Cele mai glorioase victorii ale românilor. Cum i-au spulberat soldaţii-ţărani pe unguri, turci şi nemţi
0De-a lungul timpului, soldaţii români şi-au arătat valoarea pe câmpul de luptă. Apreciaţi de numeroşi cronicari drept viteji şi buni în meşteşugul războiului, românii au reuşit să obţină câteva victorii de legendă contra unor adversari superior numeric şi din punct de vedere al tehnicii militare.
Războiul a fost o constantă a istoriei. Din cele mai vechi timpuri oamenii s-au înfruntat pentru supremaţie, resurse şi supravieţuire. Românii au locuit încă de la formarea ca popor într-o zonă dominată de conflicte militare, în calea invaziilor şi de multe ori pe teritorii râvnite de vecini puternici. Tocmai de aceea războiul a făcut parte din istoria şi cultura acestui neam. Deşi s-a încetăţenit ideea că românii au fost un neam paşnic, necăjit şi mereu oprimat, istoria prezintă o altă realitate.
Chiar dacă multe dintre războaiele purtate de români au fost pentru supravieţuire, acest neam şi-a arătat ori de câte ori avea ocazia valeneţele războinice. Majoritatea călătorilor străini de altfel observă că neamul românesc era foarte viteaz şi cu o pricepere aparte în domeniul războiului. Aşa cum remarca după cel de-Al Doilea Război Mondial Hans Speidel, fost general al Wehrmachtului, cu ofiţeri de treabă şi pricepuţi, românii erau cei mai buni soldaţi pe care-i putea avea o armată. De altfel de-a lungul istoriei românii au reuşit să obţină câteva victorii legendare, decisive în cele mai multe cazuri pentru existenţa ca naţiune.
Ţăranii care au umilit un rege
Prima mare victorie obţinută de români contra unei armate invadatoare a fost consemnată în secolul al XIV-lea. La începutul acestui veac, micile voievodate din regiunea Munteniei şi Olteniei s-au reunit sub sceptrul unui singur lider. Este vorba despre voievodul cunoscut sub numele de Basarab I, fiul lui Tihomir. Domnia lui a început în 1310 şi stăpânea un teritoriu întins la nord de Dunăre. Ţara lui Basarab, considerat un întemeietor al voievodatului Ţara Românească, era însă dominat de un regat puternic în acel veac. Este vorba despre regatul Ungariei. Se ştie că la 1324, Basarab I, domnul Ţării Româneşti, era vasal al regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, un monarh dintr-o dinastie strălucită a Europei. Mai precis neamul de Anjou. Între Basarab şi Carol Robert de Anjou exista o rivalitate mai veche.
Domnitorul muntean luptase alături de bulgari, ruteni, sârbi, tătari şi nobilii transilvăneni, împotriva regelui angevin al Ungariei în perioada 1316-1324. Mai mult decât atât, în 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul vasalităţii. Cum era de aşteptat, mândrul rege maghiar de origine franceză porneşte cu o puternică armată să-şi pedepsească vasalul infidel. Era un motiv pentru angevin de a termina socotelile cu Basarab şi de a anexa voievodatul său regatului Ungariei. În anul 1330 Carol Robert de Anjou pleca din Timişoara. Cucereşte în drumul său Banatul de Severin, pătrunde în Oltenia şi se îndreapta către Curtea de Argeş, capitala lui Basarab I. Era o armată puternică formată din cavaleri înzăuaţi şi pedeştrii bine echipaţi. Totuşi era doar o parte a armatei feudale pe care o putea mobiliza regale Ungariei. În faţa acestei oştiri, Basarab nu avea decât ţărani înarmaţi cu arcuri, lănci, secure şi ghioage. Pentru a evita conflictul domnitorul muntean încearcă să ofere o ”taxă de protecţie” regelui Ungariei.
Mai precis îi oferă 7.000 de mărci de argint, o sumă fabuloasă, plus renunţarea la Severin. Sigur de victorie, regele Carol Robert de Anjou, venit să-şi conducă personal armatele, într-o campanie pe care o considera de rutină, refuză cu mândrie oferta voievodului muntean şi continuă înaintarea. A fost o decizie dezastruoasă. Basarab şi-a mobilizat armata de ţărani şi pe 9 noiembrie a aşteptat armata maghiară în locul numit Posada, o trecătoare îngustă între doi versanţi. Când armata lui Carol Robert de Anjou a pătruns în această trecătoare s-a declanşat iadul pentru oastea maghiară. De sus arcaşii români făceau prăpăd în rândul oştenilor unguri, iar alţii prăvăleau bolovani mari, buşteni în capul armatei invadatoare. Calea armatei lui Carol Robert a fost închisă din ambele părţi, fără posibilitate de retragere. ”Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă”, se arată în Cronica Pictată de la Viena.
A urmat un măcel greu de descris, care a durat trei zile. Războinicii români au coborât în râpă şi au omorât aproape tot ce mişca. Carol Robert de Anjou a scăpat ruşinos, îmbrăcat în straiele unui servitor, în timp ce armata sa era masacrată. ”Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti”, se arată în aceeaşi cronică. A fost o umilinţă fără seamăn pentru regele unuia dintre cele mai puternice regate medievale ale Europei Centrale. În urma acestei bătălii a fost consfinţită independenţa Ţării Româneşti. Totodată respingând o invazie fără ajutorul altor aliaţi, Basarab I şi ţara sa au câştigat o poziţie de prestigiu în zonă devenind chiar protector ai ţarilor de Vidin şi ai altor regişori balcanici. Carol Robert de Anjou nu a mai îndrăznit să atace Ţara Românească. A fost un moment decisiv în istoria românilor, prin obţinerea independenţei principatului şi respingerea unei invazii care putea să-I curme existenţa.
Cea mai cumplită înfrângere a unei oşti otomane
După luptele cu maghiarii, Principatele Române au fost nevoite să facă faţă unui adversar şi mai puternic. Este vorba de Imperiul Otoman, o forţă stârnită din Orient, care mătura tot ce-i stătea în cale. La finele secolului al XIV lea, otomanii erau deja stăpâni până la Dunăre. Cu ei românii au luptat în câteva rânduri, dar de cele mai multe ori au fost nevoiţi să-şi menţină integritatea teritorială plătind tribute puternicilor sultani. Unul dintre puţinii domnitori români care a reuşit să administreze o înfrângere ruşină otomanilor a fost Ştefan cel Mare. De altfel el este voievodul român care se spune că a produs cea mai ruşinoasă înfrângere otomanilor de până atunci. În 1474 Ştefan cel Mare era unul dintre cei mai fervenţi luptători anti-otomani din această parte a Europei. În acel an, Ştefan îl alungase pe Radu cel Frumos, omul turcilor, de pe tronul Ţării Româneşti şi încerca să-l convingă pe papa Sixtus al VI-lea să organizeze o alianţă anti-otomană împotriva sultanului Mehmed al II-lea. După ce Ştefan cel Mare a refuzat plata tributului către otomani şi mai ales după ce s-a implicat în afacerile turceşti din Ţara Românească, sultanul otoman decide o expediţie de pedepsire a voievodului moldovean. Se spune că otomanii au mobilizat o armată de aproape 100.000 de oameni plus 17.000 de aliaţi munteni.
Armata otomană era bine echipată şi experimentată, iar din rândurile ei făceau parte şi temuţii ieniceri. De cealaltă parte, Ştefan cel Mare, în faţa primejdiei, a cerut ajutor puternicelor regate vecine. Nimeni nu a trimis ajutoare însă. Singurii aliaţi veniţi să se alăture voievodului moldovean au fost 5000 de secui, 1800 de unguri, 2000 de polonezi şi posibil un corp de oaste lituanian. În total Ştefan cel Mare, în faţa uriaşei armate otomane, avea la dispoziţie maxim 50.000 de luptători. A fost aleasă tactica pământului pârjolit, pentru a înfometa trupele otomane. Pe turci i-a aşteptat la Vaslui, în locul Podul Înalt, un teritoriu mlăştinit la vărsarea râului Râcova, înconjurat de zone înalte şi împădurite. Pe 10 ianurie 1475, turcii au înaintat pe Valea Bârladului pe o ceaţă densă, cu o vizibilitate redusă. Totodată armata otomană avansa într-o mocirlă care îngreuna manevrele. După ce au fost derutaţi cu câteva manevre false, turcii au fost izbiţi în plin de armata moldoveană. Iniţial turcii au câştigat câteva încleştări.
Au urmat însă raidurile ucigătoare ale cavaleriei de elită moldovene formată din viteji conduşi personal de voievodul moldovean în focul luptei. Grosul armatei otomane împotmolită în nămol a fost pur şi simplu măcelărit în cele din urmă de temuta infanterie răzeşească înarmată cu ghioace ghintuite şi topoare. Cei care încercau să fugă erau seceraţi de arcaşi şi hărţuiţi de cavaleria uşoară. Până la sfârşitul zilei armata otomană era îngenuncheată şi pur şi simplu distrusă.
”Foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sînt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate”, scria cronicarul polonez Jan Dlugosz despre această victorie. Pentru otomani a fost o lovitură de imagine uluitoare. Inclusiv cronicarii turcii recunosc dezastrul suferit de armata otomană. Mama sultanului Mahomed spunea chiar că „niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere”. Victoria de la Vaslui a fost una de prestigiu. Din punct de vedere politic nu a afectat statutul Imperiului Otoman şi nici nu a reuşit pe termen lung să ferească Moldova de pericol. Prestigiul acestei victorii a fost însă recunoscut inclusive de papa Sixt al VI lea, care i-a oferit lui Ştefan cel Mare titulatura de ”atlet al lui Hristos”.
”Fără români ruşii ar fi fost fără ieşire la Plevna”
Cu siguranţă una dintre cele mai glorioase pagini din istoria militară a istoriei românilor a fost scrisă în timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878. La sfârşitul secolului al XIX lea, românii erau încă vasali ai turcilor. În anul 1877 s-a ivit ocazia însă de a scutura definitiv jugul otoman. Mai precis profitând de o revoltă a popoarelor balcanice contra otomanilor, ruşii declară război turcilor, pentru a-şi extinde dominaţia în zona Balcanilor. Românii la rândul lor profită de această situaţie pentru a-şi obţine independenţa. Armata rusă tranzitează teritoriul românesc şi atacă pe turci în fiefurile din Bulgaria. Iniţial ignoraţi de ruşi, românii sunt chemaţi ca aliaţi odată ce soarta războiului cu turcii se complicase. Carol I dă ordin soldaţilor să treacă Dunărea şi intră în război cu Imperiul Otoman.
Contribuţia trupelor româneşti în bătăliile decisive pentru cucerirea redutelor Griviţa şi mai apoi Plevna, o fortăreaţă otomană aproape inexpugnabilă s-a dovedit a fi hotărâtoare. Cu un uriaş sacrificiu, soldaţii români, majoritatea ţărani luaţi la oaste, au cucerit redutele otomane. Vitejia, dar şi îndârjirea acestor oşteni-ţărani au fost apreciate în toată Europa, fiind considerată hotărâtoare pentru înfrângerea otomanilor în Bulgaria. ”Ofiţerii ruşi vorbeau cu o profundă admiraţie despre virtuţile militare ale aliaţilor lor români”, scria istoricul rus Vinogradov. Totodată cotidianul Daily News titra ”Armata română a luat dintr-un singur pas locul său între armatele europene”. Parcursul glorios al României în acest război i-a asigurat de altfel independenţa statală.
Cea mai glorioasă victorie a armatei române
Nu după mulţi ani de la Griviţa şi Plevna, românii luptau din nou pe fronturile Europei. De această dată în Primul Război Mondial. România a intrat în Marele Război în 1916, după doi ani de neutralitate, de partea Antantei, contra Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Imperiului Otoman. Obiectivul declarat era alipirea Transilvaniei şi a Bucovinei. Campania din 1916, începe dezastruos pentru români. Slab echipaţi, cu un front uriaş de apărat şi cu greşeli tactice ale comandanţilor, românii sunt spulberaţi de armatele germane şi austro-ungare. Românii pierd inclusiv Bucureştiul, iar teritoriul ţării era redus doar la Moldova, acolo unde se retrage Guvernul şi regele. Situaţia României era disperată, mai ales că germanii pregăteau o nouă ofensivă în sudul Moldovei pentru anihilarea totală a ţării. Armata română a fost însă organizată la începutul lui 1917 şi cu contribuţia decisivă a misiunilor militare franceze şi echipată corespunzător. În vara lui 1917, armata română a făcut faţă invaziei germane. În Vrancea, românii au făcut minuni de vitejie, ţinând în loc puternica armată a IX a germană la Mărăşti. Datorită acestei victorii, nemţii şi-au reconfigurat planul de atac şi au trecut la ofensivă la Mărăşeşti şi Oituz. Era bătălia decisivă pe care românii trebuiau să o câştige pentru a supravieţui.
În faţa unei armate germane puternice şi bine echipate, românii s-au descurcat admirabil. La Mărăşeşti s-a dat bătălia hotărâtoare. În lunile iulie şi august 1917, în acest loc s-a scris o pagină glorioasă a istoriei militare româneşti. Atacaţi în forţă, soldaţii români au dat dovadă de o vitejie ieşită din comun. S-au consemnat episoade legendare. Maiorul Grigore Ignat cu o companie de mitraliere a rezistat până la ultimul om în faţa atacurilor germane, salvând trecerea pe celălalt mal al Siretului. Gheorghe Ignat a fost găsit mort cu degetul pe trăgaciul mitralierei după ce a ţinut de unul singur în loc trupele germane. Totodată legendar a rămas şi asaltul ţăranilor-soldaţi din batalionul 3 al Regimentului 32 Mircea. Deşi cu pierderi grele, soldaţii acestui batalion au atacat la baionetă, doar în cămaşă trupele germane, reuşind o victorie de poveste. Li s-a spus batalionul ”cămăşilor albe„ o forţă eroică şi de temut la Mărăşeşti. În urma luptelor eroice purtate de români, armata a IX germană a fost învinsă iar România salvată. A fost considerate cea mai dură înfrângere a armatei germane pe frontul de Est.
”Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi încât aruncau armele pentru a fugi mai iute. Această înfrângere este lovitura cea importantă pe care au primit-o germanii în Răsăritul Europei”, titra ziarul ”The Times” în august 1917. Totodată despre purtarea românilor în acest război vorbeşte şi primul ministru britanic Lloyd George. ”Rezistenţa de neîntrecut a armatei române din timpul verii trecute ne-a umplut de admiraţie”, scria acesta într-o telegramă adresată în 1918 lui Ionel Brătianu.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
