Familia Popa a strâns istoria românilor la târpeşti

De la casa lui Creangă din Humuleşti plecăm spre un alt muzeu, o altă casă. În Moldova, în Neamţ, casele şi muzeele nu se prea deosebesc, ele se confundă în istorie, în minte şi în

De la casa lui Creangă din Humuleşti plecăm spre un alt muzeu, o altă casă. În Moldova, în Neamţ, casele şi muzeele nu se prea deosebesc, ele se confundă în istorie, în minte şi în amintiri. Casa cuiva devine casă memorială, apoi muzeu, iar casele în care oamenii trăiesc şi se roagă, mănăstirile, sunt şi ele muzee. Muzee însă mult mai vii şi mai deosebite, muzee ale sufletului. Pentru Neamţ trebuie să vii pregătit, să vrei să vezi şi să auzi, iar dacă ai şi curajul să întrebi, vei şi învăţa. Cu aceste gânduri gonim, atât cât ne permite drumul, înspre casa muzeu a lui Neculai Popa. "Acolo o să aveţi ce vedea şi auzi", ne spune toată lumea când află că înspre muzeul Popa ne îndreptăm. Muzeul din Târpeşti, căci acolo se află, reuşeşte să grupeze multe colecţii distincte sub acelaşi acoperiş: artefacte arheologice, colecţii numismatice, colecţii de etnografie locală, colecţii de icoane şi colecţii de pictură şi sculptură naivă. Drumul este prost, gropi şi denivelări îl fac aproape imposibil. Iar localnicii, vecini apropiaţi cu humuleştenii, dau dovadă de prezenţă de spirit, cocoţând pe un stâlp un semn mare pe care scrie "Valea Suspinelor", deşi nu acesta este numele locului.
Drumul se continuă, maşina scârţâie încet, noi suntem din ce în ce mai deznădăjduiţi, până când la o intersecţie vedem un indicator înspre muzeu şi virăm dreapta, spre un drum cu mai puţine pretenţii, dar măcar mai neted şi fără gropi. La circa 2-3 kilometri, dăm de casa lui Neculai Popa. Bătrânul doarme, şi am dorit să nu-l deranjăm, dar "bunica", soţia sa, Elena Popa, ne va prezenta totul. Ea începe sistematic de la poartă.
Poarta, sau "spiţa neamului" cum spune bătrâna, este sculptată din lemn masiv şi reprezintă elementul principal: Familia. Tata, mama şi fiul sunt reprezentaţi de trei stâlpi mari, iar între ei sunt sculptaţi şi ceilalţi membri. Familia a avut şi ţărani, şi intelectuali, povesteşte bătrâna, iar pentru a nu-i amesteca pe unii cu alţii, în lemn, intelectualii au pălărie şi coc, în funcţie de gen, iar ţăranii au pălăria dată pe o parte. Curtea, mare şi spaţioasă, este în aşa fel gândită încât pe suprafaţa ei se regăsesc, în sculptură naivă, în piatră sau lemn, toate poveştile importante ale românilor, reprezentate simbolic: dacul şi romanul, soţia dacului şi cea a romanului, haiducii, povestea lui Peneş Curcanul, Gânditorul, o femeie cu un copil, lupta voinicului cu balaurul - pe care îl va dovedi, fata românească şi nu în ultimul rând un moşneag. Casa lui Neculai Popa este şi obiectiv turistic şi punct de informare, aflăm în continuare de la doamna Elena. Ei sunt vizitaţi anual de 300-350 de autocare de turişti, dar, din păcate, sunt mai cunoscuţi în Franţa decât în România. "Dacă ar veni şi românii mei", aceasta este dorinţa lui Neculai, ne spune bătrâna. Casa bătrânească, împodobită cu măşti deasupra intrării, are cele mai reprezentative statui în faţa uşii: un dac cu arma în mână şi un plăieş moldovean care ţin de strajă. Înăuntru, numai folclor. Stele pentru colindat, uniforme haiduceşti, complet echipate cu armă, baltag, geanta şi căciulă cu oglindă pentru semnalizare, costume pentru a interpreta Crăciunul, bundiţe, şi tot ce îşi poate imagina un orăşean că înseamnă "la ţară" erau fidel reprezentate şi expuse în cele trei camere. Istoria din Casa Popa, se continuă în casa cea mare, unde, în mai multe camere, este expus orice ar crede şi nu ar putea crede un vizitator neavizat, cum eram noi. Primul lucru care te şochează este că în holul de la intrare sunt expuşi dinţii care i-au fost scoşi lui Neculai Popa de către comunişti în perioada în care a făcut temniţă grea, pentru că îndrăznise să spună, împărţind manifeste în anii '50, ceea ce românii au continuat să strige patruzeci şi ceva de ani mai târziu: "Trăiască Libertatea!".
Continuând turul muzeului, urmează o cameră care conţine o vitrină dacică, ca artefacte de pe vremea dacilor, strânse de prin siturile din zona Târpeşti, iar cele mai interesante sunt reprezentările celor trei oameni care ar fi oaspeţii neolitici ai unor morminte din zonă. Oasele datează de la 5000 î.e.n, iar din reprezentările pe care le-au făcut oamenii de ştiinţă după ele rezultă că printre cei trei ar fi şi o negresă adusă, cel mai probabil, ca sclav în zonă. Muzeul conţine mult mai mult decât se poate spune în cuvinte, armele feudale, hainele tradiţionale, colecţiile de monezi, printre care şi imaginile unui tezaur roman, găsit de ei, dar trimis la Bucureşti, tablourile, Evanghelia de pe vremea lui Tudor Vladimirescu şi mai ales poveştile bătrânei, care se însufleţeşte atât de mult când povesteşte încât unica reacţie a mea a fost să zâmbesc, să tac, să ascult şi să învăţ. Neculai şi Elena Popa au strâns, au cumpărat, au căutat istorie, pentru a o expune şi a preda mai departe, mai mult românilor decât străinilor, pentru că, deşi universală, istoria de la Târpeşti este în primul rând cea a românilor, apoi este vie şi, nu în ultimul rând, este adevărată. Aşa că atunci când plecăm, cu tristeţe sincer, o facem înţelegând oful bătrânului: "Dacă ar veni şi românii mei".