Daniela Vișoianu, expert în Educație: „Sistemul de educație nu încurajează copilul, ci pedepsește orice comportament care se abate de la normă“
0Regulile învechite ale sistemului de învățământ românesc nu oferă un cadru optim pentru copii de a-și dezvolta talentele şi aptitudinile, dimpotrivă, adesea chiar le pedepsește.
An nou școlar, probleme vechi. Modificările legislative operate în această vară sunt simple cosmetizări, care nu vor rezolva problemele de fond din Educație. Din rațiuni electorale, mai multe prevederi din noile legi ale Educației sunt lăsate în așteptare. Toamna vine fără noile planuri-cadru pentru liceu, ceea ce înseamnă încă un an de așteptare. Avem în schimb „camera de detenție“ care a încins spiritele la mijlocul acestei veri, și modificări în regulamentul de acordare a burselor, și acestea contestate în mare parte. Cum începe anul școlar 2024-2025, care sunt provocările, ce probleme rămân nerezolvate a explicat pentru „Weekend Adevărul“ expertul în Educație Daniela Vișoianu.
„Weekend Adevărul“: Pentru început, să facem o radiografie a sistemului. În ce punct ne aflăm? Modificările legislative operate în vara aceasta sunt pentru a începe sub alte auspicii anul școlar 2024-2025?
Daniela Vișoianu: Vara lui 2024 o să rămână în istorie ca momentul în care a părut să existe un acord politic pentru amânarea punerii în vigoare a Legii 198, a învățământului preuniversitar, cu dorința de trecere a ciclului electoral și de reevaluare. Cea mai importantă amânare este cea a adoptării noilor planuri-cadru de liceu. Practic, liceul a rămas cu același tip de organizare și design ca în 1999, deci vorbim de 25 de ani. Ar fi trebuit ca în luna august, septembrie cel târziu, să fi avut planurile-cadru adoptate, astfel încât să se poată scrie noile programe, pentru că ar fi mai multe ore pentru o anumită disciplină, mai puține ore pentru altele, poate discipline noi. Rescrierea acestor programe de liceu era necesară și pentru ca în iarnă să se fi putut organiza eventual licitații pentru noile manuale. În absența deciziei pe planurile-cadru este evident că încă un an școlar nu putem să vorbim de noi programe, noi manuale, aceasta în condițiile în care există o reformă pentru gimnaziu implementată din anul 2015 încoace și absolvenți de gimnaziu care au învățat într-un fel de gândire a curriculum-ului s-au dus la liceu și s-au întors vreo 20 de ani, la forma veche de înțelegere a modului în care ne raportăm la cunoștințe, competențe.
Am putea pune această amânare a noilor programe de liceu și pe seama unei nevoi de siguranță a oamenilor implicați, de la oameni din sistemul de învățământ până la părinți și copii?
E un pic de tensiune în sistem din această nevoie de siguranță. E posibil să fie un efect al crizelor repetate, al pandemiei, al războiului. Există o așteptare în societate foarte mare pentru siguranță și control, în condițiile în care ar trebui să ne pregătim copiii și pe noi ca cetățeni pentru și mai multă incertitudine, și mai multă volatilitate. Atunci, din această nevoie de control apar și direcțiile acestea cu uniforma obligatorie, cu confiscarea telefoanelor mobile, cu spațiul acela în care copilul ar fi trebuit să se liniștească și pe care toată lumea l-a etichetat drept o cameră de detenție. Asta spune mult despre modul în care ne raportăm la educație și, mai ales, spune mult despre nevoia profesorilor de a avea mai multă autoritate în fața elevilor, o nevoie care este subminată în unele familii.
Părinții nu mai au încredere în profesori și atunci sistemul de educație caută niște mijloace ca să repare, să îndrepte, să pedepsească ceea ce nu e foarte clar stabilit în familie sau în societate și propune metode de import, pentru că acest tip de spațiu există în alte țări, fără ca să acoperim fondul. Iată, ne întoarcem la discursul lui Maiorescu, cu două secole în urmă, în care am importat o formă – această încăpere în care copilul ar trebui să se reconecteze cu sine și să se liniștească –, am transferat-o în zona de pedeapsă – un timp suplimentar pe care să-l petreacă în spațiul școlar –, și i-am dat o denumire – cameră de detenție –, ca și cum sistemul de educație nu este un sistem în care copilul este încurajat, este sprijinit în dezvoltarea lui, în construirea punctelor tari, ci e un mecanism în care comportamentele de orice tip care se abat de la normă trebuie pedepsite.
Presiunea orelor de muncă
Nu s-a comunicat cum trebuie sau este o măsură care nu poate rezolva problemele? Dacă i s-ar fi spus altfel, am fi avut un alt rezultat și un alt impact?
Da, se putea gestiona acest proces, de exemplu, ca parte din metodologia de adresare a actelor de violență, a situațiilor de bullying sau ca parte a adresării cerințelor educaționale speciale în învățământul de masă – în esență, trebuia gândită această politică publică și în funcție de resursele pe care le ai la dispoziție. Adică ministerul ar fi trebuit să comunice măsura împreună cu informații legate de numărul școlilor în care se poate organiza acest spațiu ca unul distinct, ar fi trebuit să intervină asupra normelor didactice ale cadrelor didactice. De exemplu, o schimbare importantă pe care directorii o cer este să poată să dispună de timpul profesorilor și în afara normei de predare.
Există o normă de muncă, ca a tuturor cetățenilor din România, de 40 de ore pe săptămână, și o normă de predare care este de 16 sau 18 ore. Între aceste 18 ore și 40 de ore există o presiune mare în momentul acesta în sistem ca profesorii să rămână mai mult în școală. Și, în fapt, cei care sunt implicați în proiecte, în învățarea remedială, rămân mai mult în școală, cu sau fără plată suplimentară. Dar sunt și profesori care spun – și pe bună dreptate – că timpul de diferență este cel în care își pregătesc lecțiile, corectează testele, fac alte tipuri de activități care sunt necesare celor 18 ore de predare.
Toți profesorii își doresc poate să aibă un cabinet al lor, un birou, calculator și imprimantă la dispoziție, să aibă acces la aceste resurse necesare. În absența lor, ei sunt nevoiți să plece acasă, unde au aceste lucruri – fie din banii personali, fie, în ultimii doi ani, achiziționate din prima didactică. Așadar, în privința „camerei de detenție“ se ajunge nu doar la întrebarea dacă există spațiu în aceste școli, ci și dacă există personal care să preia acești copii.
La un moment dat, profesorii puneau întrebarea: dacă elevii vor acționa astfel încât să fie cât mai mulți acolo? Ne ajung aceste camere? Cine se ocupă de ei?
Copiii vor acționa la un moment dat ca să ajungă cât mai mulți acolo, măcar din curiozitate. Asta n-a luat în calcul politica publică propusă: curiozitatea copiilor, nevoia lor de a face pauză. Dar așa cum putem vorbi de un risc de abuz al copiilor, putem să vorbim și de un risc de abuz al profesorilor: am un copil care mă deranjează, îl transfer către altcineva să-i rezolve problema. Cumva este similar cu părinții care tind sau vor să-și trimită copilul la psiholog ca să-l repare, sau la consilier ca să-l repare altcineva – or, repararea, stabilitatea, învățarea se construiesc în relații. Ce nu s-a transmis foarte clar este că responsabilitatea relației dintre profesor și fiecare elev pe care îl are în sala de clasă rămâne la profesor. Trebuie să învețe să gestioneze și să construiască relații cu fiecare elev, pentru că doar în spațiul acestei relații se produc învățarea și creșterea.
Dacă un copil devine o țintă pentru profesor, și există aceste tendințe de exagerare, este evident că relația dintre ei este fracturată. Putem să vorbim la un moment dat de dușmănie, râcă, antipatie și pe un astfel de fundal de emoții negative e imposibil să construiești învățare. Deci copilul nu va învăța la disciplina respectivă și neînvățând sau nefiind în ritmul celorlalți va avea și timp să provoace profesorul sau să provoace dezordine sau să afecteze procesul didactic. Măsura în sine este bună, pentru că există o mare presiune în sistem. Ca urmare a eforturilor făcute de întreaga societate de includere, de exemplu, a copiilor cu cerințe educaționale speciale în învățământul de masă, ei au în clasă copii care le ridică provocări noi pentru care nu au fost pregătiți, apare, sigur, și presiunea tehnologiei care schimbă comportamente dacă este consumată în exces, și atunci profesorii au cerut să fie cumva sprijiniți pentru ca să nu rateze ora de învățare pentru restul de 26-28 de copii din clasă.
„Camera de detenție“, mai mult decât o problemă de logistică
Dar o singură sală rezolvă toate aceste probleme? Și pe ale copiilor care se plictisesc și simt nevoia de pauză, și pe ale copiilor care au nevoie de mult mai mult, care au nevoie de profesori de sprijin?
De exemplu, în București, în momentul acesta, toate unitățile de învățământ au consilier școlar. Un copil cu cerințe educaționale speciale nu deranjează toate orele, dacă mă uit la tulburările din spectrul autist. Da, pot să apară la un moment dat crize, dar acestea nu sunt cinci ore pe zi, sunt în anumite momente și probabil că în momentele acelea e nevoie să fie preluat de un alt profesor. Dar ce lipsește în această politică publică este descrierea modului în care se întâmplă lucrurile. Există politici care se comunică cu exemple, cu studii de caz.
De exemplu: suntem la ora de geografie, sunt 25 de elevi în clasă, unul dintre elevi se comportă într-un anume fel. Cum procedăm? Cum ajunge copilul respectiv într-un alt spațiu? Sună profesorul din clasă în cancelarie și un alt cadru didactic disponibil vine și preia copilul? Îl dă afară din clasă, considerând că elevul va lua un traseu predefinit către un spațiu în care există sau nu există un adult care să-l preia? Un copil care este agitat și care este pedepsit – pentru că va percepe excluderea lui din clasă în momentul acela ca pe o pedeapsă – este în risc să se accidenteze, să facă altă năzbâtie pe holurile școlii, în curtea școlii. Este în risc. Managementul acestei preluări-predări al cui este?
Eu cred că acest spațiu va funcționa în școlile în care directorii stăpânesc deja procesele, în școlile în care există înțelegere pentru nevoile copiilor și ale profesorilor și în școlile în care există niște spații fizice care pot fi folosite pentru asta și multă inteligență din partea consilierului școlar și a echipei de management – fie ea Consiliul de Administrație sau Consiliu profesoral sau Consiliul clasei –, pentru a comunica această măsură ca fiind una care este în sprijinul tuturor copiilor, atât al celui vizat de măsura respectivă, cât și al celorlalți colegi. Noi avem o tradiție în sistemul de educație să punem etichete și, dacă ne uităm pe comunicarea din vara aceasta despre rezultatele de la examenele naționale, suntem campioni la a-i căuta pe cei care au eticheta „elevi de 10“. Așa s-au construit știrile, așa se construiește premierea, recompensa. Tot sistemul a numărat câți elevi au luat 10 la ambele discipline la Evaluarea Națională, câți au luat Bacalauratul cu 10, câți profesori au luat 10 la Titularizare, deci avem o tradiție bună în a pune etichete. Această cameră, comunicată în felul acesta, este încă un sistem de etichetare.
E bine sau e rău că lasă la latitudinea școlii să organizeze totul? Probabil că au lăsat lucrurile așa pur și simplu pentru că n-au fost pregătiți să reglementeze, dar e bine că va decide școala? Sunt toate școlile pregătite?
Fundamental este bună, în sensul în care orice măsură care descentralizează decizia și o coboară la nivelul școlii este benefică. Numai că ministerul pare că, în ultimii ani, centralizează chestiunile care sunt de prestigiu sau asupra cărora poate să aibă control – cum a fost centralizarea burselor pentru elevi, de exemplu – și descentralizează chestiunile care sunt complicate și pentru care este evident că nu are cum să construiască o normă unică, dar asupra cărora nu mai vrea să aibă responsabilitatea.
„Problema sistemului de educație este că nu se eliberează de ipocrizie“
Au mai fost discuții privind modificarea calendarului examenelor?
Da, e o presiune foarte mare în mod deosebit pe examenul de Evaluare Națională. Procesul de examen de Evaluare Națională combinat cu admiterea durează o lună și se duce foarte târziu, în luna iulie. Cred că anul acesta au început înscrierile pentru liceu pe 25 iulie. Modelele în alte țări sunt mai devreme, în sensul în care, de exemplu, testările de clasa a X-a, nu mă refer la cele de a VIII-a, pentru că mai nicăieri nu sunt examene la clasa a VIII-a, sunt testări care se dau în luna mai, astfel încât să existe mult mai mult timp pentru evaluarea acelor lucrări – sunt două luni la dispoziția profesorilor corectori pentru evaluare, așa că poți să faci și subiecte mai elaborate, eseuri mai complicate. La noi există provocarea corecturii, pentru că sistemul e construit de o asemenea manieră încât astăzi dai examenul și-ai vrea rezultatele mâine. Și se întâmplă să avem admiteri la facultate bazate pe învățarea pe de rost, așa că nu putem să cerem cetățeni care au capacitate de gândire critică, de analiză, de contextualizare pe de o parte, și pe de altă parte să cerem teste-grilă cu răspuns instantaneu.
Problema sistemului de educație este că nu se eliberează de ipocrizie, în sensul în care pentru orice decizie, orice aspect, există două tabere puternice pro și contra, care nu se ascultă între ele. În sistemul de învățământ liceal din străinătate sunt mai puține discipline, mai multe ore, cu învățare aprofundată, și această învățare și această organizare vin la pachet cu mai multă testare la final. În multe țări, elevul este evaluat la toate disciplinele, are anumite bareme de note, nu este ierarhizat. Dacă nu trece de baremele respective, dacă abaterea e mică are învățare remedială, dacă nu, se duce pe ruta practică, adică are posibilitate de recuperare, dar după ce ratează și posibilitatea de recuperare înseamnă că nu e potrivit pentru învățarea academică, teoretică, și se duce către ruta alternativă, ruta vocațională, care nu e atât de blamată ca la noi.
Și cât suntem de departe de un astfel de sistem la care ne uităm cu jind?
Suntem foarte departe, pentru că beneficiarii unui astfel de sistem sunt copiii, care n-au un cuvânt de spus. Indirect ar putea să fie părinții, dacă ar înțelege, însă sunt critici la ideea că o evaluare independentă, sigur, repetată, cu recuperare, le-ar trimite copiii pe ruta vocațională. Unii dintre ei nu sunt de acord cu asta, chiar dacă ruta vocațională ar putea să fie o binecuvântare pentru copil, pentru că învață ceva, înțelege cine este, înțelege la ce este bun. Dar mai există o tabără de adulți care sunt împotriva unui astfel de sistem. Cei mai importanți adulți din sistemul de educație sunt profesorii din colegiile centenare. Prin natura locului de muncă ei au acces la copiii elitelor unui județ, acest lucru dându-le un anumit statut, o influență. Și această situație se poate combina cu dorința naturală de a nu trece prin procese majore de transformare. Și atunci, profesorii din colegiile centenare pot fi în situația în care să spună: „Eu nu vreau să-mi schimb disciplina, nu vreau să schimb modul în care fac lucrurile. Eu nu vreau să pierd nicio oră din cele pe care le am la liceu, eu nu vreau să se facă mai puțină Română pe ruta de Real“.
Mulți dintre liceeni, după experiența Evaluării Naționale, își pun problema dacă n-ar putea să evite Bacalaureatul de Limbă și literatură română. Și putem să avem o discuție serioasă, inclusiv pentru Real, dacă Bacalaureatul ar trebui să fie și de literatură română. Profesorii de Limba română recunosc că nivelul scade pe perioada liceului după Evaluarea Națională și copiii care scriau bine și nu făceau greșeli la ortograme sau dezacorduri sau alte lucruri își deteriorează limba, pentru că modul în care scriu sau absența faptului de a li se explica în continuare reguli, de a li se atrage atenția, de a li se depuncta aceste lucruri creează această situație.
Se încarcă comentariile...
