Belu Zilber. Să trăieşti pentru a povesti

de crezut că fusese spion sovietic, că fusese capturat şi judecat şi zăcuse câţiva ani prin închisori. Era totuşi adevărat. Apoi s-a zis despre el că era agent de Siguranţă. A şi

de crezut că fusese spion sovietic, că fusese capturat şi judecat şi zăcuse câţiva ani prin închisori. Era totuşi adevărat. Apoi s-a zis despre el că era agent de Siguranţă. A şi schimbat amabilităţi cu Mircea Eliade: amândoi s-a acuzat de acelaşi păcat. A fost prieten cu Cioran, Ionescu etc. A fost apoi cel mai apropiat de Pătrăşcanu, - secretos, necomunicativ - într-un cerc care număra puţine persoane. Dar, evident, Belu era un lăudăros, un fanfaron, un palavragiu. A participat la complotul regal de la 23 august 1944. Asta i-a şi adus nenorocirea, pentru că KGB-ul şi-a reamintit de serviciile lui din trecut şi l-a reactivat ca agent. Belu însă, sub puhoiul rusesc, devine agent american, din convingere, cu teza că Occidentul nu trebuie să lase România sub laba rusească, că vine dictatura stalinistă. Belu, deşi comunist, o detesta. Istoria a luat cursul nedorit de el, iar Belu a intrat în puşcărie. şi nu a jucat un rol oarecare. Aceeaşi istorie îi rezervase rolul de martor al acuzării împotriva prietenului lui, Pătrăşcanu, şi el bolşevic de prima oară. Îl trădează ca să îşi salveze viaţa. Voia să povestească toată nebunia mai târziu, or, pentru asta îi trebuia măcar un dram de suflare. La conştiinţa asta l-a trezit o bătaie "soră cu moartea" la tălpi, într-o celulă a Securităţii. Am împrumutat aici tonul lui Belu. Putea glumi şi putea fi cinic cu lucrurile cele mai grave. În 1964, când puşcăriile sunt golite la presiunea Occidentului, cu care Dej voia să aibă relaţii mai bune, este eliberat ultimul. I se plăteau nişte poliţe. Experienţa ce trăise în ultimii 16 ani, devenise un fel de bombă pentru clanul lui Dej. Grija vechii gărzi, a doftaniştilor şi kominterniştilor deopotrivă, era ca nu cumva cineva să povestească prin ce a trecut. Belu era hotărât a face exact acest lucru. Nu ieşise încă din Aiud şi pretindea "că e nevinovat, că procesul lui fusese o înscenare, că Pătrăşcanu fusese pur şi simplu asasinat la ordinul lui Dej". Dej, mort în 1965, nu putea să îi mai audă peroraţiile, dar complicii lui erau în viaţă, Bodnăraş, Moghioroş, Drăghici şi toată banda. Ceauşescu voia să se debranşeze de tutela lui Dej, cum făcuse şi Hrusciov cu Stalin. Nu era Belu cel mai îndreptăţit să ceară reabilitarea lui Pătrăşcanu? Fireşte. Istoria e perversă. "Tovii" pretind că Belu, prin rolul jucat în procesul lui Pătrăşcanu, era vinovatul, şi nu cel ce dăduse ordine, să fie schingiuit. În 1968, într-o înscenare de mari proporţii, sub regia atentă a lui Răutu, partidul face o cotitură, recunoaşte greşelile trecutului (pentru că îi aparţineau lui Dej), îl executau politic pe Drăghici, Pătrăşcanu este reabilitat. După primele zile de entuziasm, Belu, păcălit de amabilităţile autorităţilor faţă de el (pensie, apartament, invitaţia de a colabora în presă), se dezmeticeşte, înţelege că drama din 1954 era un joc politic, şi Ceauşescu mai făcuse un pas spre puterea absolută. Aşa începe să îşi scrie memoriile, pentru a-şi lăsa mărturia despre epoca pe care o traversase. Nu procedează ca Soljeniţîn (admirat de el), care, neştiut de nimeni, ferit de ochii KGB-ului, îşi scria opera. Belu citeşte cui vrea să îl asculte, se laudă cu paginile lui vitriolante la adresa comuniştilor. Pare că vrea să provoace împotriva lui regimul. Ceea ce se şi întâmpla. Într-o zi, mai 1970, câţiva tipi îi sparg casa, sub aparenţa unor borfaşi. Erau ofiţeri de securitate veniţi să confişte manuscrisul. Belu avea ce dorise, o provocare. Cred că, dacă manuscrisul se tipărea în Occident, la începutul anilor "70, ar fi fost un uriaş succes de librărie, cu efecte de neimaginat pentru el. Dar pentru clanul de la vârful PCR. Este şi motivul pentru care Securitatea, la ordinul Biroului Politic, i-a spart casa. A mai trăit câţiva ani dând meditaţii de matematică, şi amuzându-se de imbecilitatea liderilor comunişti, de trecutul lor (Belu era istoria ambulantă a ilegaliştilor). A încercat chiar să refacă manuscrisul, fără a reuşi. Moare în martie 1978, spre uşurarea vechilor lui tovarăşi, spre regretul câtorva care l-au cunoscut ca om al contradicţiilor, superinteligent, palavragiu şi spontan. A fost un produs atipic al vremurilor pe care le-a traversat. Dar ce încercătură de viaţă, ce experienţe a trăit! Trebuie să spun, la final, că mă interesează mai mult personajele care traversează epoci diferite. În ele este o mai mare încordare a istoriei şi destinului, a omenescului, decât în monotonia pe care ţi-o oferă şansa de a trăi înăuntrul unei singure epoci. Belu Zilber este un personaj exemplar. Cineva trebuia să îl povestească până la capăt.