Adelina Dogaru, medic infecţionist la „Victor Babeş“: „Nici să bei apă nu poţi. Ar trebui să te dezechipezi de tot, apoi s-o iei de la capăt“

Dr. Adelina Dogaru şi colegii ei, echipaţi complet, gata de muncă Fotografii: Arhiva personală

Adelina Dogaru, medic infecţionist la Spitalul Clinic „Dr. Victor Babeş“ din Bucureşti, povesteşte despre greutăţile pe care le întâmpină atât cadrele medicale, cât şi pacienţii aflaţi sub tratament pentru COVID-19.

Când medicii de la Spitalul Clinic „Dr. Victor Babeş“ din Bucureşti au fost anunţaţi că se vor ocupa exclusiv de tratarea pacienţilor bolnavi de COVID-19, primul sentiment care i-a încercat a fost teama de necunoscut: aveau să se lupte cu o boală despre care apar informaţii noi zilnic – uneori contradictorii – şi pentru care nu există un tratament oficial, după cum explică medicul infecţionist Adelina Dogaru (31 de ani). De atunci şi până astăzi, doctoriţa şi colegii ei s-au ocupat de sute de pacienţi infectaţi cu SARS-CoV-2. Îi frustrează că nu ştiu când se va termina epidemia, însă rămân optimişti. Tratează fiecare pacient cu multă grijă şi empatie şi găsesc mereu bucuria unei externări – au mai câştigat o bătălie, până la sfârşitul războiului.

„Weekend Adevărul“: În această perioadă, o zi la spital nu mai e ca înainte. Cum începe o tură acum?

Dr. Adelina Dogaru: Începe diferit pentru că e neliniştea aia: nu ştii ce se întâmplă şi nu ştii clar când termini munca. Pentru că degeaba avem un program şi este un om de gardă, că nu putem să respectăm programul. 

De ce? 

Acum nu mai suntem organizaţi ca înainte, când fiecare venea la program, ci suntem formaţi pe echipe. Echipa care e pe tură se strânge la raportul de gardă, care acum e digital, pentru a respecta măsurile de siguranţă. Toţi doctorii intră pe Skype, iar acolo povestim cazurile, vedem ce soluţii putem găsi pentru cele mai complicate. Întotdeauna ne întrebăm dacă suntem bine. Nu lipseşte întrebarea asta niciodată. După ce se termină acest raport, fiecare merge la pacienţii pe care-i are. Încercăm să ni-i repartizăm în mod egal. Bine, depinde şi de cum suntem împărţiţi pe pavilioane, de cum poate fiecare să-şi atribuie mai multe responsabilităţi. Apoi, ne luăm tot echipamentul, cu măşti, cu viziere, cu tot ce avem la dispoziţie. Şi noi am avut echipament de la început, slavă Domnului. Eu nu pot să mă plâng de asta. Nu suntem în situaţia pe care aţi mai văzut-o prin ţară, unde doctorii au spus că au fost trimişi fără medicamente, fără protecţie. 

„Nu, să iei masa nu poţi“ 

Bănuiesc că e dificil cu echipamentul, nu mai e atât de simplu să luaţi pauze de masă sau pentru nevoi fiziologice. 

E destul de incomod cu acel echipament din cap până-n picioare. Eu, de exemplu, întotdeauna beau apă la finalul echipării (râde). Şi nu, să iei masa nu poţi, sub nicio formă. Nici să bei apă nu poţi, n-ai cum. Ar trebui să te dezechipezi de tot, apoi s-o iei de la capăt. De-asta eu mi-am făcut un ritual: beau apă înainte să intru la saloane, că nu mai ştiu când termin. Când intri la saloane, de acolo începe cu adevărat greul. 

Cum se schimbă costumul la finalul zilei? Ce proceduri de decontaminare aveţi? 

Ni s-a făcut un instructaj la început: ni s-a arătat cum se dau jos costumele – că se dau jos într-o anumită parte –, care element trebuie dat jos ultimul. Avem proceduri, dar nu neapărat la finalul programului. După ce-am terminat fiecare vizită, ne schimbăm, avem şi soluţii speciale cu care ne dezinfectăm. Ne ducem să scriem tratamentele pacienţilor, după care mai intrăm la saloane, deci ne reechipăm pe parcusul zilei. Ne reechipăm şi iar ne dezinfectăm. Dezinfectarea e continuă pe parcursul zilei, perechile de mănuşi se schimbă de la un salon la altul. 

Solidaritatea din spital 

Am citit că aveţi aproximativ 300 de oameni internaţi. Cam câţi pacienţi îi revin unui medic? 

Cred că sunt mai mulţi acum. Eu am fost mai întâi într-un pavilion mai micuţ, primul la care s-a dat drumul. După, au început să se umple, uşor, toate. Acum sunt în pavilionul cel mai mare, cu peste 200 de paturi. Fiecare doctor are pe puţin zece pacienţi. De exemplu, săptămâna trecută eu am văzut chiar 25, pentru că nu e personal, n-ai cum să faci faţă. Nici n-ai cum să zici: „Dom’le e prea mult, nu ştiu...“. N-ai cum să-l iei pe „nu ştiu“ în braţe. Sau să spui: „Cheamă ajutoare“ – nici asta nu poţi, că toată lumea e deja la muncă. N-ai o altă variantă. Bine, suntem ajutaţi şi de alţi medici rezidenţi, şi de alţi medici de alte specialităţi, trimişi de Direcţia de Sănătate Publică – cred că ei i-au trimis. Sunt de foarte mare ajutor şi aceşti oameni. Vin şi-şi fac toţi treaba cu cel mai mare drag, se vede pe ei. 

Medicul infecţionist Adelina Dogaru 

Cât durează acum o tură? S-a schimbat numărul de ore? 

Bineînţeles. În primul rând, noi aveam programul de zi, până la ora 15.00, după care urma garda. Acum, şase zile mergem zilnic acolo şi seara rămâne medicul de gardă. Am putea să plecăm la program normal, dar nu terminăm şi nici nu prea vrem să-l lăsăm singur până seara pe cel care e de gardă, pentru că sunt internări sau se mai pot întâmpla lucruri pe secţie. Poate mai au nevoie pacienţii de îngrijiri, poate mai vin rezultate de la teste mai târziu şi poate trebuie să-i externăm. Pentru că avem şi pacienţi cu suspiciuni, nu numai cazuri confirmate. Se fac foarte multe teste pe zi. Doamnele doctor de la laborator lucrează non-stop, bagă teste peste teste, şi dau eşalonat rezultatele. Trebuie să aştepţi că, până la urmă, dacă se negativează un pacient sau se infirmă că are infecţie trebuie externat. Nu poţi să-l laşi pe cel de gardă şi cu sarcina asta, că oricum este foarte mult de muncă. Aşa că stăm până seara, în general până la ora 19.00-20.00, depinde. Vă zic sincer, eu, când sunt de gardă, mă simt protejată. E ca şi cum aş avea o manta călduroasă pe mine când ştiu că rămân colegii până seara acolo cu mine. Ne ajutăm între noi. Când a fost momentul de la Spitalul MAI „Prof. Dr. Dimitrie Gerota“, ne-au venit 18 pacienţi de acolo. Era o colegă de gardă şi am rămas mai mulţi cu ea, că era clar că n-are cum să facă faţă la 18 internări şi să-i consulte pe toţi.

Nimeni nu e liber, toţi muncesc 

Când aţi auzit că „Victor Babeş“ devine spital dedicat exclusiv tratării pacienţilor cu coronavirus, cum aţi reacţionat? 

În primul rând, era teama de necunoscut. E o boală despre care nimeni nu poate să spună ce se întâmplă cu ea, cum s-o gestionăm clar. Sunt studii peste studii, vin informaţii noi în fiecare zi, uneori contrazicând ce se spusese anterior. Când ne-au spus că se transformă în spital COVID-19, a fost în primul rând greu pentru că noi aveam pacienţi pe secţii, pe care nu puteam să-i externăm, aşa, de pe o zi pe alta: „Staţi aşa că vine valul COVID“. Aşa că am grăbit şi noi lucrurile, am încercat să-i transferăm şi la alte spitale, i-am exernat cât am putut de repede, în câteva zile. Într-adevăr, e infecţia cu SARS-CoV-2, dar nu trebuie să uităm că mai există atâtea alte boli. 

Dar omeneşte? Cum v-aţi simţit atunci? 

Ne-a luat prin surprindere pe toţi. Aveam planificate concedii, aveam programate conferinţe, cursuri. Şi stăteam şi ne uitam unii la alţii: „OK, noi ce facem acum?“ (râde). Bineînţeles, asta era înainte de ordonanţa militară, când toată lumea credea că încă se poate pleca. Prima oară eram toţi supăraţi, ne gândeam: „Mă, dar mi-am plătit acolo, despre ce vorbim?“. După, ne spuneam: „Stai aşa, că dacă chiar se îngroaşă treaba, eu plec şi-mi las colegii? Le fac cu mâna din vacanţă?“. Mai era şi treaba cu Paştele. La noi în spital concediile de sărbători se stabilesc cu cel puţin două luni înainte. Se merge pe principiul: „Anul ăsta ai lucrat tu de Paşte, anul următor lucrez eu“. Sau cine nu lucrează de Paşte, lucrează de 1 mai. Acum nimeni nu mai pune problema în felul ăsta. Grija noastră este care cum intră în tură. 

„Boala asta clar afectează psihicul“ 

Ce schemă de tratament au pacienţii? 

Noi respectăm metodologia pusă pe site de Institutul Naţional de Sănătate Publică, cu formele medii, cu formele severe. La pacienţii asimptomatici, dacă se simt bine, nu le administrăm nimic. Chiar dacă iese pozitiv, dacă omul nu are alte boli, n-ai de ce să-i administrezi tratament. Întotdeauna repetăm analizele de sânge şi radiografiile, la două-trei zile, să vedem dacă se schimbă ceva. Că poate pacientul nu sesizează clar o schimbare fizică, dar noi, în analize, putem să vedem. Atunci, automat, se schimbă tratamentul. Dar şi tratamentele care s-au scris acum – cu Plaquenil, Kaletra şi tot ce se mai dă –, care sunt expuse pe metodologie, au şi multe reacţii adverse şi unii pacienţi nu le suportă. E greu de gestionat partea cu medicamentaţia. Îi explici omului: „Dom’le, e pentru tine, e pentru sănătatea ta“. Dar el vede doar partea aia în care îi e rău şi nu înţelege de ce îi e rău. Tu ştii că de la medicament îi e greu. Pe lângă medicamente, contează şi susţinerea morală. Boala asta clar afectează psihicul. 

Eu întotdeauna intru la pacienţi cu o atitudine veselă, optimistă, pe principiul că un om care refuză să lupte cu boala, pierde din avânt.

Oamenii trebuie să fie foarte speriaţi. Ce reacţii au la primirea veştii că sunt pozitivi? 

Pe lângă frica de moarte pe care o avem dintotdeauna, se adaugă acum şi frica de necunoscut. Spre deosebire de hepatita C – ca să dau un exemplu –, COVID-19 e o provocare şi o enigmă pentru toţi cei din sistemul medical. Nimeni nu ştie cu certitudine ceva, iar pacientul tipic de altădată, care era încărcat cu frica de moarte, acum se suprasolicită şi cu incertitudine. Recomandările tuturor sunt ca tu, cadrul medical, să petreci cât mai puţin timp cu pacienţii în salon – asta şi pentru siguranţa noastră. Deşi sunt aceste recomandări, uneori, timpul alocat în salon e mai mare, pentru că trebuie să le asiguri un oarecare confort şi să-i linişteşti pe bolnavi. E consultul fizic propriu-zis, în care notăm ce ne spun ei, ce simptome noi au, vedem semnele clinice, dar în acelaşi timp, partea psihică e foarte importantă. Eu întotdeauna intru la pacienţi cu o atitudine veselă, optimistă, pe principiul că un om care refuză să lupte cu boala, pierde din avânt. Uşor, uşor, începe să nu mai fie activ, intră statusul deprimant, ulterior refuză alimentarea, hidratarea şi, practic, încetineşte şi fizic, şi psihic procesul de vindecare. 

Sursa foto: Inquam Photos/ George Călin

Vă pun multe întrebări, sunt surescitaţi? 

Sunt cazuri şi cazuri. Eu am trecut prin toate, cred. Am avut pacienţii de la Spitalul „Gerota“, care erau toţi cadre medicale – de la şefi de secţie la medici primari şi la asistente şefe. Pacienţii aceia puneau întrebări, dar nu ştiau nici ei clar ce se întâmplă cu boala. În acelaşi timp, mi se părea fascinant că nu comentau deloc tratamentul pe care noi îl propuneam – pentru că nici ei nu ştiau, se lăsau pe mâna noastră. Dacă noi, de la o zi la alta, consideram că trebuie schimbat ceva, ei spuneau: „Da, doamna doctor“. Pe patul de spital, erau pacienţi, nu mai erau doctori. Întrebările lor nu mă stresau, că-mi dădeam seama cât de frustrant era şi pentru ei, mai ales că au ajuns acolo din cauza nepăsării unuia care n-a fost în stare să spună de la început ce s-a întâmplat. Au fost nişte oameni oropsiţi de soartă. 

Şi ceilalţi, fără pregătire medicală? 

Am  avut şi pacienţi care n-au treabă cu sistemul medical. Într-adevăr, ei pun cele mai multe întrebări. Deşi le spui ce analize au, ei nu înţeleg. Însă când le arătam analizele, încercam să le explic, ca să vadă şi partea asta: „Chiar dacă analizele ţi se schimbă sau radiografia e mai agravată, hai să priveşti aşa: de asta sunt eu aici, să-ţi fie bine“. Unii se speriau foarte tare când le explicam că n-au ieşit extraordinar rezultatele analizelor, intrau în panică. Le spuneam: „E OK, mă sunaţi dacă e ceva“. Există un telefon în salon, l-am pus la dispoziţie ca să nu intrăm nici noi, nici asistentele mereu la ei, să nu ne echipăm de o sută de ori – cu echiparea asta e foarte frustrant. Sunau: „Mi-a crescut temperatura, mi-e rău, am avut dureri de cap“. Dar pe noi nu ne deranjează întrebările şi nevoile lor, pentru că îi vedem cât sunt de speriaţi.

„E greu să-i vezi pe cei cu care ai lucrat pe patul de spital“ 

Aţi avut şi colegi din spital infectaţi. Cum a fost să-i trataţi? 

La ultima tură, ca să fie treaba treabă, da, am avut şi personal de-al nostru. N-aveai cum să nu. Consider că fiecare dintre cei care am intrat în povestea asta ne-am resemnat cumva cu ideea că s-ar putea să ne îmbolnăvim. N-ai cum să intri şi să spui: „Nu, mie n-o să mi se-ntâmple“. Dar e ca la război: pierzi o bătălie, dar nu pierzi războiul. Mie cu personalul medical mi-a fost cel mai greu, şi-am avut destui doctori şi asistenţi. E greu să-i vezi pe cei cu care ai lucrat cu o zi în urmă pe patul de spital. Este un sentiment urât. E urât să deschizi uşa salonului şi să-l vezi pe omul ăla acolo, să ţi se şteargă complet eticheta lui de cadru medical şi să-l transformi direct într-un pacient; pentru că, înainte de toate, îl priveşti ca pe un coleg sau ca pe un prieten. Se amestecă nişte sentimente, frustrări. Eventual, îţi mai spune că îi e rău şi, în acelaşi timp, şi el ştie care e schema de tratament. Te uiţi şi-i spui: „Stai un pic, ai puţină răbdare, că o să trecem şi peste chestia asta, dar important e să nu intri în panică“. 

Probabil că-i încearcă şi un sentiment de frustrare, vor să revină la muncă. 

I-am văzut resemnaţi, dar în acelaşi timp, optimişti că sunt trataţi de noi. Îmi spuneau: „Lăsaţi, doamna doctor, că ne faceţi dumneavoastră bine“. Se încurajează unii pe alţii. Când am plecat din tură, le-am şi zis unor colege paciente: „Haideţi, fetelor, să nu vă mai văd pe patul de spital, ne vedem la muncă data viitoare“. Iar ele confirmau: „Da, da, ne facem bine“. Conştientizează că fără ei şi nouă ne e mai greu. E normal că dacă ei au ieşit din ture, a rămas greul pe ceilalţi, care trebuie să suplinească lipsa lor. S-au refăcut listele, turele. Repausul lor va fi foarte scurt după ce se vor vindeca. 

De o lună nu facem decât să muncim şi să ne odihnim ca să putem să muncim din nou. 

După externare merg în hotelurile puse la dispoziţie de primărie? 

Da. Sunt două hoteluri, în care au un anumit confort, că trebuie să fie asiguraţi. Plus că n-au toţi posibilitatea să se întoarcă acasă, că au familie, sunt oameni cu copii şi, normal, le e frică.

Dumneavoastră ce faceţi? Mergeţi acasă? 

Am stat la hotel la ultima tură. Mergeam la serviciu şi, când terminam programul, mă întorceam la hotel. Dar n-am suportat, aşa că am făcut cumva să vin acasă. Eu locuiesc cu prietenul meu şi l-am trimis în altă parte (râde). L-am rugat să mă înţeleagă că nu pot să stau la hotel. A intervenit deja o rutină, viaţa ni s-a schimbat complet. De o lună nu facem decât să muncim şi să ne odihnim ca să putem să muncim din nou. Când te duci la hotel şi doar stai în pat şi te uiţi la TV... Cât poţi să te uiţi la TV? Plus că nu poţi să te odihneşti, îţi vin toate gândurile în cap. Te sună toată lumea să te întrebe: „Eşti bine?“. Stai şi plângi că deja nu mai poţi, că vrei să-i vezi pe ai tăi şi tot aşa. 

Eu acum sunt acasă. E mai bine acasă, e confortul meu. Dar eu sunt mai tânără, n-am copii. Sunt mulţi care au rămas, din păcate, la hotel şi e foarte greu pentru ei. Cu testarea personalului medical cum procedaţi? Eu m-am testat. Am fost în două ture până acum, de nouă şi de şase zile. După prima tură de nouă zile, m-am dus la izolare şi, după ce am terminat a doua tură, m-am dus şi m-am testat. A fost negativ. 

Acum vă testaţi la câte o tură? 

Da, sau dacă avem simptome, bineînţeles. Am zis că pentru siguranţa celorlalţi colegi şi a pacienţilor să ne testăm de fiecare dată când intrăm în tură, ca să vedem cum lucrăm.

„Mă simt ca un robot“ 

Aţi avut acel pacient care a tuşit înspre medicii care-l îngrijeau. Ce s-a întâmplat acolo? 

E cu dus şi întors. Omul, în momentele alea, era şi foarte speriat, îi era şi foarte rău. Ulterior, s-a purtat frumos. Cred că a fost un gest într-un moment de panică. Nu putem să acuzăm. Eu nu acuz oamenii când se simt foarte rău. Şi el şi-a cerut scuze, din ce am înţeles de la colegele care l-au tratat. A început să se poarte civilizat când i-a fost mai bine, când a început să-şi revină şi să fie în siguranţă. Iar măsurile de precauţie se respectau şi atunci. A tuşit sau n-a tuşit în faţa cuiva, noi oricum aveam echipamente. Dar se exagerează cumva şi gesturile. Omul e bine acum. A fost un caz izolat. În rest, toţi pacienţii înţeleg măsurile de precauţie, că limităm contactul cu ei, că încercăm să nu stăm foarte mult în salon dacă nu e necesar. Sunt  şi ei conştienţi de efortul pe care-l depunem. 

O boală care se poate agrava de la o zi la alta 

O altă ştire care a circulat săptămânile astea este că aţi avut nişte probleme cu unii pacienţi asimptomatici care nu înţelegeau de ce trebuie să stea internaţi în continuare. 

Ei nu realizează că aceste măsuri de siguranţă, apărute în urma ordonanţei militare şi-n urma metodologiei, au limitat transmiterea. Sunt oameni care n-au acest simţ civic. Noi sau DSP (n.r. – Direcţia de Sănătate Publică) îi testam. Ieşeau pozitivi şi nu aveau nimic. Le spuneam: „OK, eşti pozitiv, mergi şi stai acasă, nu intra în contact cu nimeni“. Dar nu ai certitudinea că dacă omul se duce acasă, nu va mai lua contact cu ceilalţi. De acolo cred că s-a impus această măsură de a rămâne în spitale şi asimptomaticii. Cred că e o măsură de bun augur. Aşa ştii că-i ai sub supraveghere şi, până la urmă, e o boală nouă care e necunoscută din anumite puncte de vedere şi se poate agrava de la zi la zi, cu toate că omul poate nu-şi dă seama. Cum a fost şi cazul acelui domn ambulanţier (n.r. – din Suceava) care s-a stins, săracul, acasă, tot pe principiul ăsta: „Lăsaţi-mă acasă, mi-e bine“. Iată că n-a fost aşa. Că auzi la toată lumea: „Eu n-am nimic, n-am nicio problemă de sănătate“. OK, tu crezi că nu ai, dar bilanţul tău fizic nu se face doar în urma unor analize anuale la medicul de familie. Trebuie să ai anumite ecografii, analize, investigaţii, care s-ar pretinde, ca tu să poţi să zici: „Într-adevăr, sunt o persoană sănătoasă“. 

Aşa se discută despre tinerii fără alte boli care au făcut forme severe de COVID-19. 

Omul nu ştie ce comorbidităţi poate ascunde şi spune că e bine, deşi s-ar putea să nu fie. Cu măsurile astea am încercat să-i convingem pe oameni: „Dom’le, să stai în spital chiar e benefic, şi pentru tine, şi pentru ceilalţi“. Sunt cei care înţeleg şi cei care nu înţeleg, cu care iese cu scandal şi cu ceartă, dar în final, cumva reuşim să-i potolim şi acceptă să stea. Îi mai amânăm de pe o zi pe alta: „Hai că vedem, poate mâine“. Dar tot pentru ei facem asta, că nu le vrea nimeni răul. 

Dat fiind că îi ţineţi şi pe asimptomatici, cu spaţiul cum staţi? 

Deocamdată n-am ajuns să nu mai avem niciun loc. Sunt şi cei care se vindecă, mai sunt şi aceia care se infirmă – vin cu simptome, faci testele şi se infirmă – şi pleacă mai repede. 

Ce fel de încurajări primiţi? 

Într-adevăr, suntem încurajaţi. Am primit nenumărate mesaje de la oameni de la care nu mă aşteptam, în care mă întreabă dacă sunt bine, dacă am nevoie de ceva. Colegii mei, la fel. Acum se vede cine ţi-e prieten. Sunt oameni care ne trimit pachete, ne gătesc ei, că ştiu că ne place ceva anume. Dar le e şi frică şi noi încercăm să-i liniştim: „Avem echipamente, staţi un pic, că noi suntem ăia fericiţi, care chiar avem echipamente. Nu vă mai îngrijoraţi că o să ne infectăm cu una, cu două. O să fie bine“. Sincer, ne şi apreciază toată lumea. Văd că sistemul medical a ajuns, în sfârşit, să fie apreciat, cât de cât. 

Cred că după ce se termină perioada asta şi mă voi întoarce la muncă în programul de lucru normal, mă voi simţi ca-n concediu. La cât de multă muncă am acum, voi avea impresia că mă plictisesc. Sincer vă zic, nu credeam vreodată că vom munci atât de mult.

„

Tocmai că se întrevede o apreciere mai mare, credeţi că se va schimba în vreun fel situaţia sistemului medical după pandemie? 

Nu ştiu ce să zic. Poate să fie şi bine, dar mă gândesc că-n acelaşi timp, poate trece pandemia şi trece şi sentimentul de apreciere. Vor uita uşor, uşor şi se vor întoarce la aceleaşi acuzaţii, din păcate. Că omul cam aşa face. Discută cât discută despre un subiect, dar e de ajuns să vină alt subiect şi a uitat tot ce s-a făcut pentru el până atunci. 

Vorbim de o pandemie care a blocat totuşi o bună parte a lumii, ar putea lăsa urme mai adânci în memoria oamenilor. 

Nu cred, având în vedere că în continuare am văzut pe internet mesaje în care sunt oameni care acuză sistemul şi medicii, cu nişte cuvinte care pe mine mă şochează. „Aşa vă trebuie. Mergeţi la muncă. V-aţi ales, mergeţi, asta trebuie să faceţi.“ Nu se pun în locul nostru şi nu gândesc deloc cum e să fii acolo. Nu ştiu dacă se va schimba ceva. Poate, într-adevăr, undeva, acolo, cu 10% mai mulţi vor fi de partea noastră. Dar ceilalţi, cărora le place să fie cârcotaşi, vor rămâne cârcotaşi. N-are ce să se schimbe. Răutatea din om nu se schimbă cu una, cu două. 

Foto: Echipele de medici care tratează pacienţii de COVID-19 încearcă să-şi menţină optimismul şi energia, în ciuda programului de muncă obositor; Sursa: Facebook Raluca Mihaela

Aţi prins o pandemie. Ce înseamnă asta pentru un medic? 

Cred că după ce se termină perioada asta şi mă voi întoarce la muncă în programul de lucru normal, mă voi simţi ca-n concediu. La cât de multă muncă am acum, voi avea impresia că mă plictisesc (râde). Sincer vă zic, nu credeam vreodată că vom munci atât de mult. Nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva, nici noi, medicii infecţionişti. Eu vă zic că nu credeam vreodată că o să prind ceva de genul acesta. 

Când aţi auzit de primul caz de coronavirus în România la ce v-aţi gândit? 

În momentul în care ni s-a spus că a apărut primul caz de COVID-19 la noi în ţară, am ştiut că ni se va pune viaţa pe stop tuturor. Când s-a anunţat că a ajuns şi la noi a fost îndeajuns ca să ne dăm seama că gata, tot ce aveam noi în cap că vom face pe 2020, nu se mai susţinea. Din păcate, asta e problema, că nici nu ştim când se termină. Pentru mine, asta e cea mai mare frustrare, că nu ştiu când va fi – nu sfârşitul – măcar un pic mai bine. Că înainte de asta, mentalitatea era: „Mă, muncesc, dar ştiu că la vară am concediu, ştiu că plec zece zile“. E un ciclu interminabil, mă simt, pur şi simplu, ca un robot: fac ce trebuie şi vedem noi când va fi bine, dacă va mai fi bine. Noi, de bine de rău, avem un loc de muncă. Culmea, am vrea să muncim mai puţin, dar nu putem. De cealaltă parte, sunt cei care au rămas fără locuri de muncă şi mă gândesc la acei oameni care n-au intrat în şomaj tehnic, care n-au la ce să revină, cărora le-au picat afacerile. La ei mă gândesc, pentru ei trebuie să se termine cât mai repede situaţia asta, ca să le dea drumul şi să aibă din ce trăi. 

Dacă-i izolăm pe cei pozitivi, riscul de transmitere nu va mai fi atât de mare şi se va opri. Eu vreau să privesc lucrurile optimist. Trebuie să se dea drumul la lucru pentru ceilalţi oameni. 

Care sunt efectele negative ale prelungirii stării de urgenţă? Poate că oamenii încep să-şi caute muncă la negru şi riscă astfel să crească numărul infectaţilor? 

Acum, după Paşti, e vârful, după care uşor, ne vom domoli. Românii au fost plecaţi în Spania, în Italia, în Franţa, în Anglia. Dar au revenit. Anglia e practic ultima pe listă, care a impus cel mai târziu restricţiile şi acum cei care sunt la graniţe sunt cei din Anglia, ceilalţi au venit. Nu mai au de unde să vină, că nu mai pot circula cum vor, deci cumva asta a fost. Cumva, o să se limiteze. Dacă-i izolăm pe cei pozitivi, riscul de transmitere nu va mai fi atât de mare şi se va opri. Eu vreau să privesc lucrurile optimist. Trebuie să se dea drumul la lucru pentru ceilalţi oameni. Altfel, nu numai că vor ieşi să muncească la negru şi se vor infecta, dar vor creşte şi infracţiunile, vor ieşi şi vor da în cap la alţii că nu au ce mânca. Pe oameni nu poţi să-i laşi fără locuri de muncă. OK, stau în casă, dar vii tu să-mi dai de mâncare în casă, îmi plăteşti tu chiria?

FOTO: Inquam Photos/ Virgil Simonescu

„Restricţiile impuse au avut un rezultat bun“ 

De imunizarea în masă ce părere aveţi? 

Nu prea sunt de acord cu ea. Mă gândesc la ai mei, că doar am şi eu rudele mele în vârstă. Din cauza celorlalţi, care au fost lăsaţi să circule, care trăiesc bine, poate nu mai trăieşte al meu. Nu mi se pare în regulă. Imunizarea în masă, nu. 

Sunteţi de acord, aşadar, cu măsurile impuse de autorităţi. Ce aşteptări aveaţi la începutul pandemiei?

Cred că restricţiile impuse au avut un rezultat bun la noi. Ne aşteptam să fie şi mai tragic de atât. Ne aşteptam să fie mai multe cazuri până în perioada asta, mai multe decese. Restricţiile astea, respectate şi nerespectate – că mulţi şi-au bătut joc de ele –, au funcţionat. Din punctul meu de vedere, mi se pare normal că au prelungit încă o lună. Încă o lună e bine, ca să mai stopăm, iar apoi, încet, să se dea drumul, să ne revenim. 

Am avut şi un pacient care s-a vindecat după şapte zile, fără tratament. Era tânăr, avea 20 şi ceva de ani. A venit asimptomatic. Dar omul trăia sănătos: ne-a spus că mânca echilibrat şi că făcea sport în fiecare zi. Asta mi-a fost dovada clară că şi imunitatea fiecăruia contează.

Sunt voci care spun că nu merită să plătim cu preţul economiei naţionale... 

Sănătatea primează la noi. Imunizare în masă să fie doar cu vaccin, dar nu aşa, pe principiul: „Care trăieşte, bine, care nu, iarăşi bine“. Cum ar fi ca mama celui care a propus asta – Doamne fereşte! – s-o păţească? Ar mai gândi aşa după aceea? Nu. 

Care este procedura pentru pacienţii declaraţi videcaţi? Trebuie să se izoleze în continuare? 

Cu izolarea ulterioară e cu dus-întors, pentru că în metodologia naţională nu scrie nicăieri că ar trebui să-i recomand pacientului să mai stea la izolare 14 zile după vindecare. În acelaşi timp, pentru binele lui, îi spun: „Dom’le, te-ai vindecat, dar nu ştim ce-i cu virusul ăsta. Au fost studii care evidenţiau că virusul s-ar mai găsi şi la 20 şi ceva de zile după vindecare. Dacă ai posibiliatea să te izolezi, ar fi minunat“. Şi majoritatea aşa au făcut. 

Medic infecţionist şi instructor de prim ajutor

Numele: Adelina Dogaru 

Data şi locul naşterii: 18 august 1988, Bucureşti 

Studiile şi cariera:

• A absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti în 2013. 

• A efectuat rezidenţiatul la Spitalul Clinic „Dr. Victor Babeş“, instituţie medicală unde a şi devenit medic specialist infecţionist, la începutul lui 2018. 

• A fost instructor pentru Crucea Roşie, ocupându-se de realizarea programelor şi tutorialelor pentru predarea primului ajutor. 

• E instructor în cadrul Spard Team, prima firmă cu răspundere limitată din România care oferă prim ajutor de bază, înfiinţată la începutul lui 2010.

Locuieşte în: Bucureşti

Când este considerat vindecat un pacient? 

Ca să-i considerăm vindecaţi, trebuie să le luăm două teste, consecutiv. În general, după minimum zece zile. Iniţial, ziceam după minimum şapte zile, dar am văzut noi că la toţi ieşea pozitiv. Aşa că am zis că după zece. Dacă ei se simt bine, îi testăm şi vedem dacă ies negativ. Dacă au primul test negativ, îl facem şi pe al doilea, la 24 de ore distanţă. Şi dacă şi acela iese negativ, atunci putem să-i considerăm vindecaţi şi să le dăm drumul. 

Ce reacţii au avut pacienţii vindecaţi când s-au văzut scăpăţi de virus? 

Era clar o uşurare foarte mare că s-au vindecat de această boală, că pot să iasă din spital. Am avut şi un pacient care s-a vindecat după şapte zile, fără tratament. Omul era de la Spitalul „Gerota“, era tânăr, avea 20 şi ceva de ani. A venit asimptomatic. I-a ieşit testul pozitiv, nu aveam ce să-i dăm, radiografia era curată, n-avea nicio leziune pulmonară. Dar omul trăia sănătos: ne-a spus că mânca echilibrat şi că făcea sport în fiecare zi. Asta mi-a fost dovada clară că şi imunitatea fiecăruia contează. Nu i-am dat nimic, că n-a avut nevoie, conform metodologiei nu e obligatoriu. 

„Dacă nu lua virusul, poate mai trăia cu comorbidităţile lui“

Dintre cei decedaţi toţi aveau comorbidităţi? 

Da, la noi în spital nu pot spune de vreunul că n-avea nimic, chit că era doar o hipertensiune. Toţi aveau ceva ascuns. La televizor toţi spun că mor cei cu comorbidităţi. Aşa e, dar dacă omul nu lua virusul, poate mai trăia cu comorbidităţile lui, de-asta e păcat. Nu ştiu cât mai trăia, dar cu hipertensiunea lui, cu diabetul lui, dacă nu contracta virusul, poate mai reuşea să trăiască câţiva ani. De-asta le zic şi prietenilor: „Protejaţi-vă, că nu se ştie“. Trebuie să fii în siguranţă şi să-i protejezi şi pe cei din jurul tău. Când mă duc la spital, eu mă duc ca să-i fac bine pe cei de acolo, dar şi ca să-i protejez pe cei dragi. Că dacă-l fac bine pe cel din spital, e o persoană infectată în minus pentru cel drag de acasă, care are risc şi mai mic să facă boala.