Cum au încercat româncele în perioada interbelică să-şi dobândească drepturile prin Constituţie. „Prin purtarea noastră să le inspirăm bărbaţilor respectul“

FOTO Arhivă

Schimbările care au apărut în societatea românească după încheierea Primului Război Mondial au impus adoptarea unei noi Constituţii, toate forţele politice îmbrăţişând această idee.

Una dintre problemele majore care trebuia să fie rezolvată de noua Constituţie era cea a drepturilor politice ale femeilor, în condiţiile în care, în multe state din Europa şi chiar în SUA, femeile aveau dreptul de a participa la viaţa politică mai mult timp. În 1925 votau în lume 11.800.000 femei, iar 34 state le acordaseră dreptul la vot. În aceste condiţii, „la apelul organizaţiilor feminine şi în special a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeii Române, multe partide politice au inclus în programele lor drepturi pentru femei. În 1919-1920, membrele secţiunii Bucureşti a A.E.C.P.F.R, printr-un ciclu de conferinţe publice au atras atenţia asupra mişcării, ce se aşeza pe un nou făgaş.

Pe 18 iulie 1919 regina Maria a acordat o audienţă delegatelor A.E.C.P.F.R., declarând că îmbrăţişează cu căldură mişcarea femeilor din România pentru emancipare. Intelectualii şi fruntaşi politici au aderat la acţiunile Asociaţiei, făcându-şi cunoscute  punctele lor de vedere. Printre ei s-au numărat N. Iorga, V. Goldiş, I. G. Duca, Polizu Micşuneşti, C. Dissescu, I.Teodorescu, D. Negulescu. În noiembrie 1918 primului ministru Coandă i-a fost adresat un memoriu-apel al Asociaţiei ieşene. Se arată rolul deosebit al femeii: «Ca soţie, mamă... Într-un regim de sufragiu universal, egal şi de reprezentare proporţională a opiniilor nu se poate nesocoti populaţia femeiască, care reprezintă un procent atât de însemnat în populaţia generală a ţării şi nu i se poate contesta dreptul reprezentării intereselor şi opiniunilor ei»“, arată Emilena Irinela Tatu, profesor de istorie, în lucrarea „Lupta femeilor din mediul urban pentru obţinerea egalităţii în drepturi în Constituţia din 1923“. 

Soţiile oamenilor politici şi de cultură, cel mai aprige militante

Femeile care militau pentru recunoaşterea drepturilor lor erau soţiile unor cunoscuţi oameni politici ori de cultură. Elena Meissner, preşedinta Comitetului Dirigent al asociaţiilor feministe era soţia lui C. Meissner, fost ministrul industriei şi comerţului în mai multe guverne, Alexandrina Gr. Cantacuzino, preşedinta multor organizaţii feminine, a fost soţia lui Grigore G. Cantacuzino, fost senator şi ministru secretar de stat. „Nu era atât o luptă împotriva bărbaţilor, cât a mentalităţilor vremii. (..)  În decembrie 1918, într-o şedinţă a A.E.C.P.F.R s-a hotărât ca doamnele Meissner şi Ella Negruzi să redacteze o cerere referitoare la acordarea printr-un decret-lege a drepturilor de vot pentru femei“, arată Emilena Irinela Tatu. 

Opinii difergente în rândul femeilor 

Existau opinii contrare chiar şi în rândul femeilor.  Avocata Elena Popovici publica în „Universul” din ianuarie 1919 articolul „Drepturile politice şi femeia”. Ea arăta:

 „Admitem că femeia are drepturi egale cu ale bărbatului, că de dimineaţa şi până seara trebuie să-şi împartă orele între postul ce-l ocupă, între întruniri şi diferite alte chestiuni; ce se face cu rolul ei de menajeră, ce va fi cu bieţii copilaşi, lipsiţi de căldura şi dragostea de mamă, cine se va ocupa de educaţia acestor nenorociţi. (...) Să ne îndepărtăm deci de la drepturile politice şi să luptăm pentru ridicarea moralului şi prin purtarea noastră demnă să le inspirăm bărbaţilor respectul pentru femeie şi să ne ocupăm cât se poate de mult de creşterea şi educaţia copiilor“ . 

Iniţiativă eşuată

În timpul Adunării Constituante aleasă în 1919, o comisie parlamentară a întocmit, la iniţiativa guvernului, un proiect de lege în care s-au prevăzut şi drepturi pentru femei. Adunarea a fost însă dizolvată puţin mai târziu. „În sesiunea parlamentară din iulie 1921 s-a luat în discuţie proiectul de lege pentru reforma administrativă care, printre altele, prevedea dreptul de vot pentru femei la comună. În urma dezbaterilor, Senatul a respins acest aliniat, invocând preocuparea de a feri femeile şi familia de influenţa nefastă a politicii. A.E.C.P.F.R. a hotărît ca terenul câştigat să nu fie pierdut. Au continuat să trimită apeluri oamenilor politici“, menţionează Emilena Irinela Tatu. 

Dezbateri aprinse

Au urmat, apoi, dezbaterile privind privind noua Constituţie. „Începând cu 12 de cembrie 1922 elaborarea proiectului de Constituţie a intrat în a doua fază şi anume trecerea la dezbateri în Comisia Constituţională Mixtă, la capătul cărora urma să fie finisat proiectul de Constituţie. Discuţii aprinse a suscitat acordarea de drepturi civile şi politice femeilor. Formularea din anteproiect prevedea să li se acorde femeilor numai drepturi civile integrale. Unii membri ai Comisiei Constituţionale au cerut acordarea de drepturi depline, atât civile cât şi politice femeilor. Printre aceştia s-au numărat senatorii liberali D. Drăghicescu, N. N. Săveanu şi ministrul  justiţiei Ion Th. Florescu.

Acesta a cerut ca, în ultimă instanţă să se acorde femeilor cel puţin dreptul de a alege în consiliile judeţene şi comunale. Pentru aceeaşi formulă s-a pronunţat şi V. Brătianu. Alţi membri ca D. Ioaniţescu şi G. Mârzescu au apărat redactarea din anteproiect. Au fost şi membri ai comisiei care s-au pronunţat categoric împotriva acordării de drepturi, atât civile cât şi politice femeilor. (...) Majoritatea membrilor comisie i împărtăşind punctul de vedere al raportului au hotărît să se acorde femeilor numai drepturi civile, cele politice urmând a se adopta  printr-o lege specială cu o majoritate de 2/3“, notează istoricul Emilena Irinela Tatu.

Drepturi diferite, în funcţie de zonă

Asociaţiile femeilor au reacţionat au cerut recunoaşterea integrală a drepturilor. Apelurile A.E.C.P. F. R. subliniau că femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbaţii deoarece şi ele fac parte din popor, muncesc, plătesc impozite, doresc reforme sociale practice. La 21 februarie 1923 au început lucrările Comitetului de delegaţi ai secţiunilor. Raportorul C. Dissescu cerea: „Pentru ce nu se recunoaşte de acum şi  prin noua Constituţie exerciţiul drepturilor politice femeilor? Pentru ce s-a crezut că lipsesc elementele statistice pentru a se putea şti în ce număr sunt după condiţia lor socială şi intelectuală, cum trebuie organizat dreptul de vot, în ce proporţie şi care drepturi politice li se pot acorda, toate sau unele?”.
 

Problema reglementării drepturilor femeilor a preocupat atât atenţia opiniei publice, a unor jurişti, cercuri politice, mai ales că situaţia femeii era diferită în noile provincii faţa de restul ţării. În Vechiul Regat femeile, conform Constituţiei din 1866 nu erau considerate egale în drepturi cu bărbaţii. În Transilvania şi Banat vechile coduri de legi acordau femeilor unele drepturi civile. Declaraţia de la Alba Iulia înscrisese principiul acordării de drepturi civile şi politice femeilor. 

Pe 12 martie 1923 în Cameră a avut loc discuţia generală a Constituţiei. Un susţinător al mişcărilor feministe a fost N. Iorga. El considera că „votul femeilor este un act de dreptate generală şi un act de îndreptăţire faţă de condiţiile cu totul particulare ale ţării noastre”. 

Doar drepturi civile

„Cum majoritatea parlamentarilor au împărtăşit punctul de vedere al raportorului s-a hotărît să se acorde numai drepturi civile femeilor, cele  politice urmând a fi lăsate pe seam a unor legi speciale adoptate cu o majoritate de 2/3. Ca atare textul din anteproiectul de Constituţie n-a suferit modificări esenţiale, fiind sub următoarea formulare a articolului 6: «Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice determină care sunt, osebit de calitatea de român, condiţiunile necesare  pentru exercitarea acestor drepturi. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili de legile civile pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe. Legi speciale, votate în majorita te de 2/3, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice»“, se arată în lucrarea „Lupta femeilor din mediul urban pentru obţinerea egalităţii în drepturi în Constituţia din 1923“.

Mai mulţi parlamentaru depus amendamente, dar au fost respinse. 

Femeile, tot fără drept de vot

În 1923 reprezentantele din toată ţara a „Asociaţiilor pentru Drepturile Femeilor Române“ au trimis un apel către rege, în care arătau lupta lor pentru drepturi, desfăşurată de mai bine de 15 ani. El era semnat de E. Meissner, Maria Baiulescu din Braşov, Maria Pop din Craiova, Claudia  Năstase de la Cernăuţi, Ella Negruzzi, Margareta Ghelmegeanu şi alte luptătoare ale drepturilor femeilor.

„Odată promulgată pe 29 martie a fost publicată în Monitorul Oficial. Printre lipsurile ei era şi acela că nu s-a acordat egalitate politică deplină între sexe. (...) Articolul 6 prevedea ca legi speciale, votate cu majoritate de 2/3 «vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice». Acest articol nu a format ulterior, obiectul unei atenţii speciale, astfel că femeile au rămas tot fără drept de vot, exceptând organele administrative alese în 1929“, mai arată Emilena Irinela Tatu.