De ce ne lăsăm păcăliţi de partenerul de viaţă. Psiholog: „Cel manipulat cedează pentru armonia cuplului sau de teamă să nu fie respins“

Manipularea partenerului de viaţă are ca scop atingerea unor interese proprii, astfel încât acesta să nu simtă faptul că ia o decizie sau face o acţiune cu care, de fapt, nu ar fi fost de acord.

„Se numeşte manipulare acţiunea care are drept scop influenţarea partenerilor în vederea realizării unor acţiuni în discordanţă cu propriile scopuri ale acestora. Se întâmplă fără ca aceştia să conştientizeze discrepanţa dintre propriile scopuri şi ale celor care îi influenţează. Astfel, se realizează o influenţă socială negativă, prin simulare şi disimulare, mascarea şi mimarea unor emoţii, atitudini sau comportamente proprii. Fenomenele prin care se realizează această influenţă sunt cele de complezenţă şi cele de identificare”, este teoria Oneliei Pescaru, lector univ. dr. în psihologie în cadrul Universităţii Transilvania din Braşov.

Aceasta spune că actul de complezenţă apare când partenerul manipulat acceptă influenţa manipulatorului pentru că speră să obţină o reacţie favorabilă din partea persoanei de la care acceptă influenţa. Astfel, persoana în cauză speră ca, prin conformism, să câştige anumite recompense.

Universitarul braşovean susţine că actul de complezenţă apare atunci când unul dintre parteneri acceptă influenţa pentru că doreşte să stabilească sau să menţină o relaţie satisfăcătoare cu o altă persoană sau cu un grup. În acest mod, persoana manipulată încearcă să se identifice cu manipulatorul, să fie la fel, pentru a fi acceptată. 

Partenerii manipulaţi: una simt, alta fac  

Această situaţie a fost analizată şi transpusă de specialişti în urmă cu zeci de ani. „Teoria disonanţei cognitive” a fost elaborată de Leon Festinger în 1957 şi se referă la senzaţia acută de disconfort pe care o resimte persoana manipulată în urma a două cogniţii contrarii. Adică, una simt, alta fac, una cred, altfel acţionez!  

Cele două situaţii în care este pus partnerenul manipulat se contrazic atât de flagrant încât presiunea psihică devine foarte mare, mai ales în cazul persoanelor sensibile. Disconfortul psihic va determina persoana manipulată să încerce să reducă această contradicţie. Adică, un subiect determinat să realizeze un comportament contrar convingerilor sale îşi modifică opiniile în direcţia acelui comportament, urmând una din următoarele căi: fie schimbând elementul disonant (realizează manipularea şi se eliberează de influenţa nefastă a manipulatorului),  fie încearcă să îşi aducă argumente sau scuze pentru a micşora disconfortul şi pentru a accepta mai uşor manipularea! . 

„Există o disonanţă continuă, în limite rezonabile, pe care o suportăm cu toţii pentru că societatea o valorizează. E greu să ne imaginăm viaţa modernă fără manipulare. Fără a fi eliminată, disonanţa poate fi depăşită acceptând compromisuri minore şi/sau evitând compromisuri majore”, precizează Onelia Pescaru.

O motivaţie pentru buna funcţionare a cuplului

Manipularea partenerului de viaţă, potrivit sociologului Cristian Ciupercă, îmbracă mai multe aspecte. Unul dintre acestea este modificarea sex-rolurilor. Ambele sexe apelează la influenţă şi manipulare pentru a-l determina pe partener să acţioneze în conformitate cu dorinţele lor.

Folosirea tehnicilor de manipulare, adică determinarea partenerului să-şi dorească singur să facă ceea ce vrea celălalt, reprezintă, în anumite limite, premisele pentru buna funcţionalitate a cuplului. Reducerea divergenţelor creşte gradul de suportabilitate între parteneri. Cercetările specialiştilor arată, fără echivoc: cuplurile în care partenerii folosesc persuasiunea sunt mai funcţionale decât cele în care aşteptările sunt declarate făţiş, iar neîndeplinirea lor duce la conflicte, disensiuni şi chiar ruptură

Pe de altă parte, se poate vorbi şi de o încercarea culpabilizării celuilalt partener. Este vorba despre inducerea unui sentiment de vinovăţie pentru a-l determina pe partener să îşi asume o responsabilitate care nu îi aparţine. Cel manipulat simte anxietate şi frustrare, se simte vinovat de greşeli pe care nu le-a făcut sau nu le-a putut evita, în timp ce manipulatorul are obiceiul de a repeta la nesfârşit critici şi acuze.

Repetarea acestora vreme îndelungată face ca acestea să se întipărească în subconştientul acuzatului, minându-i în permanenţă autostima. Indiferent cum se poartă partenerul manipulat, celălalt este mereu nesatisfăcut (exemplul soţiei care cere soţului să se afirme profesional, să aducă bani mulţi acasă, dar reproşează mereu că acelaşi soţ o neglijează şi nu se dedică familiei etc.).

O altă situaţie este aceea a victimizării de către partenerul manipulant. În acest caz, manipulatorul, deşi nu ţine cont de nevoile sau dorinţele partenerului, impunându-le subtil pe ale sale, atunci când i se reproşează comportamentul se consideră victima ingratitudinii partenerului, afirmă că nu este iubit sau înţeles. Partenerul manipulatorului cedează „pentru armonia cuplului” sau de teama de a nu fi respins. Nu mai spune ce simte şi, de multe ori, nici nu mai ştie ce simte! 

O situaţie aparte este  aceea în care manipulatorul reproşează partenerului său lacune sau care nu aparţin acestuia, ci propriei persoane. Adică să proiecteze asupra acestuia propriile neajunsuri, presupunând că partenerul trebuie să fie, să gândească şi să acţioneze la fel. Conştient sau mai puţin conştient, într-un cuplu fiecare partener tinde să acţioneze astfel încât să obţină de la celălalt comportamentul dorit, să dăruiască după ce primeşte şi să iubească dacă realizează că este iubit. Important este însă să existe o intenţie bună în această influenţă. 

Comunicarea - calea firescului

Comunicarea, alături de intercunoaştere, reprezintă principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor maritale în cadrul structurii familiale. Ea  asigură cuplului o structură stabilă a relaţiilor. În absenţa comunicării , rolurile în cuplu sunt exersate rigid, defectuos şi incoerent, ceea ce generează conflicte şi disfuncţii în cuplu. Comunicarea este esenţială pentru o uniune durabilă, armonioasă şi autentică. Ea se bazează pe consideraţia pentru celălalt, pe disponibilitatea de a împărtăşi percepţii, idei, trăiri şi dorinţe personale. 

Când membrii familiei sunt capabili să se asculte unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc să se înţeleagă, să se folosească de cuvinte pentru a obţine un consens informaţional, ei pot conlucra şi interacţiona optim, astfel încât fiecare să fie stimulat în a dezvolta şi a resimţi satisfacţie.

„Comunicare înseamnă mai mult decât a vorbi şi a asculta, înseamnă „a arunca punţi acolo unde există prăpăstii, a face diferenţele să se întâlnească, a aduce lumină acolo unde există obscuritate sau întuneric. Schimbul onest de gânduri, nevoi şi sentimente este ca sângele pentru corp” -  scria  psihologul  Adrian Nuţă. 

Deşi vorbesc între ei, membrii cuplului nu comunică întotdeauna. Cantitatea de informaţie poate fi mare, dar calitatea poate rămâne precară. Teama de a nu genera discuţii şi certuri, evitarea de a exprima nelinişti, frustrări şi nemulţumiriduce la acumularea acestora în timp, ceea ce poate genera în viitor disensiuni mult mai grave şi chiar rupturi. Un cuplu se maturizează discutând, analizând problemele, nu evitându-le.

O formă de comunicare falsificată este „dublul mesaj”,  atunci când cuvintele contrazic limbajul nonverbal, exprimat prin diverse semnalmente fizice.

Conflict versus luptă

Când dorinţele şi nevoile cuiva sunt reprimate, rezultă o stare de conflict. Un conflict nerezolvat generează sentimente de iritare şi furie, care pot degenera în luptă. Majoritatea cuplurilor nu ştiu să îşi comunice în mod constructiv sentimentele de mânie şi transpun în act aceste sentimente. 

Dacă mânia este un sentiment neutru, un avertisment psihologic care semnalizează că ceva nu este în regulă, că unul din parteneri a fost “călcat pe bătături”, transpunerea în act a mâniei prin anumite comportamente ( trântit, bufnit, agresivitate) sau cuvinte ostile ( ofense, insulte, ameninţări), reprezintă o problemă, pentru că vorbim déjà de “luptă”. Într-o vreme terapeuţii de cuplu pledau pentru binefacerile descărcării emoţionale ( catharsisul- “descărcarea paharului” cu emoţii negative).

Această abordare este astăzi considerată depăşită pentru că experienţa a demonstrate faptul că mânia se autoalimentează cu mânie, iar descărcarea emoţională “brută” are un efect negativ asupra partenerului, care se simte copleşit. Psihoterapeutul Jamie Turndorf susţine că în acest sens ar trebui apelat la “ metafora sitei”, adică la o filtrare a emoţiilor prin această sită imaginară. Partenerul trebuie să primească doar ceea ce a fost filtrat şi purificat, iar ceea ce rămâne în sită păstrat pentru cel care transmite mesajul. Este extrem de important felul în care cei doi parteneri învaţă să îşi controleze sentimentele brute şi să le transforme într-o comunicare constructivă, utilă partenerului şi relaţiei. Felul în care este abordată furia poate lega sau poate desface o căsnicie. Transpusă în act, furia transformă conflicte ocazionale conjugale în lupte care scapă de sub control.

Pe aceeaşi temă:

• Îndrăgostirea, un mister pentru ştiinţă, explicată psihologic paradoxal: „Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi nu pot fi fericiţi“
• Cum se ajunge la căsătorii nefericite şi de ce aleg oamenii să formeze cupluri ratate. Familia-simulacru, explicată de specialist
• De ce ne îndrăgostim de o anumită persoană şi nu de alta? Cum arată partenerul ideal din inconştientul nostru?
• Care este, de fapt, secretul căsniciei fericite. „Contrariile se atrag” sau „cine se aseamănă se adună“ - tehnici de cuplu explicate de specialişti
• De ce îi înşelăm pe cei pe care-i iubim. Aventurile amoroase, explicate de un specialist în terapia familiei: „Pot fi comparate cu tentativele de sinucidere“