De ce se căsătoresc preoţii ortodocşi, iar cei romano-catolici nu. Controversele creştine privind celibatul preoţesc

Discuţii cu privire la celibatul preoţilor catolici versus posibilitatea de a se căsători a preoţilor ortodocşi au existat tot timpul, mai ales că cele două biserici au fost unite până la Marea Schismă din 1054. Totuşi, ambele tradiţii, occidentală şi orientală, oferă propriile explicaţii pentru care amândouă variante au fundament istoric şi religios.

Informaţii despre celibatul obligatoriu pentru persoanele care oficiază Sfintele Taine nu există în istoria Bisericii Apusene din primele trei secole. Preotul romano - catolic Claudiu Dumea, în cartea sa „De ce nu se căsătoresc preoţii catolici”, spune că legea nescrisă a celibatului preoţesc devine lege scrisă pentru prima oară la Conciliul din Elvira, în primul deceniu al secolului al IV – lea. În canonul 33 al acelui Conciliu, sub titlul "Despre episcopii şi slujitorii (altarului) care trebuie să se abţină de la soţiile lor" se menţionează că "Suntem de acord cu interzicerea completă care e valabilă pentru episcopi, preoţi şi diaconi, adică pentru toţi clericii angajaţi în slujba altarului, că trebuie să se abţină de la soţiile lor şi că nu trebuie să aducă pe lume copii; cine a făcut lucrul acesta trebuie exclus de la starea clericală" (H.T. Bruns, Canones Apostolorum et Conciliorum, II, 5-6).

„Aceasta este prima lege bisericească referitoare la celibatul preoţesc. Dar ea nu constituia o noutate. Ea confirma şi consfinţea tradiţia Bisericii dintru început şi practica anterioară obligatorie care începuse să fie încălcată. Dacă această lege ar fi fost o inovaţie a Conciliului, ar fi provocat o furtună de proteste. Or, nu s-a înregistrat nici o obiecţie şi nici un protest”, scrie preotul Claudiu Dumea.

Mai apoi, la conciliile din Africa (390) şi Cartagina (419) s-a reluat ideea cum că „leviţii şi preoţii trebuie să păstreze castitatea”, iar toţi cei 240 de episcopi prezenţi şi trimisul papal au fost de acord. Cu alte cuvinte, chiar dacă erau hirotonisite persoane căsătorite, ele trebuiau să trăiască ulterior în înfrânare sexuală totală pentru a putea lua contact cu sacramentele.

Celibatul preoţesc a cunoscut o criză deosebit de gravă în secolele X-XII când, datorită sistemului economic care aducea beneficii clerului, intrau ca episcopi, ca abaţi şi chiar ca parohi oameni nevrednici, fără chemare la preoţie. „În felul acesta două păcate mari umbreau viaţa Bisericii: simonia, adică cumpărarea funcţiilor bisericeşti, şi nicolaismul, adică încălcarea celibatului preoţesc. În acest context a avut loc marea reformă bisericească înfăptuită de Papa Grigore al VII-lea (1073-1085). S-a procedat la o alegere mai atentă şi la pregătirea mai bună a candidaţilor la preoţie. Accesul bărbaţilor căsătoriţi la hirotonire s-a redus drastic”, a mai scris Claudiu Dumea. În 1139, Conciliul al II – lea din Lateran consinţea faptul că toate căsătoriile între clerici sau călugări sunt nu numai ilicite, dar şi invalide.

Explicaţiile Bisericii Orientale

Şi Biserica Orientală aduce în discuţie faptul că în primele trei secole s-a oferit posibilitatea slujirii preoţeşti atât celor căsătoriţi, cât şi celor necăsătoriţi, cu menţiunea că preoţii şi episcopii căsătoriţi erau mai numeroşi. Totodată, chiar dacă Sfântul Paul a preferat pentru sine celibatul, nu l-a cerut şi celorlaţi, potrivit site-ul creştinortodox.ro. Biserica Ortodoxă aduce drept argumente cazurile sinţilor Apostoli Petru şi Filip, care erau căsătoriţi. „Canonul 5 apostolic opreşte pe clerici să-şi lase soţia pe motive de evlavie, spunând: "Episcopul, preotul şi diaconul nu trebuie să-şi lase soţia pe motive de evlavie; de o va lăsa, să se afurisească, iar dacă stăruie în greşeală, să se caterisească". Canonul 51 apostolic pedepseşte cu caterisirea pe acel cleric care se abţine de la căsătorie din îngreţoşare pentru această taină”, potrivit creştinortodox.ro.

Biserica Ortodoxă argumentează căsătoria preoţilor din parohii prin faptul că în primele secole aceasta era legală, dar numai cu condiţia de a fi înfăptuită înainte de hirotonire.

Ulterior, părinţii Sinodului Trulan au combătut inovaţia Bisericii Apusene de la Sinodul din Elvira şi au condamnat celibatul obligatoriu din Biserica Romano – Catolică, deoarece era în contradicţie cu canonul vechi al orânduirii aspostolice. „Părinţii Sinodului Trulan, în străduinţa lor ca Tradiţia Apostolică şi prescripţiile canonice ale Bisericii Ecumenice să se păstreze în Biserica întreagă, văzând că Biserica Romei şi Biserica Apusului s-au abatut de la practica Bisericii Vechi prin promulgarea Canonului 33 al Sinodului din Elvira, au emis canonul 13 care spune: Fiindcă am cunoscut că în Biserica Romei s-a transmis în calitate de canon ca cei ce doresc a se îvrednici de hirotonirea întru diacon sau prezbiter să marturisească că mai mult nu se vor împreuna cu soţiile lor, noi, urmărind canonul vechi al perfecţiunii şi orânduirii apostolice, voim ca viaţa comună, cea după legea sfinţilor bărbaţi, să rămână în fiinţă şi de acum înainte, nicidecum dezlegând legătura cu soţiile lor, lipsindu-i de împreunarea laolaltă la timpul cuvenit. Drept care de se va afla vreunul vrednic pentru hirotonia de ipodiacon sau prezbiter, acesta să nu se oprească nici­decum de la promovarea la acea treaptă, dacă trăieşte laolaltă cu soţia legitimă, ca nu cumva prin aceasta să fim siliţi să ocărâm nunta cea legiferată şi binecuvântată de Dumnezeu, prin prezenţa sa; căci glasul Evangheliei strigă: "Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei XIX, 6), dar Apostolul învaţă "Cinstită este nunta şi patul nespurcat" (Evrei XIII, 1) şi: "Legat eşti cu femeie ? nu căuta desfa­cere" (ICor. VIII, 27)”, conform creştinortodox.ro.