Retrospectivă. 75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial: de la ultimele zile ale lui Hitler la ocupaţia sovietică şi Războiul Rece

0
0
Trupe americane debarcând în Normandia la 6 iunie 1944 FOTO AFP
Trupe americane debarcând în Normandia la 6 iunie 1944 FOTO AFP

Acum fix 75 de ani, la 7 mai 1945, Germania nazistă capitula la Reims. Stalin şi-a dorit propriul moment de glorie şi a mai cerut un act de capitulare, pentru a doua zi, la Berlin. O nouă eră începea pe ruinele uneia care adusese deja lacrimi necontenite.

La 25 aprilie 1945, trupele conduse de generalul american Courtney Hodges şi cele conduse de generalul sovietic Aleksei Jadov au făcut joncţiune pe Elba, în apropiere de micul oraş Torgau, în estul Germaniei. Vorbind despre acea zi, ofiţerul Aleksei Gorlianski îşi amintea că a fost cât pe ce să tragă într-un soldat american, care staţiona deja de trei săptămâni acolo. S-a oprit la strigătul „Muscovi - Washington. Hitler kaput. Uraaa! ”. Au urmat strângeri lungi de mâini pentru aparatele de fotografiat, cu sublocotenentul William Robertson şi locotenentul Aleksandr Silvaşko în prim-plan (foto mai jos), şi afişe cu „Estul întâlneşte Vestul”. Sărbătorit de o mulţime entuziastă în Times Square din New York şi cu 324 de salve de tun la Moscova, acest moment nu era altceva decât un mic imbold înainte de asaltul final asupra marelui inamic comun, conducătorul nazist Adolf Hitler.

FOTO  U.S. National Archives and Records Administration via Wikipedia

Intalnirea de pe Elba FOTO  U.S. National Archives and Records Administration

Într-un rar comunicat comun (făcut public cu mari reticenţe la Washington), preşedintele american Donald Trump şi omologul său rus Vladimir Putin evocă un „spirit” al Elbei şi un exemplu de „construire a încrederii”. Este un act bun doar de arhivă. În fapt, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, Statele Unite nu prea avusese mare lucru de împărţit cu Uniunea Sovietică, cu excepţia sentimentului anti-bolşevic de la Washington, respectiv anti-american de la Moscova după Primul Război Mondial (1914 - 1918). În schimb, spre finalul conflagraţiei globale din 1939 - 1945, în ciuda alintului „Uncle Joe”, în trendul unui film popular la acea vreme, neîncrederea faţă de dictatorul Iosif Visarionovici Stalin, născut Djugaşvili, era tot mai mare printre Aliaţii din Vest. În ianuarie 1945, ambasadorul american la Moscova W. Averell Harriman avertiza deja, potrivit lui John Lewis Gaddis, un decan al specialiştilor în Războiul Rece, că „ruşii foloseau organizaţiile comuniste locale ca unul din mijloacele de extindere a influenţei lor asupra ţărilor limitrofe”. Tot atunci, conservatorul britanic Winston Churchil, aflat pe finalul primului său mandat de premier, era convins că lupta împotriva Germaniei naziste fusese „unica verigă de legătură” între Moscova pe de o parte şi Londra - Washington pe de altă parte. „În ultimele luni ale războiului, Hitler şi Goebbels au prezis în mod repetat destrămarea coaliţiei aliate a forţelor anglo-americane şi sovietice. Ceea ce au refuzat să vadă era că tocmai scopul distrugerii Germaniei naziste era cel care ţinea alianţa de război intactă. De îndată ce scopul a fost îndeplinit, disoluţia acestei alianţe, care conţinea elemente inerent antagonice, a fost ca şi înfăptuită”, subliniază istoricul Ian Kershaw în „Drumul spre iad”.

Spre înfrângerea „Reich-ului milenar”

Până atunci, „veriga de legătură” încercase să se pună de acord în trei ocazii - de fiecare dată la Moscova - până la momentul ei de vârf pe plan diplomatic: Conferinţa de la Teheran (Iran, 28 noiembrie - 1 decembrie 1943). Prima reuniune a „celor trei mari” lideri - Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Visarionovici - s-a concentrat pe găsirea unui teren anti-hitlerist. Debarcarea în Normandia a devenit o prioritate militară în Vest.

Conferinţa de la Teheran FOTO britannica.com

Iosif Stalin (stânga), Franklin D. Roosevelt (centru), Winston Churchill (dreapta), la Conferinţa de la Teheran FOTO britannica.com

În vara lui 1944, Hitler părea fără scăpare. Pe plan intern, rezistenţa germană ajunsese la apogeu. Pe plan extern, adversarii erau tot mai înverşunaţi împotriva sa.

După mai multe tentative, rezistenţa germană a reuşit să acceadă la „der Füher” prin intermediul ofiţerului Claus von Stauffenberg, care în ziua de 20 iulie a lăsat o bombă în Bârlogul Lupului, cartierul general pentru Frontul de Est. Explozia, produsă în timpul unei şedinţe, a provocat moartea a patru persoane din comandament. Scăpat cu răni uşoare, liderul principal l-a primit pe aliatul său italian Benito Mussolini şi s-a întors la Berlin. A urmat o operaţiune de prindere a puciştilor, soldată cu execuţia a aproape cinci mii de inamici interni.

Adolf Hitler şi Benito Mussolini dupa complotul din iulie 1944 FOTO britannica.com

Adolf Hitler (dreapta) arătându-i lui Benito Mussolini urmările exploziei din Bârlogul Lupului FOTO britannica.com

În Vest, Aliaţii lansau la 6 iunie „Operaţiunea Overlord”, cu debarcarea din Normandia, rămasă în istorie ca „Ziua Z”. La 25 august, au eliberat Parisul şi până la sfârşitul anului s-au stabilit la Rin. În Est, Armata Roşie, aruncată din iunie 1941 în Marele Război pentru Apărarea Patriei - o aluzie propagandistică la Războiul Patriotic dus în 1812 de ţarul Alexandru I împotriva lui Napoleon Bonaparte -, înainta ameninţător, evoluând, odată cu trecerea graniţelor sale, de la o luptă pentru supravieţuire la o campanie de cucerire în Europa de Est şi Centrală sub sloganul eliberării de sub aşa-zisul „jug fascist”. Fie cu presiunea armelor, fie cu manevre politice, sovieticii au intrat, rând pe rând, în Minsk (Belarus), la 3 iulie, Vilnius (Lituania), la 13 iulie, Chişinău (astăzi în Republica Moldova), la 24 august, Bucureşti, la 31 august, Sofia (Bulgaria), la 9 septembrie, Tallinn (Estonia), la 22 septembrie, Riga (Letonia), la 15 octombrie, Belgrad (astăzi în Serbia, pe atunci în Federaţia Democrată a Iugoslaviei), la 20 octombrie, iar în anul următor în Varşovia (Polonia), la 17 ianuarie, Budapesta (Ungaria), la 13 februarie, Bratislava (Slovacia), la 4 aprilie şi Viena (Austria), la 13 aprilie. Şi au impus propriile condiţii Finlandei, prin armistiţiul din 19 septembrie 1944.

Eliberarea în Est - un mit

Aflată la mijloc între două regimuri totalitare, Polonia a avut cel mai mult de suferit. Agresată concomitent de Hitler şi Stalin în septembrie 1939, pe atunci parteneri fără scrupule, a trebuit să se descurce singură cu trupele naziste la final. Instalată din vara lui 1944 la porţile Varşoviei, Armata Roşie a asistat la măcel, după care a pretins „glorioasa eliberare”. Mai mult, „glorioasa eliberare” a fost urmată de o vânătoare a ultimelor elemente din rezistenţa poloneză care s-a confruntat cu naziştii, în scopul eliminării acestei forţe pro-occidentale (deci ostile) şi impunerii unei structuri de conducere pro-comuniste şi obediente. Tactici specifice au fost adoptate de la caz la caz şi în celelalte ţări considerate eliberate. În România, unde regele Mihai I l-a arestat la 23 august pe mareşalul Ion Antonescu, un aliat al lui Hitler, şi a întors armele dinspre Est către Vest, sovieticii i-au tratat pe militarii români ca duşmani şi au tergiversat semnarea armistiţiului tocmai până la 12 septembrie pentru a-şi înfinge tentaculele. Armistiţiul, semnat de partea României de o delegaţie din patru persoane, în frunte cu ministrul Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu, primul element pro-sovietic infiltrat într-un guvern de la Bucureşti, a reprezentat de fapt o acceptare a ocupaţiei şi a pierderii unor teritorii (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Cadrilater). Situaţia a fost destul de controversată şi în Bulgaria, unde Stalin a impus un regim de ocupaţie printr-un puci pro-sovietic realizat la 9 septembrie şi al cărui act final s-a scris sângeros pe 1 februarie 1945, cu executarea prinţului Kiril şi a zeci de politicieni anti-sovietici. „Nici măcar în prezent nu este uşor de evaluat ce s-a întâmplat în Europa Răsăriteană în cursul acelor ultime cinci luni de război, deoarece nu toată lumea îşi aminteşte la fel evenimentele din acea perioadă sângeroasă. În istoriografia sovietică (continuată sub Rusia lui Putin, n. red.), ultima fază a războiului este descrisă întotdeauna în mod ambiguu drept o serie de eliberări. (...) Alţii relatează în mod diferit aceste evenimente. Vreme de multe decenii, germanii, şi mai ales berlinezii, au vorbit foarte puţin despre evenimentele din mai 1945 şi de după aceea. În prezent, îşi amintesc foarte bine jafurile, violenţa arbitrară şi, mai presus de toate, violurile în masă care au urmat invaziei sovietice. (...) În Polonia, Ungaria, Germania, Cehoslovacia, România şi Bulgaria, sosirea Armatei Roşii era rareori considerată o simplă eliberare. În schimb, oamenii îşi amintesc de începutul brutal al unei noi ocupaţii”, remarcă jurnalista şi scriitoarea Anne Applebaum în „Cortina de fier. Represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956”.

În timp ce glacisul strategic dorit de Stalin prindea contur, mai ales pe seama Poloniei şi a României, occidentalii avansau sub o ripostă solidă nazistă şi făceau primii paşi spre structurile post-război, dând tonul Fondului Monetar Internaţional (FMI), prin Conferinţa de la Bretton Woods (Statele Unite, 1 - 22 iulie 1944), şi Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), fondată la 24 octombrie 1945 cu misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului şi a dreptului internaţional. Iar, pe fondul apropierii de Berlin, dialogul dintre Moscova şi Londra/ Washington devenea tot mai greoi. Acordul de procentaj Stalin - Churchill din 9 octombrie de la Moscova, atât de contestat pentru indecenţa sa, cum ar fi împărţeala România - 90% Rusia, 10% alţii; Grecia - 90% Marea Britanie în acord cu Statele Unite, 10% Rusia - este doar un exemplu. Trecând peste cinismul lui Churchill, „Dictatorul roşu” se comporta ca un negustor, dar în sinea lui gândea ca un bandit, şi anume să ia tot. Apucăturile de bandit şi le dezvoltase cu mult sârg în tinereţe, când spărgea bănci şi colecta taxe de protecţie pentru bolşevici, după cum relatează istoricul Simon Sebag Montefiore.

„Cei trei mari” s-au întâlnit pentru a doua oară între 4 şi 11 februarie 1945, la Ialta, în Crimeea. Deşi ştia de starea de sănătate tot mai precară a lui Roosevelt, Stalin nu a vrut să treacă dincolo de Marea Neagră. Foarte slăbit şi obsedat de luptele cu Imperiul Japonez, preşedintele american a căutat sprijin militar în Pacific şi a obţinut acordul lui Stalin. Acesta din urmă şi-a asigurat, însă, rămânerea în Europa de Est şi Centrală printr-o „Declaraţie asupra Europei eliberate”. Documentul în chestiune propunea organizarea de „alegeri libere” pentru înfiinţarea de „guverne care să corespundă voinţei poporului”. Nu a fot decât o formulare frumoasă, chiar generoasă, dar vagă şi interpretată de sovietici după bunul lor plac. „O întâlnire a păcăliţilor”, o descrie istoricul Jean-François Soulet.

„Ne vedem la Berlin” şi începutul confruntării Est-Vest

Ialta s-a desfăşurat sub aspiraţia „ne vedem la Berlin”. De altfel, ea era mai mare de partea sovieticilor decât de partea Aliaţilor. „Stalin dorea cu disperare să ajungă în oraş înaintea Aliaţilor”, observă Anne Applebaum. De cealată parte, comandantul suprem al Forţelor Expediţionare Aliate, generalul american Dwight Eisenhower, acţiona precaut, preocupat mai degrabă de vieţile soldaţilor săi decât de întâietate, în pofida nemulţumirilor lui Winston Churchill. Ofensiva asupra Berlinului a intrat în faza finală la 16 aprilie. La nici o săptămână de la întâlnirea de pe Elba, trupele sovietice intrau în capitala Germaniei. Au proclamat victoria la 2 mai, la două zile de la sinuciderea lui Adolf Hitler. Steagul victoriei a fost ilustrat printr-o fotografie de propagandă care se dorea a fi peste cea surprinsă de americani la 23 februarie pe Muntele Suribachi de pe Insula Iwo Jima.

Moscova anunţând la 2 mai victoria împotriva lui Hitler

După câteva lupte sporadice, rămăşiţele naziste au acceptat într-un final capitularea necondiţionată. Un prim act a fost semnat la 7 mai în Statul Major al generalului Eisenhower, la Reims (Franţa), de către Alfred Jodl, din partea Înaltului Comandament al Forţelor Germane, generalul Walter B. Smith, din partea Forţelor Expediţionare Aliate, şi generalul Ivan Susloparov, comandantul misiunii de legătură militară. Iritat, Stalin a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Gheorghi Jukov, îmbrăcat în aură de erou la Moscova. Prin urmare, un al doilea act a fost semnat a doua zi la Karlshort, un cartier din estul capitalei Germaniei, la 23.01 ora locală (9 mai, 01.01 ora Moscovei).

Astfel, Germania lui Hitler dispare şi rămâne un moment de tristă amintire pentru europeni, respectiv un instrument de propagandă şi de răfuială pentru sovietici, apoi pentru moştenitorii lor. Dacă Europa îşi aduce aminte la 7 - 8 mai de Ziua Victoriei, Rusia sărbătoreşte cu mare pompă la 9 mai succesul deplin în aşa-zisul „Mare Război pentru Apărarea Patriei”. Dacă Europa încearcă să prevină orice semn de manifestare a nazismului, Rusia cataloghează drept „fascist”/ „nazist” orice nu-i convine.

Succesor pentru scurt timp al lui Hitler, amiralul Karl Doenitz, condamnat ulterior pentru crime de război, a văzut în venirea sovieticilor o întoarcere a Germaniei cu 1.000 de ani în spate. Nici Churchill nu era împăcat cu prezenţa Armatei Roşii pe străzile Berlinului. Ar fi luat în calcul un atac - „Operaţiunea Inimaginabil” - împotriva trupelor sovietice staţionate pe pământ german, dar nu şi-a mai pus în practică ideea, unii considerând-o fantezistă.

Dar ultima redută nazistă nu a fost Berlinul, ci Praga, care a căzut abia la 9 mai. Spre deosebire de Berlin, în cazul Pragăi trupele aliate şi cele sovietice s-au dedat concurenţei, dezbaterea în jurul părţii învingătoare fiind încinsă şi astăzi, la 75 de ani distanţă. Ţinută în culise de dragul zdrobirii Axei lui Hitler, confruntarea Est-Vest ieşea la suprafaţă odată cu atingerea ţelului.

După episodul Berlin-Praga, războiul a durat încă aproape patru luni, finalul fiindu-i grăbit de două atacuri nucleare americane: Hiroshima, la 6 august şi Nagasaki, la 9 august. Atacurile de la Hiroshima şi Nagasaki au fost primele şi singurele de natură nucleară din istorie. „Norul în formă de ciupercă al bombei avea să devină simbolul unei noi epoci”, subliniază Ian Kershaw. Japonia a capitulat la rândul ei necondiţionat.

bomba nucleara hiroshima foto Keystone/Getty Images

Hiroshima după primul atac nuclear din istorie FOTO Arhivă

Între timp, „cei trei mari” s-au mai întâlnit o dată, între 16 iulie - 2 august, la Potsdam (Germania), dar într-o nouă componenţă şi pentru ultima dată în această formulă. Ruptura era tot mai evidentă. Sosit cu o zi întârziere, Stalin a pretins să conducă reuniunea în faţa lui Harry S. Truman, care preluase postul de preşedinte după moartea lui Franklin Delano Roosevelt, la 12 aprilie. În ceea ce-l priveşte pe Churchill, acesta avea o poziţie politică fragilă acasă şi pierduse mandatul de premier chiar în toiul conferinţei. Înfrânt, a lăsat locul laburistului Clement Attlee. Germania era împărţită în acord cu rivalitatea de la orizont.

Ocupaţia sovietică

Situaţia lăsată în Europa Centrală şi de Est în faza finală a celui de-al Doilea Război Mondial a rămas mult timp un reproş la adresa Aliaţilor, acuzaţi fie de naivitate, fie de cinism. În ceea ce-l priveşte pe Stalin, încă nu se ştie dacă acesta a avut un plan concret de ocupaţie sau a acţionat în funcţie de împrejurări. Cert este că, înainte de căderea Berlinului, tiranul i-a spus liderului comunist iugoslav Tito că „acest război nu este ca acelea din trecut”.

Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul sistem social

, Stalin, în aprilie 1945, potrivit disidentului Milovan Djilas

„Proiectele staliniste primesc un puternic impuls în lunile consecutive Conferinţei de la Ialta. În cele şase viitoare democraţii populare se fac paşi importanţi, sunt create situaţii ireversibile. Complexul proces de preluare a puterii este pretutindeni activ sub cele două forme ale sale: ascuns şi oficial. La vedere, sovieticii vorbesc numai despre democraţie (crearea «fronturilor naţionale»), despre reforme (în special agrare) şi despre securitate. În realitate, oriunde pătrunde Armata Roşie, se observă acapararea pârghiilor aparatului de stat, eliminarea progresivă a forţelor necomuniste şi un început de destrămare a societăţii civile. Această convergenţă a practicilor insidioase îi alertează pe partenerii Uniunii Sovietice”, notează Jean-François Soulet în „Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent”.

Cortina de fier

În 1946, Stalin nu mai era supranumit „Uncle Joe”. În februarie, dictatorul sovietic îşi mobiliza masele evocând un război ideologic împotriva liberalismului. Ideologul său Andrei Jdanov împărţea lumea în două lagăre: „imperialist şi antidemocratic”, cu Statele Unite în frunte, respectiv şi „anti-imperialist şi democratic”, cu Uniunea Sovietică în frunte.

La nici două săptămâni de la discursul lui Stalin, adjunctul şefului misiunii diplomatice americane la Moscova, George Kennan, trimitea o telegramă lungă la Washington şi intra în istorie. El îşi avertiza administraţia că Stalin intenţiona să recurgă la orice era posibil, inclusiv la acte de subversiune în Occident, pentru a aduce lumea sub comunism şi a-şi securiza spaţiul. „Se vor face eforturi pentru a distruge încrederea în sine naţională, pentru a contracara măsurile de securitate naţională, pentru a spori tulburările sociale şi politice, pentru a stimula toate formele de dezbinare socială... Săracii vor fi instigaţi împotriva bogaţilor, negrii împotriva albilor, tinerii împotriva bătrânilor, nou-veniţii împotriva rezidenţilor cu tradiţie”, atrăgea atenţia Kennan într-un text valabil şi pentru zilele noastre. Acest avertisment a conturat doctrina Truman şi politica de stăvilire a comunismului în lume.

De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezişul continentului european

, Winston Churchill, în martie 1946, la Fulton (Missouri)

În martie 1947, Truman s-a angajat pentru susţinerea popoarelor libere şi împotriva pericolului răspândirii comunismului în lume, îndepărtând temerile unora de revenire a Statelor Unite la izolaţionism, aşa cum s-a întâmplat după Primul Război Mondial. La nici trei luni distanţă, anunţul a fost plusat cu planul Marshall, menit refacerii economiilor europene.

Aflat pe ultima sută de metri a satelizării ţărilor ocupate de Armata Roşie, Stalin a denunţat o practică de „imperialism economic” şi a strâns rândurile sub Kominform, în septembrie acelaşi an. În timp ce „micii Stalin” din Europa de Est căpătau puterea, speranţele spre democraţie deveneau tot mai deşarte. În România, regele Mihai I a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Prinsă între Est şi Vest, Cehoslovacia (astăzi separată în Cehia şi Slovacia) a căzut pradă comunismului prin Lovitura de la Praga (17 - 25 februarie 1948). Lumea a intrat într-o perioadă tensionată, numită Război Rece, care avea să dureze până la prăbuşirea Uniunii Sovietice, oficializată la 26 decembrie 1991.

Prizonieri Auschwitz FOTO WIkipedia

Prizonieri la Auschwitz FOTO Wikipedia

„Războiul, a cărui etapă sângeroasă a început cu alianţa provizorie dintre URSS şi al III-lea Reich nazist, a provocat una dinte înlănţuirile de evenimente cele mai criminale din istoria umanităţii, în tot cazul din perioada modernă”, notează istoricul Stéphane Courtois, autor al mai multor cărţi despre genocidul comunist.

Un episod sfâşietor al acestui lanţ criminal este Holocaustul, care ar fi dus la exterminarea a şase milioane de evrei, omorâţi în cel mai crunt mod posibil în numele unei politici rasiale de nerepetat în istorie. Nu pot fi nicidecum uitate masacrele şi execuţiile în stil stalinist, ale căror victime au fost mai ales polonezii, dar şi românii. Statisticile referitoare la pierderile umane ale celui de-al Doilea Război Mondial diferă, mergând spre zeci de milioane de morţi. Dar orice calcul este inutil în faţa suferinţei, adusă atât de totalitarismul de dreapta, cât şi de totalitarismul de stânga - două regimuri de acelaşi nivel în privinţa cruzimii.

În lume


Ultimele știri
Cele mai citite