteşte Gabriel Liiceanu. El consideră că eroul scenariului de urmărire şi arma supremă de control era microfonul.

Un dosar blindat cu intimităţi

Liiceanu mai povesteşte în documentar că a găsit în propriul dosar de urmărire fapte banale, care l-au şocat.
Într-o zi, a mers până la Hala Traian cu tramvaiul doar o staţie şi nu şi-a luat bilet. „Aveam mentalitatea că statul socialist trebuie şuntat. Faptul că acest detaliu apărea în dosarul tău era halucinant“.

Securiştii obişnuiau să intre în camera lui, să-i scoată fotografiile din albume, să le fotografieze, să le pună la loc şi să plece. „Acest tip de a-ţi umbla în hârtii era o dislocare a fiinţei tale ultime. Dosarul acela era atât de blindat încât era pregătit să fiu condamnat oricând, la o simplă apăsare de buton, într-un proces politic“.

Criza economică a înăsprit controlul

În acelaşi documentar, mai sunt prezentaţi şi oameni simpli sau intelectuali care s-au declarat uimiţi să afle că au avut dosar de urmărire.

Igor Butnaru, fost jurnalist la „România liberă“ şi actual pensionar, spune că menţinerea puterii de către acel regim s-a bazat pe violenţă, groază, forţă. Virgil Măgureanu, primul director al Serviciului Român de Informaţii (1990-1996) reaminteşte că drepturile omului erau călcate în picioare. „Cetăţeanul, ca entitate individuală, nici nu conta“.

Făcând o radiografie a perioadei 1970-1980, Dennis Deletant, istoric britanic, specialist în istoria contemporană a României şi profesor universitar la Universitatea din Londra, arată că lucrurile s-au agravat, atunci, din punct de vedere alimentar. El îşi aduce aminte cum, venind de la Otopeni şi fiind aşteptat de o maşină, a trebuit să meargă pe întuneric, pentru că toate felinarele erau stinse de la Otopeni până la Băneasa. Oamenii împingeau cu mâna maşinile, să nu consume benzină.

Cătălin Popescu, inginer chimist, în prezent membru al Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, spune că în 1977 au început să apară problemele legate de alimente. În `82-`83 au dispărut căldura şi lumina. „Dar nu acestea erau lucrurile care deranjau, ci faptul că trăiam într-o închisoare“, punctează Popescu.

Snoave triste din comunism

Şi Dănuţ Iacob, muncitor, participant la revolta din 15 noiembrie 1987 din Braşov vorbeşte despre ororile comunismului:

„Evenimentele m-au prins supărat pe sistem, frustrat. Deşi aveam nişte bani puşi de o parte, nu puteam să fac nimic. Am rupt steagul cu însemnele partidului şi i-am dat foc. Credeam că o să primesc cinci ani de puşcărie pentru asta. La un moment dat m-au pus să ţin cu nasul un portret al lui Ceauşescu. Au ieşit din cameră şi la scurt timp, mi-a scăpat. Auzind zgomot, s-au întors imediat şi le-am zis că n-am mai putut să-l ţin şi că l-am dat jos. «Aa, l-ai dat jos pe Ceauşescu?» Şi dă-i omor!“.

„Toţi oamenii care au fost închişi au fost în continuare urmăriţi“, spune şi Paul Mancaş, compozitor, fost deţinut politic. El a fost acuzat de Securitate că asculta Europa Liberă. „«Da, dar nu vorbesc cu nimeni», le-am spus. «Eu ascult muzică de acolo»“. Mancaş era suspectat că ar fi spion al americanilor, după ce Securitatea a descoperit că acesta împrumuta discuri de jazz de la Biblioteca Americană.

„Mi se părea că sunt atât de inofensivă şi atât de puţin interesantă că nici prin cap nu-mi trecea că eu aş fi urmărită. Nu am realizat asta decât când mi-am văzut dosarul”, mărturiseşte şi Galina Răduleanu, fost deţinut politic, medic psihiatru. „Când mi-am citit prima şi ultima dată dosarul am avut o prăbuşire a imaginii atâtor oameni apropiaţi mie“.

Andrei Bodiu, fost student la Facultatea de Filologie, Universitatea Timişoara şi în prezent decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania“ Braşov, a făcut parte dintr-un grup literar format în jurul lui Alexandru Muşina, unde a avut şansa să descopere libertatea, dar şi lipsa ei, la 16-17 ani.

„În camera mea, din patru câţi eram, toţi ceilalţi trei erau turnători la Securitate“, mărturiseşte Bodiu. Un ofiţer de Securitate trebuia să aibă în subordine 50 de informatori.

„Umorul de aici e pe muchie de cuţit“

Nicolae Mărgineanu, regizorul filmului documentar, a declarat pentru „Adevărul literar şi artistic“ că producţia are un aspect didactic şi urmăreşte să ofere informaţii despre cum se întocmea un dosar de Securitate. El crede că ar trebui să-l vadă în primul rând studenţii şi elevii.

Nicolae Mărgineanu, regizorul filmului documentar

„Rolul meu ca regizor nu este foarte mare. Au fost invitate cam 50 de persoane şi fiecare a vorbit cam o oră. Sunt foarte multe destine, opinii diferite şi întâmplări“. Filmul a luat naştere la montaj, regizorul lucrând timp de două luni şi încercând să aleagă ce era mai relevant.

„Era de-ajuns să ceri un paşaport şi ţi se făcea raport“, spune Mărgineanu. Filmul documentar, „Supravegheat de Securitate. Anii `70-`80“ nu va fi difuzat în cinematografe, dar poate funcţiona foarte bine ca produs de televiziune şi material didactic. În paralel va fi scoasă şi o carte de istorie orală, în care se vor regăsi interviurile integrale ale celor care sunt incluşi pe DVD.

Tatăl regizorului, condamnat de comunişti

„Mă bucură faptul că cei intervievaţi au vorbit foarte relaxat despre experienţele lor neplăcute. Am reuşit să culegem câteva momente amuzante, ceea ce nu este puţin. Le-am păstrat cu mare grijă. Uneori, umorul e pe muchie de cuţit“, declară regizorul.

Tatăl lui Nicolae Mărgineanu a fost condamnat politic şi a stat 16 ani în închisoare. Apoi, toată familia a avut de suferit, cu Securitatea mereu aproape. „În dosarul meu apare un coleg care îmi căuta prietenia, dar nu aveam nimic în comun cu el. Un prieten din Constanţa a fost în Rusia şi mi-a dat o fotografie cu mormântul lui Stalin. Şi aceea era la dosar. Şi alte fotografii de care uitasem erau acolo“, arată Mărgineanu.

„Ne urmăreau cinci persoane, pe mine, pe sora mea... Eram extrem de prudenţi când aveam ceva de discutat. Dacă eram în bucătărie, dădeam volumul radioului mai tare sau ieşeam să vorbim pe stradă. Nici nu aveam ceva periculos de discutat, dar ne era teamă să nu fie interpretat“. Documentarul produs de CNSAS a fost finanţat prin programul „Europe for Citizens 2007-2013“ şi a avut un buget de 20.000 de euro. Documentarea, interviurile şi scenariul au fost realizate de: Cristina Anisescu, Virgiliu Ţârău, Denisa Bodeanu, Liviu Burlacu, Daniela Iamandi, Mihai Demetriade, Cipriana Moisa, Adelina Ştefan, Nita Chivulescu şi Nicolae Mărgineanu.

Studentul rebel Nicu Covaci

Nicolae Covaci, fondatorul şi conducătorul trupei Phoenix, spune că Ceauşescu, întors din Coreea de Nord, a cerut ca toată arta românească să se inspire din cultura străveche, din folclor. „Noi găsiserăm calea de a scăpa de nişte intervenţii brutale. Şi anume, sportul acela practicat în tot comunismul, «şopârliţa». Am înţeles că dacă ne exprimăm direct, o luăm în nas, dar dacă ştim să ne exprimăm, ne suportă“, povesteşte Nicu Covaci.

Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix, mărturiseşte că i-a înfruntat pe securişti

Concerte cu înalt grad de risc

La orice concert al trupei Phoenix se forma un cordon de poliţie pe dinăuntru şi unul de armată pe dinafară. Îi păzeau ca să nu se întâmple nimic. „Le era frică“, afirmă Covaci. „Adevărul e că, dacă eram destul de fanatic sau de prost ca să încep să fac agitaţie contra regimului, se întâmpla un balamuc îngrozitor. Noi aveam credibilitate, oamenii erau fascinaţi, erau în transă. Dacă aveai 20.000 de oameni nemulţumiţi la concert şi le spuneai să spargă geamurile, cine ştie ce se putea întâmpla“.

În studenţie, pe Nicu Covaci l-a dus un securist în cabinetul Universităţii şi a încercat să-l intimideze. „Mi-a zis: «Domn student, eu am auzit că dumneata ne ridici toată studenţimea în cap!»“. „N-am auzit niciodată aşa ceva“, i-am spus, „dar îmi place ideea. Şi am făcut de trei ori anul III“, declară Covaci.