Tărâmul vinului la liber. „Trecătorul bea cu tâlvul ce se găsea lângă butoi și pleca mai departe“
0Mii de hectare cultivate cu viță-de-vie - și atât de multe crame încât „nu se încuiau” - existau cu peste un secol în urmă în Olt, recunoscut și astăzi pentru vinurile de calitate.
Există dovezi care atestă cultivarea viței de vie pe actualul teritoriu al județului Olt încă din vremea dacilor, descoperirile arheologice scoțând la iveală unelte folosite, foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre. Cu un secol în urmă, suprafețele erau atât de întinse încât „vinul se aduna în butii și rămânea la câmp în cramă”, menționează muzeograful Rada Ilie în articolul „Viticultura în județul Olt”, cuprins în anuarul „Muzeul Oltului 1” - 2011.
„Pentru județul Olt descoperirile arheologice au scos la iveală unelte folosite în viticultură, cum ar fi cosoarele dacice curbate, confecționate de făurari locali. Acestea și-au păstrat forma și s-au folosit până în contemporaneitate, constituind un element de continuitate. Săpăturile arheologice efectuate în așezarea dacică de la Chilia (Făgețelu) au dus la descoperirea a numeroase cosoare de diferite forme și mărimi care erau folosite în viticultură”, notează muzeograful.
Vița-de-vie a continuat să fie o bogăție și în Evul Mediu, viile de la Slatina, de exemplu, fiind consemnate încă din 1421. În documente din 1507 apar date despre viile de la Cungrea-Ibănești, din nordul județului, iar în 1540, despre viile de la Coteana. În secolele următoare referirile la această bogăție, dar și la diverse practici, sunt mult mai multe în documentele vremii.
„Pe harta de la Padova întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino la 1700 sunt menționate numele localităților unde se produceau cele mai bune vinuri din țara Românească și este indicat și orașul Caracal. La 9 iulie 1720, Nicolae Mavrocordat întărește Mânăstirii Dintr-un Lemn stăpânire peste viile de la Slatina și Urși din județul Olt”, menționează de asemenea Rada Ilie.
„Vinurile depășeau, prin calitatea lor, pe cele de la Drăgășani”
Din nordul și până în sudul actualului județ Olt (care cuprinde cea mai mare parte din fostele județe Olt și Romanați) se cultiva vița de vie și se obțineau vinuri de mare calitate.
La 1899, viile de la Sâmburești sunt menționate în marele discționar geografic pentru cantitatea și calitatea producției. „Armaș Marcu avea plaiuri mari de vii și vinul îl aducea în beciurile palatului prin olane de ceramică. Între timp, viile s-au distrus și locul lor a fost luat de păduri”. Sunt amintite și viile din partea de nord a județului Romanați, de la Cepari și Cârlogani, și se spune că vinurile depășeau, prin calitatea lor, pe cele de la Drăgășani”, scrie în continuare muzeograful.
Terminologia legată de viticultură, care are atât origini traco-dacice (strugure, butuc, sâmbure, gardin, curpen), cât și latine (viță de vie, poamă, călcător, butie, butoi), indică de asemenea vechimea ocupației.
Cât de mare era amploarea acestui sector rezultă din statistici. Astfel, notează muzeograful, la nivelul anului 1907, un an cu mari tulburări în viața satului, în vechiul județ Olt erau cultivate cu viță de vie 5.200 hectare, iar în județul Romanați, alte 3.541, „suprafețe considerabile raportând la întinderea acestor două județe”, apreciază autorul articolului „Viticultura în județul Olt”.
„În Monografia județului Romanați tipărită la 1929 se menționează că „viile creșteau odinioară peste tot locul, vinul se aduna în butii și rămânea la câmp în cramă; atât de multe crame erau în zonă că nu se încuiau. Trecătorul care dorea intra, bea cu tâlvul (un soi de pâlnie - n.r.) cu care se găsea lângă butoi și pleca mai departe”. Putem spune că aproape că nu exista sat în zona Romanați care să nu aibă un punct numit „la vii” unde odinioară se întâlneau podgoriile locuitorilor”, mai scrie Rada Ilie în articolul publicat în anuarul „Muzeul Oltului 1 (2011)”.
Cultivau vița-de-vie atât marii moșieri, pe suprafețe întinse, cât și țăranii, evident, pe suprafețe mult mai mici, în gospodăria țărănească.
Procedee arhaice, dispărute
Lucrările de întreținere, ca și astăzi, erau multe și mari consumatoare de timp: tăiat, arăcit, legat, săpat, ultimele două operațiuni fiind executate de cel puțin două ori în timpul anului. Toamna se executa culesul, iar după aducerea soiurilor nobile au devenit necesare și tratamentele împotriva bolilor și dăunătorilor.
Printre procedeele care nu se mai practică astăzi decât demonstrativ se regăseau, toamna, storsul strugurilor prin călcarea strugurilor cu picioarele într-un lin realizat din nuiele împletite, așezat pe un suport din scânduri bine închegate, care avea jgheab și gură de scurgere, descrie muzeograful.
„Mai târziu a apărut storcătorul care zdrobea strugurii, se puneau apoi într-un teasc la stors și operațiunea dura mai puțin. Mustul rezultat era pus în butoaie la fermentat, iar borhotul era folosit pentru fabricarea țuicii”, mai menționează muzeograful.
„Vinul l-a însoțit pe om de la naștere până la moarte”
Cât despre rodul tuturor acestor eforturi depuse într-un an întreg, muzeograful menționează: „Vinul este din vremuri străvechi latura obișnuită a petrecreilor, iar după răspândirea creștinismului a devenit și o băutură rituală. Vinul l-a însoțit pe om de la naștere până la moarte, în toate momentele importante ale vieții”, scrie Rada Ilie.
Muzeograful mai menționează că strugurele și frunza viței-de-vie și-au găsit locul și pe scoarțele și zăvelcile oltenilor din zona Romanați, în special, dar și pe obiectele ceramice realizate de olarii de pe Valea Oltețului.
Deși astăzi este aproape pierdut, tot legat de cultivarea viței de vie exista și obiceiul ca la 1 februarie, de ziua Sfântului Trifon, gospodarii să meargă și să stropească viile cu agheazmă, moment în care se și „cinsteau” cu vin din producția din toamna dinainte. În „plaiurile” de vii venea și preotul satului, care ținea o slujbă, stropea viile și se ruga pentru a fi ferite de dăunători și pentru o bună recoltă.
Se încarcă comentariile...
