Cum erau pedepsiţi soţii adulteri în ţările române. Femeia implicată în relaţii extraconjugale mergea la închisoare

Cazurile de adulter au început să se înmulţească în secolul al XIX-lea în provinciile române, odată cu pătrunderea noilor idei din Occident.

În secolul al al XIX-lea au apărut primele manifestări ale femeii împotriva vechilor rânduieli. A început să conteste autoritatea soţului sau a părinţilor, ajungând până la judecarea infidelităţii în dublu standard. În plus, în această perioadă se înregistrează o occidentalizare rapidă a societăţii româneşti. În veacul al XIX-lea, Principatele au fost pentru perioade mai lungi sau mai scurte sub ocupaţie militară străină (în special rusească) sau teatru de război al marilor puteri, astfel că în această epocă, numărul cazurilor de adulter a sporit considerabil.

„Aflând că în ţările civilizate, unei femei îi şedea bine sa aibă un amant, doamnele din Moldova şi-au luat câte doi, ca să fie mai la modă”, se arată în jurnalul contelui de Langeron. 

Cazuri celebre de adulter

Adulterul a luat amploare, iar câteva exemple care au devenit de renume sunt edificatoare în acest sens. „Mărioara Văcărescu a fugit cu un ofiţer austriac, Mărioara Cantacuzino l-a abandonat pe Matache Racoviţă, Lucsandra Bărcănescu a fost, întâi, amanta generalului Kutuzov apoi a generalului Levendi, Catinca Ghica a fost îndrăgostită de generalul Pavel Kiseleff, apoi de baronul Uxküll, iar Mimica Bălăceanu l-a îmblânzit pe baronul Rückman (consulul intransigent al Rusiei la Bucureşti)“, arată Cosmin Dariescu, cadru universitar la Universitatea „A. I. Cuza“ Iaşi în lucrarea „Sancţionarea adulterului în dreptul românesc al veacului al XIX-lea“.

Înăsprirea pedepselor

Înmulţirea cazurilor de adulter a impus necesitatea modificării legilor, în sensul înăspririi acestora. „Regimul sancţionator al adulterului aplicabil în Moldova, în primele două decenii ale veacului al XIX-lea, poate fi conturat cu ajutorul prevederilor din versiunea extinsă a Codului Andronache Donici, utilizat în practica judecătorească moldavă în perioada 1804-1817şi în Basarabia, şi după 1812. (....) Dispoziţiile Codului Andronache Donici privind sancţionarea adulterului se găsesc în Titlul XLI intitulat „Despre pricini de vinovăţii” şi în Titlul (Capitolul) XXX cu titlul „Despre logodnă şi cununie”. Paragraful 12 al Titlului XLI este cât se poate de laconic: 

«Preacurvarilor le hotărăşte pravila pedepse după faptele lor, iar tatăl de va găsi pe cineva preacurvind cu fiica sa, pe amândoi să-i omoare, când îi va prinde făţişi în casa sa sau în casa ginerelui”. Aşadar, nu se specifică pedeapsa pentru infracţiunea („vina”) de adulter ( numit „preacurvie”, reminiscenţă a limbii slavone în care era citit Decalogul, ca de altfel întreaga Biblie, în ţările Române până în secolul al XVII-lea). (...) Aşadar, pentru a afla ce pedepse se puteau aplica adulterului în Moldova la începutul secolului al XIX-lea, va trebui să consultăm dreptul roman, aşa cum se transmisese acesta în era bizantină. Această deducţie este întărită chiar de Codul Andronache Donici, care înparagraful 19 al Titlului XXX prevedea: 

„Pravilele atât cele vechi ale romanilor cât şi cele din urmă împărăteşti înfrânează nu numai cu pedepse pre cei ce vor dovedi preacurvind ci şi cu pierdere de avere (Pentru care citeşte pe larg cartea 48 a împărăteştii pravile)...».În dreptului roman, pedeapsa adulterului a evoluat de la divorţ şi sancţiunea patrimonială a femeii din epoca republicană (pierderea unei şesimi din dotă), la divorţ, exil, pierderea unei porţiuni din avere (jumătate în cazul bărbatului sau femeii necăsătorite, sau o treime din avere în situaţia femeii căsătorite) şi a unei jumătăţi din dota femeii căsătorite, la care se adăuga interdicţia femeii de a se căsători, pentru a se ajunge în epoca împăratului Constantin cel Mare, la pedeapsa capitală, iar, în vremea împăratului Iustinian, la internarea în mănăstire a soţiei vinovate, după divorţ. Prin urmare, pedeapsa adulterului, conform Codului Andronache Donici, consta în: divorţ, urmat de internarea la mănăstire a femeii vinovate sau de exilul bărbatului şi în pierderea unei părţi din averea celui vinovat. Cât anume din averea vinovatului de adulter se confisca şi cine era beneficiarul acestei cote părţi ne detaliază Codul Andronache Donici în paragrafele 16 şi 17. 

Potrivit paragrafului 16, în urma pronunţării divorţului din vina soţiei (vină care nu era limitată doar la adulter), soţul dobândea zestrea, iar dacă divorţul se pronunţa din vina soţului (vină care nu se mărginea doar la întreţinerea unei amante cu care să aibă frecvente raporturi sexuale), soţia dobândea darurile dinaintea nunţii. Doar în cazul divorţului de comun acord, atunci nici soţul, nici soţia nu erau sancţionaţi patrimonial“, menţionează Cosmin Dariescu.

De asemeea, existau trei situaţii în care zestrea revenea unei alte persoane. „Paragraful 17 enumeră şi cele trei situaţii în care, în cazul pronunţării divorţului din vina soţiei, zestrea nu era dobândită de soţ (în proprietate sau în uzufruct), ci se întorcea la o terţă persoană: zestrea a fost constituită de un străin cu o clauză specială de returnare a ei, când zestrea a fost constituită de tatăl soţiei de vârstă nelegiuită pentru căsătorie şi atunci când s-a prevăzut expres printr-o convenţie încheiată înaintea căsătoriei, obligaţia returnării dotei în cazul divorţului din culpa soţiei. Deşi Codul Adronache Donici nu precizează nimic în acest sens, vinovaţii de adulter erau sancţionaţi şi cu o amendă (gloabă) care se plătea celui ce întocmea dosarul cauzei ( egzamenul sau cercetarea penală de azi)“, se mai arată în lucrarea „Sancţionarea adulterului în dreptul românesc al veacului al XIX-lea“. 

Adulterul, faptă penală

La 1 ianuarie 1865 a intrat în vigoare Codul civil „Alexandru Ioan Cuza”. În acesta se interzicea căsătoria celui (celei) pedepsit(e) pentru preacurvie cu complicea (ele) sa (său), chiar dacă complicele nu a fost pedepsit pentru această infracţiune. Căsătoria se desfăcea dacă soţia a comis adulter sau dacă bărbatul a dat-o „pe mâna altor bărbaţi” sau dacă îndrăgostindu-se de o altă femeie ar refuza să o părăsească la insistenţele soţiei. Fostul cod prevedea ca fosta soţie adulteră să fie închisă la mănăstire, iar o perioadă de doi ani  fostul soţ putea nu putea să o viziteze şi să negocieze cu ea o posibilă împăcare. 

Pe 30 aprilie 1865 a intrat în vigoare Codul penal şi cel de procedură penală ale lui Alexandru Ioan Cuza. Sancţionarea adulterului se găseşte în Partea a doua a „Condicii criminaliceşti“. Astfel, în aceasta se arată că preacurvia este sancţioată după Codul Calimach, fostul cod, cât şi cu canonisire bisericească, constând în „închiderea în mănăstire”. Şi cei care mijloceau infracţiunea de preacurvie. Aceştia erau pedepsiţi fie cu internarea în mănăstire pe un anumit termen (dacă erau moldoveni), fie cu expulzarea dacă erau străini. 

„Sintetizând toate cele prezentate mai sus, putem afirma că în Moldova primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, adulterul era sancţionat cumulativ cu: amendă (gloabă), divorţ, închiderea în mănăstire, interdicţia de căsătorire între ei a celor doi amanţi şi cu pierderea zestrei şi a darurilor primite de la soţ (pentru soţia adulteră) ori a zestrei, a darurilor făcute soţiei şi a celor dinaintea nunţii precum şi a contravalorii a o treime din darurile dinaintea nunţii (pentru soţul adulter). Toate bunurile obiect al sancŃiunii patrimoniale a adulterului (cu excepţia gloabei care profita organelor de urmărire penală) intrau în proprietatea copiilor cuplului şi în uzufructul soţului inocent, sau, în lipsa copiilor, în proprietatea soţului inocent“,

notează Cosmin Dariescu.

Cum era văzut adulterul comis de bărbat faţă de al soţiei, în Ţara Românescă

Sancţiunile pentru adulter în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost menţioate în Legiuirea Carage, întocmită din porunca domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, şi în Condica criminală cu procedura ei. 

Astfel, bărbatul care avea relaţii sexuale cu o femeie măritată era condamnat la exil pe termen de doi ani. Doar soţul sau soţia nevinovat(ă) putea să pornească acţiunea penală, împăcarea soţilor după săvârşirea faptei împiedica punerea-n mişcare a acţiunii penale pentru această faptă. Soţia nu era pedepsită dacă se dovedea în cursul procesului că soţul i-a fost mijlocitor. 

Soţia adulteră era sancţionată, pe lângă divorţ, cu pierderea a jumătate din zestre care devenea proprietatea soţului, dacă cuplul nu avea copii iar dacă existau copii, atunci soţia pierdea întreaga zestre ce devenea proprietatea copiilor, soţul administrând-o în calitate de tutore (epitrop). Soţul adulter era sancţionat cu divorţul şi cu restituirea zestrei şi a jumătate din contravaloarea acesteia. 

De asemenea, între 1818 şi 1852, tot potrivit Legiuirii Caragea, bărbatul care întreţinuse un raport sexual cu o femeie măritată era pedepsit cu exilul pe termen de doi ani. La fel ca şi în Moldova, vinovaţii de adulter erau sancţionaţi, la fel ca în Moldova, şi cu o amendă (gloabă) care se plătea celui ce întocmea dosarul cauzei. 

Adulterul comis de femeie era diferit faţă cel de bărbat. „Adulterul nu era definit la fel pentru femeie şi pentru bărbat. Aliniatul 1 al paragrafului 43 vorbeşte despre desfacerea căsătoriei «pentru preacurviia muierii» (cu alte cuvinte pentru un singur raport sexual cu un alt bărbat decât soţul), în vreme ce aliniatul 2 al paragrafului 43 menţionează desfacerea căsătoriei „pentru căci bărbatul hrăniia ţiitoare” (ceea ce presupune că doar întreţinerea unei amante era un motiv de divorţ, nu şi simplul raport sexual cu o altă femeie)“, se precizează în studiul „Sancţionarea adulterului în dreptul românesc al veacului al XIX-lea“. 

Închisoare pentru soţii care comiteau adulter

De la 1 ianuarie 1852, adulterul va dobândi noi sancţiuni cu caracter penal prin intrarea în vigoare a Condicăi criminale. „Femeia implicată în relaţii extraconjugale era mereu pedepsită cu închisoarea între trei luni şi doi ani (dacă era măritată) sau între două luni şi nouă luni (dacă era nemăritată), în vreme ce bărbatul era pedepsit fie cu o amendă de la 50-2000 de lei (dacă amanta sa en titre-ţiitoareaera nemăritată) sau cu închisoarea între trei luni şi doi ani plus o amendă de la 100 la 2000 de lei, dacă amanta sa avea statutul de femeie măritată. 

Se observă că prevederile Condicii criminale fixează limitele amenzii pentru adulter (amendă care sub denumirea de „gloaba pântecului” avea o îndelungată tradiţie în dreptul românesc şi în contra căreia domnii Ţării Româneşti au luptat fără prea mare succes), dar îi limitează aplicarea doar la bărbatul declarat de instanţă vinovat de adulter. Dacă la aceste sancţiuni penale se adaugă şi divorţul cu sancţiunile patrimoniale prevăzute de dispoziţiile civile ale Legiuirii Caragea, putem afirma că spre jumătatea veacului al XIX-lea, regimul sancţionator al adulterului în Ţara Românească se agravase considerabil. Se observă totuşi că se menţine termenul maxim de doi ani pentru sancţionarea complicelui soţiei adultere (numai că acum exilul s-a transformat în închisoare). (...) 

Adulterul putea fi dovedit numai cu flagrantul delict sau cu scrisori sau bilete scrise de inculpat. Dacă înaintea de pronunţarea instanţei, soţul se împăca cu soţia adulteră, împăcarea îi profita şi complicelui femeii. Dacă iertarea intervenea după pronunţarea sentinŃei de condamnare, iertarea îi profita doar soţiei adultere nu şi complicelui acesteia“, se arată în studiul „Sancţionarea adulterului în dreptul românesc al veacului al XIX-lea“.