Sindromul Timisoara

Exista filme cu nasteri dureroase, dar a caror istorie o uiti, dupa ce ai iesit din sala. Povestea Sindromului Timisoara apartine altei categorii. Ea este trista pentru ca filmul a plecat la drum cu

Exista filme cu nasteri dureroase, dar a caror istorie o uiti, dupa ce ai iesit din sala. Povestea Sindromului Timisoara apartine altei categorii. Ea este trista pentru ca filmul a plecat la drum cu stangul. Nu putem face abstractie de nefericita lui aventura, fara riscul unor nedreptati. Se intelege, publicul cumpara bilet, citeste genericul si judeca ceea ce vede. Pentru critici, pentru istorici, stabilirea paternitatii este ceva mai complicata, atunci cand se stie ca o parte din materialul de pe ecran a fost filmat de altcineva, al carui nume nu mai apare nicaieri. Cu cinci ani in urma, Nicolae Opritescu, regizor stabilit in Franta, castiga concursul de proiecte al ONC, cu scenariul lui Mihai Creanga Manipularea, mai tarziu rebotezat Sindromul Timisoara. Avea sprijin Eurimages si angajarea producatorilor straini, de la Fadette Film International. Fagaduinte existau, asadar, dar ar fi trebuit sa existe si o oarecare vigilenta, data fiind importanta intreprinderii . Opritescu (Vis de ianuarie, Sezonul pescarusilor) este cunoscut ca un cineast mai mult decat dificil, imprevizibil, ale carui libertati nu tin seama de rigorile turnajului. Inevitabilul s-a produs. In decembrie '99 s-a dat primul motor, iar in martie 2000 autorul impotmolit s-a retras, fara nici o pretentie de autor (numele lui nu apare pe generic), cu exceptia celei financiare. Cum producatorii francezi si romani doreau sa salveze filmul, i-a fost propus sa-l duca la capat lui Marius Th. Barna (Razboi in bucatarie, Fata in fata). Cineastul a preluat materialul, a turnat mai bine de doua treimi, a intervenit si in scenariu iar in aceste zile, chiar in aceste zile in care retraim dureros istoria orasului care a dat semnalul Revolutiei, filmul se afla in sali. Si-l asuma asa cum este, dar noi nu putem sa nu ne intrebam cate dintre incongruentele lui ii pot fi puse direct in seama si cate au o cauza ce vine din imposibilitatea unor lipituri pe un material marcat de stilul infloriturilor exacerbate al lui Opritescu. Straduinta omogenizarii este evidenta si, probabil, fara ea, povestea strainei care vine dupa noua ani la Timisoara, pentru a afla adevarul despre disparitia, in 1990, a iubitului ei, ziarist francez, ar fi fost mai incalcita. Barna este cel care a reconstituit (asta o stim sigur) cateva momente esentiale ale evenimentelor, cum ar fi impuscarea tinerilor de pe treptele Catedralei, scene filmate, ca si altele, in cheie documentara, ceea ce ii da un spor de emotie. Este sectiunea cea mai stapanita a filmului, in rest prea faramitat in numeroase alternari prezent- trecut, legate prin incurcate fire ale manipularii pe multiple fronturi. Rezultatul nu este o imagine de cosmar a unor indivizi cu ochi de Big Brother, astazi toti prosperi oameni de afaceri, ci mai degraba a unui joc condus de minti perverse, in plasa carora au cazut fiintele mai naive. Interpretarea actorilor romani detinatori ai rolurilor principale (Dan Condurache - cu inutile piruete), Ioana Macarie - monotona) favorizeaza o astfel de sugestie nedorita. Dar, din cate stim, si distributia a avut avatarurile ei, un actor s-a retras pe parcurs (Dinica), datele personajului sau urmand sa se topeasca in configuratia altuia. Concluzia nu poate fi decat una singura: cinematogtrafia noastra ramane datoare cu un film de fictiune despre Timisoara.