Povestea asistentei medicale din Anglia care ajută, de 25 de ani, copii orfani sau cu nevoi speciale din România

La mai bine de un sfert de secol de la şocul descoperirii „orfelinatelor groazei” ţinute ascunse de regimul comunist, imaginile apocaliptice surprinse în instituţii au rămas întipărite în memoria celor care s-au implicat în rezolvarea crizei. „The Telegraph” prezintă povestea unei asistente medicale britanice care, din imboldul de ajuta cât mai mulţi dintre copiii afectaţi, a înfiinţat o fundaţie în România în care şi-a implicat întreaga familie.

Jane Nicholson are în prezent 71 de ani, dintre care 25 i-a dedicat fundaţiei FARA, cu ajutorul căreia a ajutat de-a lungul timpului mii dintre „prizonierii” fostelor orfelinate. 

În prezent, FARA menţine două case de tip familial pentru copii orfani în Popeşti-Leordeni şi Suceava, trei centre de recuperare pentru copii cu dizabilităţi, mai multe locuinţe protejate pentru tineri cu dizabilităţi şi o fermă organică, derulând în acelaşi timp programe de promovare a educaţiei şi dezvoltare rurală.

Cum a ajuns însă o fostă asistentă medicală din estul Angliei să-şi dedice aproape o treime din viaţă copiilor din România? Răspunsul este simplu şi este legat de şocul pe care Jane şi mulţi alţi occidentali l-au avut când au văzut imaginile dramatice difuzate din instituţiile comuniste. 

„A fost de fapt fiica mea cea mai mică, Amelia, care a început să vadă reportajele (despre orfelinatele din România). Avea doar 15 ani la acel moment, dar mi-a spus că trebuie să se ducă acolo şi să ajute” îşi aminteşte Nicholson, originară din Norfolk.

După ce şi-a lăsat slujba de asistentă medicală pentru a-şi creşte cei trei copii, Jane Nicholson s-a implicat într-o fundaţie locală din Anglia, numită Fundaţia Sue Ryder, parcurgând în scurt timp distanţa de la simplu voluntar la preşedinte al organizaţiei. De la această fundaţia urma să preia şi să adapteze modelul de strângere de fonduri, bazat pe profitul înregistrat de magazine aparţinând organizaţiei, pentru a susţine Fundaţia FARA.

„Erau ca nişte lagăre de concentrare”

Necesitatea de a se implica în România a devenit evidentă pentru Jane Nicholson după ce a ajuns la faţa locului, în 1991, asistând un convoi umanitar.

„În toată viaţa mea nu mai văzusem ceva asemănător” îşi reaminteşte Nicholson experienţa vizitării instituţiilor pentru copii orfani lăsate „moştenire” de regimul comunist. „Erau ca nişte lagăre de concentrare: între 150 şi 200 de copii şi tineri, unii mai mari, care trăiau în condiţii insalubre, cu haine puţine sau chiar fără, şi mâncau doar pâine şi supă. Unii nu coborâseră din pat de mulţi ani; mulţi înnebuniseră complet.”

Atunci, fosta asistentă medicală a venit cu ideea Fundaţiei FARA, care a ajuns să implice majoritatea familiei Nicholson şi care a ajutat mii de copii abandonaţi de sistemul instituţional românesc din ultimul sfert de secol.

Imagine de la petrecea de aniversare a 25 de ani a Fundaţiei FARA 

Nicholson a trebuit să stea departe de casă pentru perioade îndelungate, în care călătorea până în România pentru a se ocupa de fundaţie. Asistată la început de soţul ei Michael, care o acompania în excursiile din România, ea a ajuns chiar s-o convingă pe fiica ei cea mai mare, Lucinda, de a schimba o carieră de artist pe una de asistent social pentru copii. 

„Încă mi-aduc aminte prima zi în care am ajuns aici” povesteşte Virma Barcsa, unul dintre copiii care au crescut într-o casă a fundaţiei. „Eram cu alte două fete, şi toate am fost iniţial într-o instituţie a statului din Fălticeni, unde angajaţii erau mereu nervoşi. Una dintre doamnele de acolo obişnuia să ne pună săpun în ochi atunci când făceam duş.”

„Însă la FARA, totul s-a schimbat; ni s-a dat mâncare caldă, toţi ceilalţi copii se uitau prin geam la noi. Pentru mine, FARA a fost ca un înger protector: (aici) am învăţat cum să gestionez, cum să am curaj, cum să preiau controlul asupra propriei vieţi” a spus Virma, care acum are 22 de ani şi studiază psihologia la Universitatea din Iaşi.

Probleme cu fosta Securitate

Jane Nicholson a avut parte şi de peripeţii cauzate de rămăşiţele sistemului comunist, în ciuda faptului că încerca să rezolve o problemă pe care statul român o gestiona cu multă dificultate.

„Nimeni nu m-a ameninţat cu moartea, dar în primii ani membrii fostei Securităţi mă sunau şi mă vizitau că să mă anunţe că <<ştim că eşti aici>>. Erau foarte suspicioşi faţă de ce încercam să fac şi încercau să mă intimideze”, rememorează Nicholson.

„Puteam să-mi dau seama că se gândeau că pot fi intimidată, dar sper că după 25 de ani au învăţat că nu sunt, Şi că n-o să plec cât timp sunt copii care au nevoie de ajutorul nostru.”