Cum a reușit să fugă singura fiică a lui Stalin din lagărul comunist. „Prințesa Roșie“: „Rămăsese un asiatic pur, în ochii căruia femeia nu valora mare lucru“

La 9 martie 1967, Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin, s-a refugiat în SUA via ambasada americană din India.

Stalin și fiica sa, în rarele momente de tandrețe

Mezina familiei Stalin, Svetlana Alliluyeva, s-a născut pe 28 februarie 1926, la Moscova. Ea a emigrat în India, după care, în anul 1967, a fugit în Statele Unite ale Americii, devenind cetăţean american.

Svetlana nu a fost o prințesă cât timp tatăl ei a trăit. Stalin, care a avut trei copii, Iakov, Svetlana şi Vasili, era dictator și cu propria-i familie. După ce Stalin a murit, la 5 martie 1953, autoritățile au continuat să-i plătească subsidii generoase şi i-a acordat libertate deplină de mişcare în interiorul Uniunii Sovietice. I-a fost retrasă însă maşina pe care o avea la dispoziţie, precum şi accesul la biblioteca personală a lui Stalin, la care ea ţinea foarte mult. Mai târziu, Svetlana povestea că toate volumele fuseseră achiziţionate de tatăl său, din veniturile proprii, obişnuind să citească mult. La rândul ei, Svetlana era o cititoare pasionată, cochetând chiar cu scrisul.

Cei mai mulţi prieteni o părăsiseră după moartea lui Stalin, majoritatea din motive politice, însă nici la adresa acestora nu a exprimat vreodată vreun reproş. În anii următori, Svetlana şi-a crescut singură copiii, lucrând ocazional la o editură din Moscova ca traducător de limba engleză.

În octombrie 1963, fiind spitalizată, a avut ocazia să-l cunoască pe Brijesh Singh, un indian ce activase în perioada interbelică în rândurile Cominternului, iar la momentul respectiv lucra pentru aceeaşi editură, ca traducător de limba hindusă. Brijesh era o fire blajină, caldă, mereu veselă, deşi mult mai în vârstă decât Svetlana. Când s-au cunoscut, el avea 53 de ani, ea, 39, însă ambii cunoscuseră experienţa unor căsnicii ratate. „Când l-am cunoscut, o nouă viaţă s-a deschis pentru mine”, a mărturisit fiica lui Stalin mai târziu.

Brijesh Singh i-a povestit despre India şi despre cultura ţării sale, oferindu-i o prietenie dezinteresată. Când a murit, în 1967, Svetlana a considerat ca o obligaţie a sa să meargă în patria lui natală, pentru a-i depune cenuşa în Gange, după obicei. Această dorinţă avea să se lovească însă de prudenţa autorităţilor sovietice, care au refuzat să-i elibereze paşaport.

Svetlana a intervenit pe toate canalele, inclusiv la premierul Alexei Kosîghin. Acesta a încercat să o convingă să renunţe la idee, dar în cele din urmă a aprobat o viză de două săptămâni.

Ajunsă la New Delhi, Svetlana a rămas câteva zile la Ambasada sovietică, sub o atentă supraveghere, fiind lipsită până şi de telefon. Ambasada i-a reţinut inclusiv actele de călătorie. În cele din urmă a plecat spre orăşelul Kalakankar, locul de baştină al lui Brijesh, pentru a lua parte la ceremonia funerară, sub atenta supraveghere a unei însoţitoare de la ambasadă.

Svetlana s-a adaptat uşor condiţiilor modeste de viaţă din familia Singh. Se povesteşte cum în fiecare dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, mergea desculţă pe malurile Gangelui, se scălda în fluviu, după care se îndrepta către templul din localitate, unde petrecea mai mult timp în meditaţie.

Când viza i-a expirat, funcţionarii Ambasadei sovietice din New Dehli au început să exercite presiuni asupra ei pentru a reveni în ţară, însă Svetlana a continuat să tergiverseze. Se pare că la acel moment decizia sa de a nu mai reveni în Uniunea Sovietică fusese deja luată.

Pe diferite canale, ea a sondat disponibilitatea autorităţilor indiene de a-i oferi azil politic, însă fără succes. Autorităţile indiene nu erau interesate să o apere în faţa Moscovei, pentru a nu compromite relaţiile sovieto-indiene. Noi intervenţii la premierul Kosîghin au rămas fără rezultat. Mai târziu, Svetlana avea să afirme că Hrucşiov i-ar fi dat voie să rămână în India, dacă ar mai fi fost la putere, fiindcă o privise întotdeauna cu simpatie şi înţelegere. De când venise însă Kosîghin la putere, lucrurile se schimbaseră.

În aceste condiţii, Svetlana a decis să acţioneze pe cont propriu. Ea a revenit la New Dehli şi s-a prezentat la Ambasada sovietică, cu intenţia aparentă de a reveni în ţară. Pentru aceasta, ea a cerut actele şi, după ce i-au fost returnate, a luat un taxi sub pretextul că merge la aeroport, dar s-a oprit la Ambasada americană, unde a cerut azil politic.

Statele Unite au fost de acord cu cererea, dar, pentru a menaja susceptibilităţile guvernului indian, Svetlana Allilueva a fost trimisă cu un avion în Italia, iar de acolo a plecat în Elveţia, unde a primit aprobarea formală a azilului politic.

America a fost pentru Svetlana locul unde a început o nouă viaţa departe de zidurile gri ale Kremlinului. Aici s-a măritat cu William Wesley Peters, membru al comunităţii Talisin şi au avut o fiica Olga. Svetlana Alliluyeva a rămas multă vreme în America, dar s-a întors la Moscova, după căderea comunismului. A murit la 22 noiembrie 2011.

„Tatăl meu, Stalin”

Svetlana şi-a povestit copilăria şi viaţa în cartea „Tatăl meu, Stalin”. „Mulți și-l imaginează ca pe un monstru sălbatic, la modul fizic. Adevărul este însă că toată monstruozitatea lui nu se manifesta în planul acesta, ci în plan mental. Când își ieșea cu totul din sărite, își pierdea ceva din înfățișarea lui stăpânită și se exprima grosolan. Îmi aduc aminte că mi-a tras odată două palme și am mai fost martoră la o chelfăneală pe care i-a dat-o lui Vasili. Atât.

O singură dată l-am văzut pierzându-și cu adevărat calmul: încerca întruna să formeze un număr de telefon, era ceva urgent și suna tot timpul ocupat. După mai multe încercări neizbutite, a luat aparatul și l-a aruncat furios în perete, făcându-l țăndări“, povestește fiica lui Stalin.

Dar până și cei mai mari tirani păstrează în adâncul sufletului o fărâmă de tandrețe. „Puținele resturi de tandrețe sau chiar de dragoste pe care le mai avea din suflet încă din copilărie le revărsa asupra mamei mele, pe care a iubit-o și a respectat-o toată viața – în felul lui, bineînțeles, adică cât putea el să iubească și să respecte pe cineva. Viața împreună a părinților mei nu a durat decât 14 ani, între 1918 și 1932. În tot acest timp, tata a fost absorbit de luptele interne din partid și de piedicile pe care le întâmpina în drumul spre puterea absolută. Era foarte rar acasă. Mama, în timpul acesta, îi crease un cămin și prietenii noi, asta îi era firea, îi plăcea să creeze, să se dăruiască, să răspândească lumină. Vedea în ea un prieten devotat, dar niciodată nu a înțeles că era o ființă omenească și nu și-a dat seama că era tânără și plină de viață“, spune mezina.

În materie de viață de familie, continuă ea, „rămăsese un asiatic pur, în ochii căruia femeia nu valora mare lucru. A trebui ca mama să se sinucidă pentru ca el să poată înțelege cât de mare fusese dragostea ei de independență și cât de mult i se opusese. Asta l-a înrăit și mai rău: înțelesese că mama se luptase cu el de la egal la egal, iar el tocmai așa ceva nu accepta să aibă: egali. Nu admitea decât devoțiunea oarbă, supunerea absolută în fața voinței lui“. 

Stalin a avut de înfruntat opoziția propriei fiice. Svetlana Alliluyeva povestește că, atunci când tatăl său a observat că ea avea propriile opinii, a ajuns pentru el aproape o străină. „Prima dată am înțeles asta în 1938, când mi-a adus un exemplar din «Istoria pe scurt a PCUS», pe care îmi scrisese o dedicație, cerându-mi s-o citesc. Voia să mă dedic studierii istoriei partidului. Am găsit cartea aceea îngrozitor de plicticoasă și n-am avut răbdarea s-o citesc până la capăt. El a aflat de asta și s-a supărat.

Nu mai știu cum mi-a venit ideea, cam tot pe atunci, să-i fac cadou de ziua lui o fotografie de-a mea, cu dedicație. Reacția lui ne-a surprins pe toți. Mi-a trimis fotografia înapoi, cu câteva cuvinte pe care le mai văd și azi în fața locului, scrise cu un creion albastru, cu literele lui înguste și ascuțite. «Pe fața ta se citește obrăznicia. Până acum aveai un aer modestic care le șade bine fetelor de seama ta și mă făcea să mă uit la tine cu drag». Nu era decât fotografia banală a unei pioniere cu cravata cu cravata de rigoare și cu un zâmbet larg și plin de bucurie întipărit pe chip“.