Cum îi păcăleau securiştii pe turnători. Sumele uriaşe primite de informatorii Securităţii şi ce se întâmpla cu cei care aduceau informaţii false
0
Sistemul de opresiune a Securităţii s-a bazat pe informatori: de la elevi şi studenţi la muncitori şi intelectuali. Dacă unii primeau bani, alţii erau avasaţi sau primeau o casă.
Informatorii dirijaţi de un rezident sau un cadru de Securitate, grupaţi într-o reţea informativă, înaintau periodic coordonatorului de reţea rapoarte scrise sau verbale denumite note informative. În cazul în care informaţiile obţinute din rândul informatorilor erau insuficiente se recurgea şi la alte metode, cele mai des utilizate fiind interceptarea corespondenţei, instalarea de tehnică operativă, filajul, efectuarea de percheziţii secrete la domiciliu sau la locul de muncă, aflăm din volumul „Învăţând istoria prin experienţele trecutului. Cetăţeni obişnuiţi supravegheaţi de Securitate în anii '70 – '80“ al Consiliului Naţional pentru Studeirea Arhivelor Securităţii.
Care erau mizele acceptului de colaborare secretă cu Securitatea. Ele sunt descrise de lt. col Constantin Hulubaş în articolul „Ce motive a avut informatorul să accepte colaborarea?“, publicat în Revista Securitate din anul 1976.
În situaţia informatorilor recrutaţi pe baza sentimentelor patriotice şi a convingerilor politico-ideologice, principalele interese personae ce i-au determinat să accepte o colaborare au fost:
- plăcerea (pasiunea) caracteristică a unor categorii de persoane de a se antrena în astfel de sarcini
- evitarea consecinţelor unor fapte prin care au încălcat anumite norme morale de conduită socială
- evitarea compromiterii la locul de muncă, în familie sua în societate
- primirea unui sprijin în vederea rezolvării unor probleme personale sau pentru a obţine avantaje de orice natură
- pentru simpla convingere că are pe cineva care l-ar putea ajuta în caz de necesitate
din teama că refuzul de a lucra cu organele de Securitate l-ar putea pune în situaţia să suporte consecine pentru anumite fapte din trecut pentru care se consideră vinovat
- din dorinţa sinceră de reabilitare a unui trecut politic dubios
Angajamentul este una dintre piesele ce compus dosarul personal al informatorului. Informatorul semna un angajament scris prin care se obliga să furnieze informaţii corecte şi să păstree secretul colaborării. La final se menţiona şi numele de cod.
Retribuirea nu se făcea lunar, printr-o sumă fixă, ci se acordau periodic sume de bani sau cadouri. Mai existau şi alte modalităţi de recompensă: acordarea de vize, de burse de studiu, facilitarea obţinerii unei locuinţe, avansare profesională.
Retribuirea informatorilor nu era o metodă nouă a Securităţii lui Nicolae Ceauşescu. Conform ordinul circular nr. 35.367 din 13 iulie 1946, emis de Direcţiunea Siguranţei şi Ordinii din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei, în care se preciza sporirea fondului pentru cheltuieli informative speciale (C.I.S.): „Dl. Ministru al Afacerilor Interne, înţelegător al tuturor nevoilor şi cu solicitudinea pe care constant o arată Jandarmeriei, a aprobat majorarea la maximum a fondului destinat căutării şi culegerii informaţiunilor. Ca urmare a acestei aprobări, începând din luna iulie a.c. fondul informativ se va distribui Inspectoratelor şi Legiunilor astfel majorat. Şi pentru a se vedea că întradevăr sumele care se pun la dispoziţie în acest scop informativ asigură într-adevăr posibilităţi mai mult decât suficiente, menţionez că Inspectoratele primesc între 500.000 – 700.000 lei, iar legiunile între 180.000 – 250.000 lei lunar”.
În şedinţa cu comandanţii direcţiilor regionale de securitate din 1 martie 1950, ministrul adjunct, Gheorghe Pintilie, le explica celor prezenţi cum pot fi recrutaţi ca informatori „colegii din Miliţie sau alte structuri ale M.A.I.-ului: „Să folosim pe toţi tovarăşii din Miliţie, dacă vedem un grănicer în orice grad, general, soldat, plutonier, dacă vedem
că are serviciul acela unde trebuie să ne dea ajutor, îl recrutăm pe el. Depinde cum îl recrutăm, poate îl plătim cu bani sau poate îi facem un cadou. Dacă copilul lui este bolnav, avem grijă, îi trimitem o haină. Nu este numai aşa, că îi plătesc degeaba 2.000 lei“.
Informaţii eronate
Sistemul remunerării pentru informaţiile furnizate i-a determinat pe unii informatori să
furnizeze din belşug note informative, rod al imaginaţiei lor. În martie 1956, în cadrul unei şedinţe de analiză a activităţii informativ-operative, era semnalat cazul informatoarei „Corina” din Regiunea Galaţi, care, „din lipsa de analiză temeinică şi de verificare a notelor informative”, a reuşit ca timp de un an să furnizeze informaţii eronate despre existenţa unor organizaţii imaginare din Galaţi. Motivaţia acesteia era de „a încasa sume de bani care i se dădeau”. De altfel, era o opinie larg răspândită aceea conform căreia „informatorii care sunt retribuiţi, în majoritatea cazurilor, aduc un aport mai serios, retribuţia constituind un stimulent pentru ei”. Episorul este redat de Florin Banu în „Reţeaua informativă a Securităţii în anii ’50: constituire, structură, eficienţă“.
Cum se alegeau informatorii
„Eram proaspăt căsătorit. Aveam vreo 22-23 de ani, eram şi student şi se lucra în fiecare sâmbătă, câteodată mă chema şi duminica la diverse munci patriotice“, începe el povestea. Şi într-o zi, un bărbat i-a cerut să vină la Miliţie. „Şi m-au dus într-un subsol acolo, iar tipul ăsta care m-a acostat pe stradă era amabil. M-a întrebat de Legea 23, cu străinii, dacă am contact cu străinii. Apoi m-a băgat într-o cameră care n-avea geamuri – era ceva stresant… A venit un nene mai copt, care se pieptăna cu prosopul… cu ochelari din ăia fumurii… era ca într-un film cu Gestapo… Eu eram intimidat deja.
Vreo două-trei ore m-a întrebat tot felul, apoi a inventat o poveste cu un tânăr care m-a ţinut mai relaxat… Am stat acolo destul… Mi-a arătat Legea 23, pe care nu puteai s-o citeşti. Erau destul de politicoşi şi destul de duri. Iar atunci când au vrut să apese pe acceleraţie, ca să zic aşa, mi-a spus: «Domnule, ştii cât ai? Patru ani de închisoare şi din clipa asta nu mai pleci acasă». Nici nu ştiam despre ce era vorba, adică de ce să mă ia pe mine Securitatea şi să mă închidă patru ani?! Pentru că am vândut o felicitare… un tricou?“, se întreba el,
„Nu o să te mai cheme Nicolae, îţi alegi un nume“
În cele din urmă, securiştii au dezvăluit pentru ce l-au ţinut sub presiune atâta timp: voiau să semneze un angajament cu Securitatea. „«În fine, am o salvare pentru tine. Eu pot să te salvez. Dar trebuie să ne ajuţi… Uite, Legea 23, este obigat să ne ajuţi!», i-au zis. „Dacă sunt obligat, atunci nu trebuie să mai scriu ceva“, şi-a zis tânărul. Însă replica informatorului a venit repede: „Nu, trebuie să avem, pentru că de acum încolo nu o să te mai cheme Nicolae, o să-ţi alegi un nume“. „Şi, în fine, m-a pus să scriu chestia aia de vreo câteva ori că n-o scrisesem bine. În clipa aia, singura chestie pe care o ai în minte a fost să ies din camera aia fără geamuri“, îşi aminteşte cu oroare acea zi.
„Mi-a spus că o să contacteze tinerelul ăla (se referea la ofiţerul de legătură) şi acela mă suna de fiecare dată şi mă invita la o cofetărie. Mă întreba de diverse persoane, de institut, cu rugămintea ca să ne întâlnim şi la birou şi să-i scriu… Ca-n bancul acela, «Cântecul securistului»: „Te rog să-mi scrii, de drumurile tale, de oamenii văzuţi în cale, de tot ce-şi vor povesti, te rog să-mi scrii“. Informatorul care a povestit viaţa sa cercetătorilor CNSAS a dorit să rămână anonim.
O problemă care a suscitat discuţii şi controverse în România postdecembristă a fost aceea a numărului informatorilor pe care îi avea Securitatea în 1989. Unii istorici au avansat cifra de aproximativ 400.000. O altă variantă, susţinută de Constantin Ticu Dumitrescu pe baza unui document de sinteză realizat de SRI în 1993, este aceea că în 1989 în jur de jumătate de million de români aveau dosar de reţea, aflăm din „Istoria comunismului“.
Vă mai recomandăm:
EXCLUSIV Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
