„Opriți planeta, vreau să cobor!“ Strigătul revoltat al unui ucrainean despre negocierile de pace duse de Trump cu Rusia
0La trei ani de la declanșarea războiului pe scară largă, ucrainenii au regresat de la visul unei victorii la speranța unei păci injuste”, constată eseistul Andri Liubka într-un articol de opinie pentru The Kyiv Independent.
”Acum, auzim discuții despre un potențial acord de pace, dar este deja clar că, indiferent de modul în care se va desfășura, pentru Ucraina, va fi umilitor – unele rezultate mai rele decât altele, dar niciunul cu adevărat just. Un acord de pace poate opri cel puțin temporar vărsarea de sânge, dar nu va restabili cel mai important lucru. Și nu mă refer la teritoriile pierdute, ci vorbesc despre justiție. În loc să se confrunte cu închisoarea sau izolarea, agresorul va lua un loc la reuniuni internaționale prestigioase, dictându-și propriile condiții. Un criminal ale cărui crime au fost înregistrate de milioane de ori în cel mai documentat război din istoria omenirii nu va fi judecat, ci va râde în fața noastră. Și te face să vrei să strigi: Nu se poate!”, scrie eseistul ucrainean, care recunoaște, la rândul său, că după trei ani de război îi vine și lui uneori să strige: Opriți planeta, vreau să cobor!”
În acești trei ani de război total, noi, ucrainenii, am trecut prin mai multe etape în relația noastră cu realitatea. La început, a fost o completă respingere și negare – părea imposibil să credem că un război nu este doar o crimă, ci o nebunie pură, ceva ce nu ar trebui să aibă loc în secolul XXI. Ne gândeam că trebuie doar să facem milioane de poze, să inundăm rețelele sociale cu povești și filmulețe, să traducem mesajele noastre în toate limbile, iar lumea s-ar trezi, ar vedea adevărul – și în câteva săptămâni acest coșmar s-ar încheia.
De la optimism, la disperare
Furia dreaptă și revolta au preluat rapid controlul, conducând armata ucraineană să realizeze operațiuni militare remarcabile, alungând ocupanții din țara noastră cu un efort inimaginabil. La sfârșitul anului 2022, exista un sentiment de euforie – de susținere reciprocă în cadrul țării și de solidaritate din partea lumii occidentale. Părea că oamenii cu bună credință, care susțineau principii morale și juste, ar putea realiza orice împreună.
În 2023, războiul devenise deja o realitate zilnică, o parte din viața noastră. Furia se transformase în ură neputincioasă, iar frica își pierduse din tărie – ne obișnuisem cu ea. Când Kremlinul încerca să ne sperie cu lovituri nucleare, noi doar râdeam. Pentru că, ce altceva poți face, ca om de rând, atunci când te confrunți cu cea mai terifiantă bombă?
Ucrainenii au inventat instantaneu un meme despre Șcekaviția, o colină istorică din centrul Kievului. Gluma era că, dacă un atac nuclear ar șterge totul în câteva secunde, primul loc unde am ajunge, pe Șcekaviția, pentru o orgie veselă și fără griji, în stil grecesc antic. Tiranii nu ne-ar speria – dacă ar trebui să murim, am face-o cu demnitate, râzând și cu capul sus. La scurt timp, unul dintre cele mai populare tricouri din Ucraina a devenit cel cu sloganul „Voi fi primul pe Șcekaviția”.
Ajunși în al treilea an de război, nu mai aveam energie pentru furie, ură sau chiar râs. S-a dovedit că frica, la fel ca și ura, sunt emoții extrem de epuizante – nu poți trăi cu ele prea mult. Un sentiment de goliciune, oboseală și acceptare a realității ca pe un destin inevitabil s-a instalat. Oricâtă forță mai rămăsese, ea era îndreptată către lupta zilnică pentru supraviețuire – adesea fără lumină sau căldură în casele noastre și, cel mai important, fără speranța că acest război se va încheia vreodată.
Ce putem spune astăzi, la începutul celui de-al patrulea an de invazie sângeroasă și de atac asupra ordinii mondiale? Am regresat de la visul unei victorii asupra agresorului la umilitoarea speranță pentru o pace nedreaptă.
În practică, acest lucru înseamnă că ideea de a recuceri granițele din 1991 nu mai este populară în societatea ucraineană. Nimeni nu mai vorbește serios despre teritorii – singurul lucru care contează acum este să punem capăt războiului, să oprim moartea cetățenilor noștri pe front și în spatele liniilor.
Chiar și cuvântul „victorie” a ajuns să fie aproape un tabu. În trecut, fiecare toast de ziua de naștere se încheia cu urări de victorie rapidă; fiecare faptă bună era descrisă pe Facebook ca „o contribuție la victoria comună”. Acum, a vorbi astfel se simte jenibil. Astfel de cuvinte nobile mai pot fi rostite în tranșee, de către soldații-eroi, dar aceștia sunt din ce în ce mai puțini. Pe frontul intern, astfel de retorici sună ieftin și goale.
Acum, auzim vorbindu-se despre un posibil acord de pace, dar este deja clar că, indiferent de cum se va încheia, pentru Ucraina va fi umilitor – unele rezultate mai rele decât altele, dar niciunul cu adevărat just. Un acord de pace ar putea cel puțin să oprească temporar vărsarea de sânge, dar nu va reda cel mai important lucru. Și nu mă refer la teritoriile pierdute – mă refer la justiție.
În ce fel de lume ne vom trezi după această așa-zisă pace?
În ce fel de lume ne vom trezi după această așa-zisă pace? Nu într-o lume în care o țară mai puternică a „tăiat” 20% dintr-o țară mai slabă.
Vom trăi într-o lume în care un criminal de război dă ordine pentru executarea prizonierilor de război neînarmați care îngenunchează în fața ucigașilor lor, iar apoi răspândește cu mândrie imagini ale masacrului prin propriile sale canale de propagandă. O lume în care oameni sunt decapitați sau loviți cu ciocane, în care spitale de oncologie pentru copii sunt bombardate, în care centralele electrice sunt distruse în miez de iarnă pentru a îngheța milioane de civili, în care o dronă plină de explozibili este ghidată direct spre sarcofagul unei centrale nucleare, în mijlocul celei mai critice conferințe de securitate. Și nimeni nu va răspunde pentru toate acestea.
Da, dezgustul pe care îl simți citind aceste rânduri este pe deplin justificat – iar pentru ucraineni, acest sentiment este deja un lucru cunoscut. De acum înainte, această senzație va deveni treptat parte din viața ta de zi cu zi, pentru că chiar și un acord de pace – oricât de umilitor – nu va aduce ceea ce contează cel mai mult: pedepsirea criminalilor de război și condamnarea atrocităților lor.
În loc să ajungă la închisoare sau să fie izolat, agresorul va lua loc la întâlniri internaționale prestigioase, dictându-și propriile condiții. Un criminal ale cărui fapte au fost surprinse pe camerele de filmat de milioane de ori în cel mai documentat război din istoria umană nu va ajunge niciodată la tribunal, ci va râde în fața noastră. Și te face să vrei să strigi: Nu se poate așa ceva!
Acesta a fost exact sentimentul nostru acum trei ani, în februarie 2022. Vroiam să trezim lumea, să strigăm până când cineva ne-ar fi ascultat. Occidentul a simțit compasiune pentru noi, ne-a ajutat, dar a refuzat să recunoască adevărul: acest război era și împotriva lor. Astăzi, această realizare înfricoșătoare începe să apese asupra europeanilor, pe măsură ce devine clar pentru toți că, dacă va veni războiul, America nu va lupta pentru Europa, iar NATO nu mai funcționează.
Duhul răului a fost eliberat din sticlă
Trist, dar adevărat, nu crimele lui Vladimir Putin sau avertismentele Ucrainei au trezit Europa – a fost Donald Trump. Acest schimb geopolitic – ceea ce este, de fapt, o trădare a Americii – a forțat Europa să ajungă la o concluzie care era deja evidentă acum trei ani.
Motivul haosului global pe care îl vedem acum – unde Trump vorbește deschis despre ocuparea Groenlandei și face clar că Europa nu mai este sub umbrela de securitate a Americii – este simplu și dureros de evident. Este răul nepedepsit al agresiunii lui Putin asupra Ucrainei. Asta a destrămat ordinea mondială și a șters toate regulile. A fost acest atac cinic și de succes asupra stabilității globale care a dus la absurdul realității în care Curtea Penală Internațională, care a emis un mandat de arestare pentru Putin, se confruntă acum cu sancțiuni din partea a ceea ce odată era națiunea democratică de top în lume.
Acum trăim într-o lume a batjocorii, umilirii și calcării cu obrăznicie a normelor politice, dar și a valorilor morale și etice care definesc însăși Europa. Duhul răului a fost eliberat din sticlă, și cu fiecare zi care trece, el devine mai puternic, mai îndrăzneț, mai agresiv. Mai există cineva care să se îndoiască că, dacă nu va fi oprit, dacă nu va fi pedepsit, va ataca din nou după așa-zisa pace? Și data viitoare, probabil că nu va fi doar Ucraina.
Așa că, iertați-mă, dar după trei ani de război total, mesajul meu din Ucraina pentru voi s-ar putea să nu fie pe placul vostru. Noi, ucrainenii, suntem bucuroși că, în sfârșit, începeți să înțelegeți adevărul: acest război este împotriva tuturor, inclusiv împotriva voastră. Iar criminalul nici nu mai face efortul să-și ascundă colții plini de sânge. Da, este bine – deși, din păcate, prea târziu – că, după 1.100 de zile de război, de la Kiev până la Bruxelles, există în sfârșit o înțelegere comună: toți suntem pe aceeași navă Titanic. O navă care nu va ajunge niciodată în America – pentru că America este departe, iar dezastrul nostru este aici.
Noi, ucrainenii, am strâns din dinți de mult timp și am făcut ceea ce trebuia să facem pentru a supraviețui pe acest Titanic. Acum, va fi interesant să vedem ce alegere faceți: veți căuta o barcă de salvare împreună cu noi – sau veți continua să vă scufundați neputincioși sub valuri, pe sunetele melancolice ale „Odei Bucuriei”?, încheie Andri Liubka într-un articol de opinie pentru The Kyiv Independent.
Se încarcă comentariile...
