Cum l-a scăpat butoiul de curechi de furia armatei maghiare pe dascălul de suflet al lui Mihai Eminescu, în 1849

Publicat: 17.11.2016 06:02

Ultima actualizare: 05.08.2022 21:51

După înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, profesorul Aron Pumnul, la fel ca şi alţi conducători români ardeleni, a devenit duşmanul maghiarilor. Ca să scape cu viaţă, au fost nevoiţi să fugă peste Carpaţi.

După studii la Blaj, Cluj Napoca şi Viena, Aron Pumnul a revenit în „Mica Romă“,unde a fost numit profesor de Filosofie. Odată cu apariţia la Blaj a gazetei „Organul luminării”, în anul 1847, dascălul a devenit principalul colaborator. După un an, publicaţia s-a transformat în „Organul naţional” care a avut un rol important la emanciparea românilor din Transilvania.

Revoluţia românilor din anul 1848, din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, a fost o răspândire a mişcărilor generale din Europa, având cauze specifice istoriei şi neamului românesc. Vestea revoluţiilor din Europa a ajuns şi în oraşele din Transilvania, unde s-au desfăşurat adunări populare în care s-au dezbătut o serie de probleme importante ale „momentului”, privind drepturile şi interesul românilor din provincie.

În timp ce la Sibiu, Simion Bărnuţiu împreună cu Ioan Puşcariu redacta în 24 martie 1848 proclamaţia manifest, intitulată „Provocaţiune”, la Blaj profesorul Aron Pumnul definitiva textul „Proclamaţiei“ pentru Adunarea din Duminica Tomii (n.a. 30 aprilie 1848).

“Proclamaţia“, scrisă de mână în 42 de exemplare

Alarmat de situaţia creată şi cunoscând bine „cetatea” românismului de la Blaj, guvernatorul Transilvaniei, Jozsef Teleki, l-a convocat chemat de urgenţă la Cluj pe episcopul greco-catolic I. Lemeni şi pe T. Cipariu. Cei doi l-au asigurat că profesorii de la Şcolile Blajului vor ţine sub control tineretul studios din oraş la adunările populare ce vor avea loc.

Potrivit lucrării „1848, Blajul şi amintirea revoluţiei“, după definitivarea proclamaţiei, profesorul Aron Pumnul a apelat la Timotei Cipariu pentru a tipării şi multiplica proclamaţia la tipografia Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj. A primit un refuz şi un avertisment: „De marea responsabilitate ce-şi ia pre sine, convocând o naţiune întreagă, care e una din prerogativele autorităţei”.

Fragment dintr-un articol despre viaţa lui Aron Pumnul, apărut în revista „Familia“, în 1889

Refuzul lui Cipariu nu l-a descurajat. „Proclamaţia“ a fost scrisă manual în 42 exemplare de către teologi şi multiplicată în 400 de exemplare, de tinerii studioşi din Şcolile Blajului. Manifestul a fost scris iniţial în două variante: una, cu caractere chirilice; cealaltă cu litere latine. „Proclamaţia a fost citită în faţa clericilor şi şcolarilor de Ia Blaj”, sespune în lucrarea „Revoluţia de la 1848 din Transilvania, I“. Răspândirea „Proclamaţiei“ în Transilvania s-a realizat cu ajutorul tinerilor care urmau să plece în vacanţă de Paşti, în localităţile natale. Tot Aron Pumnul a fost unul dintre principalii organizatori ai Adunării propriu-zise.

„Spuneţi ungurilor, săcuilor şi saşilor că noi îi iubim ca pre fraţii noştri, cu carii lăcuim întru o ţară. Spuneţi-le cu cuvîntul şi le arătaţi cu fapta că noi îi iubim, însă e drept ca şi ei să ne iubească si să corăspundă iubirei noastre ce o avem cătră ei, spuneţi-le în gura mare că noi nu voim a cîştiga drepturile omenimei prin sabie, ci prin legile minţei sănătoase şi pentru aceea ne adunăm să ne înţălegem cari sînt drepturile acele; căci dreptul cîştigat cu sabia nu e drept, ci răpire şi uzurpăciune, şi ţine numai pînă cînd să rugineşte sabia sau să despotereşte mîna care o poartă şi atunci înceată. Însă dreptul întemeiat pe mintea sănătoasă ţine pînă cînd ţine mintea. Spuneţi neamurilor celorlalte, că armele le-au aflat mintea omenească ca să se apere oamenii cu ele de fiarele cele sălbatice si crude, iar nu ca să omoare oameni cu ele“, Fragment din „Proclamaţie Circulariu pentru convocarea Adunării pe Duminica Tomii“ la Blaj

Salvat de butoiul de curechi

După înfrângerea Revoluţiei din Transilvania, profesorul Aron Pumnul ca şi alţi conducători români ardeleni au devenit duşmani ai maghiarilor. Ca să scape cu viaţă, au fost nevoiţi să fugă peste Carpaţi. Dascălul a fost condamnat la moarte de autorităţile maghiare, iar locuinţa şi bunurile sale din Blaj au fost distruse. La început a stat ascuns în satul său natal, Cuciulata (n.a. în zona Făgăraşului), dar la venirea soldaţilor unguri în sat, a trebuit să fugă din calea acestora.

„Îl băgară sătenii într-un butoi mare de curechi (varză) şi-l trecură pe lângă despărţământul militar fără a fi cunoscut", relatarea unui contemporan

Salvat de sătenii din Cuciulata, Aron Pumnul, a ajuns la Braşov, apoi a trecut munţii în Ţara Românească. Ajuns la Bucureşti s-a oprit la un hotel, unde spre ghinionul său, era cazat şi un comisar maghiar care într-o noapte a vrut să-l ucidă, dar a scăpat ca prin minune de la moarte.

Citește și: Casa triunghiulară de la Alba Iulia, cea mai frumoasă din Transilvania. Cum arată locuinţa care se pierde în peisaj

Nu a avut linişte nici aici. După intrarea trupelor ţariste şi otomane în Moldova a fost nevoit să se refugieze în Bucovina, la fel ca şi alţi ardeleni implicaţi în Revoluţia de la 1848-1849.

Fragment dintr-un articol despre viaţa lui Aron Pumnul, apărut în revista „Familia“, în 1889

La Cernăuţi ajunge să studieze în „grija“ dascălului Aron Pumnul şi Mihai Eminescu. Primul a rămas cunoscut drept „dascălul de suflet al geniului poeziei româneşti“. Eminescu a ajuns şi pe urmele profesorului său la Blaj, în vara anului 1866.

Mihai Eminescu le spunea studenţilor din Blaj că „el era de la Botoşani din Moldova. Tată-său, Eminovici, era bucovinean: Venise în tinereţe la Moldova ca ispravnic la o moşie boierească şi se însura cu o moldoveană cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemţi, ţinea mult să-i dea şi creştere germană. Îl trimise aşadar la Cernăuţi, la învăţătură. Acolo, îl pusese sub grija profesorului Pumnul, autorul Lepturariului. După vreo câtăva vreme, acest mentor al său slăbise de morb, încât nu-1 mai putea ţinea de scurt. Micul Eminescu folosindu-se de ocaziunea dată, în loc de a merge la şcoală, se închidea în biblioteca Pumnului. Acolo studia necontenit şi neconturbat răzbunându-şi astfel în contra atâtor profesori pedanţi şi sarbezi. În modul acesta ne spunea el în liniamente generale, că rămase la a II-a clasă gimnazială şi astfel pe multă vreme învrăjbit cu şcoala, dar şi cu tată-său“, se spune în lucrarea „Amintiri despre Eminescu", ediţie îngrijită de Corneliu Remus Cacoveanu, Ion Buzaşi şi Ion Mărgineanu. (Articol scris de NICU NEAG)