Americanii părinți pentru copii abandonați în orfelinatele comuniste: „Erau subnutriți, izolați și lipsiți de emoție”
0O familie de americani venită pentru prima dată în România imediat după Revoluția din 1989 s-a stabilit definitiv în comuna Nicoreşti, din nordul judeţului Galaţi, pentru a-i ajuta pe copiii orfani şi cu handicap, proveniţi de la fostul spital din localitate.
Sandie și Bruce Tanner au ajuns pentru prima dată în România la scurt timp după Revoluție. Televiziunile internaţionale transmiteau ştiri şi imagini despre drama copiilor crescuţi în condiţii inumane în spitalele şi orfelinatele comuniste. „Rușinea unei națiuni”, astfel se numea reportajul care arăta oroarea orfelinatelor pentru copiii cu dizabilități din România.
La doar șase săptămâni după ce au văzut reportajul, Sandie și Bruce erau în România, pregătindu-se pentru marea aventură a vieții lor. Deși în America aveau familie, rude, prieteni și o carieră în domeniul farmaceutic, soții au lăsat totul în urmă pentru a veni în satul Nicoreşti, unde funcţiona un spital de neuropsihiatrie infantilă.
„Ceea ce oamenii nu știau este că, alături de violența, sărăcia și genocidul care au afectat România, sub regimul lui Ceaușescu, avortul și contraceptivele au fost interzise. Rezultatul a dus la mii de femei însărcinate și prea sărace pentru a-și îngriji copiii. După ce copiii lor s-au născut, nu au avut de ales decât să-i plaseze în orfelinate instituționalizate de stat, unde chiar și acolo erau subnutriți, izolați și lipsiți de emoție, uneori îngrijitorii erau în contact cu copiii pentru mai puțin de cinci minute pe zi din cauza numărului mare de copii”, povesteau cei doi soți pe site-ul fundației.
Spitalul groazei din nordul județul Galați
Spitalul de la Nicoreşti a fost construit în 1892, dintr-un ordin al regelui Carol I al României. La parter funcţiona o secţie de maternitate, pediatrie şi radiologie, iar la etaj era secţie de neuropsihiatrie infantilă. Condițiile de acolo erau greu de imaginat. Cei mai mulți copii sufereau de boli psihice, erau irecuperabili, abandonați și „ascunși” departe de privirile comunității. Ei nu știau să vorbească sau să se deplaseze singuri pe holurile murdare ale „lagărului” comunist.
„După ce am văzut acele știri despre situația spitalelor și orfelinatelor din România, eu și soția mea ne-am gândit să facem niște misiuni de voluntariat și așa am ajuns la spitalul din Nicorești. Condițiile erau sub orice critică în acest spital. Erau mulți copii, prost hrăniţi şi îngrijiţi cu prea puţine îngrijitoare. Erau câte doi copii în pat, erau copii abandonați, grav bolnavi, amestecați cu copii aproape normali. Personalul nu era bine instruit, erau femei din sat care nu aveau pregătire. Mi-aduc aminte că erau copii foarte slabi, dar erau și grași. Cei puternici furau mâncare de la cei mai slabi”, își amintește Bruce Tanner, acum rămas singur să îngrijească de micuții deveniți adulți, după moartea soției sale, Sandie.
Impresionați de soarta copiilor din spital, cei doi soți au decis să rămână în sat şi să aibă grijă de ei. Au înființat Fundaţia Tanner România Mission, iar după ce spitalul a fost închis, au luat în plasament 45 de copii. Cu ajutorul donaţiilor din America au construit trei case pentru copii. „Iarna era foarte frig la spital. M-am gândit să facem tot ce putem pentru acei copii abandonați, care sufereau atât de mult. În total, am luat din spital 45 de copii, care astăzi sunt adulți. Unii dintre ei au fost ajutați să fie adoptați, au ajuns în familii. Acum avem în îngrijire 19 beneficiari. Cel mai mare dintre ei are acum 46 de ani”, spune Bruce.
Povestea tulburătoare a omului cu sicrie
Începutul nu a fost deloc ușor, iar Sandie își amintește o poveste tulburătoare despre ororile din spitalul Nicorești.
„Un om din sat, care a bătut în cuie sicriele de lemn a povestit că înainte de venirea <străinilor>, făcea afaceri bune vânzând 20 de cutii în fiecare iarnă la orfelinat. Acum decesele au scăzut la doar două pe iarnă. Când mă simt obosit, când mi-e dor de familia mea sau de <cealaltă> viață a noastră și mă întreb dacă am luat deciziile corecte mergând în misiuni, îmi amintesc ce a spus omul cu sicriele și îmi dau seama că Dumnezeu ne-a pregătit toată viața pentru Nicorești”, scrie Sandie, pe site-ul Fundației.
Datorită celor doi soți americani, fiecare copil salvat din lagărul de la Nicorești a avut dreptul la o viață și a cunoscut ce înseamnă o familie. Toți au o poveste și, cel mai important, nu mai sunt „copiii nimănui”.
„Maricica era cea mai rea fată de la orfelinat, se răzvrătea la orice, era adesea combativă, iar ceilalți copii se temeau de ea. Când am adus-o acasă, ceilalți copii din casă au gemut. (..) Acum este cea mai de încredere și cea mai iubitoare tânără, merge peste tot cu mama Sandie”.
„Florentin este mascota noastră. El este motivul pentru care au fost construite casele de grup. Nu am văzut niciodată un copil care să sufere așa cum a suferit el, mereu luat peste picior, bătut și lăsat fără mâncare pentru că nu putea merge până la sala de mese. Era atât de mic, îl purtam pe șold peste tot, apoi încet-încet l-am învățat să meargă, încă nu vorbește complet (noi îl înțelegem) și l-am mai învățat să zâmbească și să fie fericit, este unul dintre cei mai schimbați dintre orfani. Florentin a fost abandonat la naștere, nu există nicio înregistrare despre părinții săi naturali și nu a întrebat niciodată de ei”, sunt doar câteva dintre poveștile copiilor de la Nicorești, relatate pe site-ul Fundației Tanner România.
Timp de peste 30 de ani, soții Tanner și-au dedicat viața copiilor de la Nicorești. Mama Sandie le-a învăţat pe fetele din centru să croşeteze, să deseneze şi să gătească. În urmă cu un an și jumătate, Sandie a trecut în neființă, însă Bruce a rămas să-și continue misiunea.
„Sunt bine acum și voi continua să am grijă de aceste suflete. Îmi iubesc țara, mi-e dor de America, de casă, de prieteni, de rude, dar locul meu este aici, la Nicorești”, este concluzia lui Bruce Tanner.
Se încarcă comentariile...
