Legenda Stâncii Baba Caia, situată în mijlocul Dunării, unică pe tot parcursul fluviului. Cum s-au transformat degetele unei babe într-un monument natural
0
În apropierea localităţii Coronini se ridică semeaţă din apele bătrânului fluviu stânca Baba Caia, marcând intrarea propriu-zisă în Clisura Dunării. De-a lungul anilor, în jurul acestei stânci s-au ţesut mai multe legende.
Monument natural din calcar rămâne şi astăzi unul dintre principalele puncte de atracţie pentru turiştii care ajung în aceste locuri.
Baba Caia are o înălţime de şapte metri deasupra apei şi este unică pe tot parcursul Dunării. Numele său provine din limba turcă şi înseamnă „stânca tatălui”. Pe vremuri de ea erau legate lanţuri de la Cetatea Golubac şi Cetatea Ladislau, pentru ca nici un vas să nu scape de plata taxelor vamale. Stânca iese din apele fluviului în zona Coronini şi este supranumită „Crăiasa singuratică a Dunării”.
Stânca care astăzi constituie un reper pentru navigatori având ataşat un far luminos, în timpul embargoului impus fostei Republici iugoslave era folosită de grăniceri care stăteau la pândă pentru a depista contrabandiştii de carburanţi, ce treceau Dunărea la vecinii sârbi, dar şi de contrabandişti care se ascundeau de oamenii legii.
Legenda stâncii Babacaia
Una dintre legendele Stâncii Babacaia arată că între un moş şi o babă era o ceartă veşnică.
Moşul, Zeul Saturn, spunea că iarba se coseşte, iar baba, Gaia, Marea Zeiţă, afirma că iarba se tunde cu foarfeca. Înfuriat, moşul o aruncă pe babă în Dunăre. De pe fundul Dunării, aceasta îşi susţine cu îndârjire afirmaţia, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă pentru a-i demonstra moşului că iarba se tunde. Cele două degete bifurcate s-au transformat în stânca Baba Caia.
O altă variantă a acestei legende este publicată pe site-ul Parcului Natural Porţile de Fier:
“În fata peşterii de la Coronini, stânca Babacaia îşi răsuceşte steiul în apele liniştite ale Dunării, semănând cu două degete uriaşe, ridicate spre cer.
Se spune că, pe vremuri atât de depărtate, pe când era lupul căţel şi lumea trăia cu groază unor spirite care, pasămite, răsplăteau faptele bune şi pedepseau pe cele rele, preschimbând chipul şi înfăţişarea oamenilor cu a unor vietăţi necuvântătoare, trăiau pe aceste meleaguri un moş şi o babă. Pe bătrân îl chema Vasile, iar pe nevastă-sa, Babacaia.
Copii n-aveau încât cei doi bătrâni îşi duceau viaţa cum dă Dumnezeu.
În tinereţe, amândoi fuseseră frumoşi, chipeşi şi vieţuiseră mulţumitor, el fiind un om cu dragoste de muncă, ea, femeie harnică, chivernisită şi bună gospodină. Casa lor era ca un pahar şi toate străluceau de curăţenie.
Pământ arător nu aveau decât două-trei brazde în jurul casei, care se afla tocmai în marginea satului.
Moş Vasile era pescar. Avea luntre mare, tocmită cu mulţi ani în urmă la un meşter vestit şi vopsită în culoarea închisă a apelor tulburi.
O tocmise mare şi trainică, vopsită astfel într-adins, să nu fie băgată în seama seara, după ce se lasa întunericul, pe când pornea la pescuit în locuri oprite, sau, în nopţile ploioase, când încarca marfa ce trebuia trecută peste Dunăre fără ştiinţa vameşilor şi de acolo, să aducă tutun cu foaia galbenă ca şofranul.
În vremurile când veni pârdalnica bătrâneţe, se trecuse şi luntrea, scârţâind la fiece izbitură de valuri de credeai că se sfărâma în bucăţele, iar bătrânul se duce la fund. De câtva timp îl lăsaseră şi puterile.
Timpurile se schimbaseră, chiar şi paza se înăsprise, luntrea nu-l mai ţinea sub ascultare şi moş Vasile de-abia îşi mai agonisea cele necesare gurii. Bătrâneţele şi lipsurile, bata-le pustia, le schimbase până şi firea.
Când punga ţi-e goală, iar matele-ţi chiorăie, şi cugetul se înăspreşte. Din mai nimic cei doi bătrâni se luau în gură şi cum se spune: vorba - vorbă aduce, o duceau într-o veşnică hârâială.
Babacaia devenise atât de prinsă în chinurile gâlcevii încât fiecare vorbă a bătrânului era răstălmăcită cu înţelesuri nedorite. Dacă el spunea că asta-i albă, baba, înţepată, nu se lăsa, întorcându-i vorba:"Ce, tu nu vezi că-i neagră?". Şi nu se potolea până ce moş Vasile, neavând linişte, trebuia să se lase păgubaş.
Dar, ce să vezi necaz într-o iarnă, când gerul năprasnic îngheţase malurile Dunării, bătrânul căzu bolnav şi cu puţin nu-şi sfârşi zilele. Vreme îndelungată boli la pat.
Când se simţi mai înzdrăvenit, moş Vasile hotărî să iasă la pescuit. Cum era încă slăbit, se îmbie şi femeia să meargă să-l ajute a desprinde luntrea de la mal şi s-o împingă în apă.
În drum spre locul unde se găsea luntrea priponită, trecură printr-o livadă cu flori în fel de fel de culori, apoi prin alta de curând cosită, şi cositura fusese atât de frumos făcută încât lua ochii bătrânului. Nu se putu abţine şi-şi mărturisi plăcerea în gura mare:
-Harnic om mai e şi Petre ăsta, uite ce frumos a cosit pajiştea.
Dar femeia, pornită pe împotrivire, răspunse ţâfnoasă:
-Ce, mă omule, tu nu eşti în toate minţile? Nu vezi că-i tăiată cu foarfeca, firicel cu firicel?
Bătrânul începu să râdă, cea ce avu darul s-o întărite şi mai mult pe femeie.
-Vrei să mă faci să cred că eu nu ştiu ce vorbesc? Eşti un nătărău!
Şi de aici până la ceartă nu mai fu decât un pas pe care-l făcură cât ai zice peşte.
Se apropiară de Dunăre, ea spre apă, el în cealaltă margine, şi gura bătrânei ţăcănea ca o moară hodorogită.
Cum se aflau pe mal, şi malul era o ridicătură dreapta ca un perete, femeia tot cicălindu-l, din nebăgare de seamă căzu în apă şi valurile o târâră spre mijlocul Dunării.
Bătrânul începu să ţipe cât îl lua gura după ajutor. Prin apropiere nu era nimeni care să-l audă, iar el, cum se afla slăbit după boală, nu se încumeta să sară în apă. Oricât ar fi ştiut să înoate, era sigur ca valurile l-ar duce la fund fără să-şi salveze soaţa. Baba, însă nici în pragul morţii nu-şi frâna năravul, zbierând de mama focului:
-Cu foarfeca, mă nătărăule!...Şi o ţinu întruna până începu să se scufunde. Valurile o învăluiră la repezeală şi, atunci când îi trecură peste cap, ridică mâna dreaptă, desfăcând două degete: arătătorul şi inelarul, în semn de foarfecă deschisă, ceea ce voia să însemne că şi-n ultima clipă nu-şi dezicea încăpăţânarea. Se pare că unul din spiritele rele ale acelor vremuri pedepsi pe Babacaia preschimbând-o în ştei de cremene iar cele două degete ridicate în semn de foarfecă rămaseră mărturie în veac.
De atunci, când cineva de prin părţile apropiate vrea să spună că femeia cutare e cicălitoare, pismăreaţă şi rea o zugrăveşte cu o vorbă: e o Babacaia, după cum a şi rămas numirea stâncii din faţa peşterii de la Coronini”.
Şi-a legat nevasta infidelă de stâncă
Poveştile despre stâncă însă, nu se opresc aici. Sătenii din Coronini susţin că stânca Babacaia are şi o legendă care spune că un cneaz sârb şi-ar fi legat nevasta infidelă de această stâncă , spunându-i: „Babo, kaji se”, ceea ce, în limba sârbă înseamnă: „Nevastă, căieşte-te”. Nevasta însă, orgolioasă, a refuzat să se căiască, spunând că este nevinovată.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
