Scriitoarea Adriana Babeţi: „Amazoanele se dădeau în vânt după amor“

Autoarea Cărţii Anului 2013, „Amazoanele. O poveste“, publicată de Editura Polirom, vorbeşte despre istoria femeilor războinice din mitologie, subliniind că acestora le plăcea „lupta dreaptă“ şi în pat, nu numai pe câmpul de luptă.

Femeie războinică. Femeie călăreaţă. În mitologia greacă, femeie luptătoare din Sciţia, care îşi nimiceşte sânul drept ca să poată trage mai bine cu arcul. Asta ar fi, foarte pe scurt, o amazoană. Adriana Babeţi (64 de ani), profesoară de literatură comparată la Universitatea de Vest din Timişoara, a scris povestea ficţională a amazoanelor, documentându-se şi muncind aproape trei decenii la volumul care a devenit Cartea Anului 2013, desemnată de un juriu condus de Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Mai mult, autoarea a fost nominalizată şi de revista „Foreign Policy“ (FP), în numărul din ianuarie-februarie 2014, în topul celor 100 de nume din România care mişcă ţara spre bine, cu puterea ideilor, faptelor sau a exemplului lor. „Am urmărit drumul amazoanelor prin marile epoci culturale ale Occidentului. Şi am constatat că ele ba apar intens în literatură şi arte, ba sunt destul de discrete. Când tradiţia creştină a impus un model de feminitate inspirat de Fecioara Maria, figura amazoanei s-a retras într-un plan secund. Când tradiţia aceasta a devenit mai permisivă, începând din Renaştere şi culminând cu zilele noastre, s-a produs o resurecţie a figurii amazoanei“, a povestit autoarea pentru „Weekend Adevărul“. La Teatrul Naţional Bucureşti a susţinut pe 2 Martie o conferinţă despre celebrele amazoane, "femei spulberate, în final", la invitaţia lui Ion Caramitru. Şi, totuşi, Adriana Babeţi spune că ea nu este de acord cu celebra scriitoare feministă Simone de Beauvoir, care a lansat ideea conform căreia „nu te naşti femeie, ci devii femeie“. Deşi a scris cea mai fascinantă poveste despre amazoane, autoarea consideră că e bine să rămânem femei şi să ne împlinim destinul maternităţii. „Da, bine că amazoanele rămân o ficţiune. Doamne fereşte să fi fost reale!“, a glumit şi Nicolae Manolescu.

„Weekend Adevărul“: V-aţi aşteptat să câştigaţi cu acest volum titlul de Cartea Anului? V-aţi simţit o scriitoare-amazoană?

Adriana Babeţi: Nu şi iar nu. O spun cu toată sinceritatea, fără să mimez vreo modestie care simt că ar da bine în asemenea momente. Deşi ştiam că n-am scris o carte proastă, pur şi simplu am fost sigură că premiul o să îi revină domnului Paul Cornea (n.r. – „Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache“) şi i-am şi mărturisit că aş fi fost foarte, foarte împăcată cu această decizie. Cât despre amazonismul meu de scriitoare, vai şi-amar de capul lui! Scriu destul de greu şi chinuit, plus că nu am siguranţa la care tot visez. O cauză obiectivă ar fi şi faptul că văd foarte prost la propriu, din cauza celor minus 24 de dioptrii de pe nas. Iar despre cauzele subiective mai bine nu vorbesc.

Ce rol are, totuşi, un premiu pentru orgoliul unei scriitoare?

Depinde de cât de mare îi e orgoliul. Poate că în urmă cu mulţi ani aş fi umblat beată de fericire, crezând că şi soarele de pe cer ar trebui să se oprească în loc. Cu vârsta, dacă eşti lucid şi dacă ai bun-simţ, orgoliul ăsta ţi se cam toceşte şi realizezi relativitatea lucrurilor. Inclusiv a unui premiu atât de onorant. Evident că m-am bucurat şi am vrut să-mi împărtăşesc bucuria cu toţi prietenii. Dar nu m-am smintit, pentru că ştiu foarte bine unde îmi e locul. Dovadă că imediat după gala de premiere am luat în grabă avionul şi m-am oprit acasă, la Timişoara, drept în tipografie, ca să iau la corectat paginile Orizont-ului, revista unde sunt redactor. Vestea că sunt şi în clasamentul de la „Foreign Policy“ chiar că m-a luat pe nepregătite. E o mare onoare să te afli alături de atâţia oameni importanţi, pe care îi preţuieşti de o viaţă. Ce să mai zic?

                                                                                                                                                Fotografii: Marian Iliescu

Bărbaţii, obiecte sexuale

Aţi parcurs o bibliografie impresionantă, analizând amazoanele din fiecare epocă. Cum a fost evoluţia acestora în timp?

Am urmărit, într-o Incursiune, drumul amazoanelor prin marile epoci culturale ale Occidentului. Şi am constatat că ele ba apar intens în literatură şi arte, ba sunt destul de discrete. Totul se leagă de o ideologie (în sens larg) a prezenţei femeii pe scena istorică şi a reprezentării ei în timp.

Când tradiţia creştină a impus un model de feminitate inspirat de Fecioara Maria, figura amazoanei s-a retras într-un plan secund. Când tradiţia aceasta a devenit mai permisivă, începând din Renaştere şi culminând cu zilele noastre, s-a produs o resurecţie a figurii amazoanei. 

Care este amazoana care v-a fascinat? Din mitologie, care este cea mai puternică femeie-amazoană?

Categoric, Pentesileea (n.r. – fiica zeului Ares şi a Otrerei şi regină a amazoanelor), cea care îl înfruntă pe Ahile şi cade răpusă de el. Numai că tragica ei poveste nu o spune Homer, ci, peste multe secole, Quintus din Smyrna, un scriitor grec romanizat, autorul „Posthomericelor“. Iar cea mai puternică – tot Pentesileea rămâne. Deşi nu mi-ar fi ruşine nici cu Mirina, cu Hipolita sau Antiope..Cât despre Talestris, n-am pur şi simplu cuvinte... Ea e regina amazoanelor despre care se povesteşte că ar fi dat buzna în cortul lui Alexandru Macedon şi l-ar fi provocat la o partidă de amor ca să procreeze un copil extraordinar. Iar marele împărat, ce să facă şi el? A zis da şi s-au drăgălit 13 zile.

Cum au reuşit amazoanele ucigaşe să fie iubitoare de bărbaţi? Nu au fost bărbaţii intimidaţi, de-a lungul istoriei, de puterea amazoanelor?

Au reuşit, cam ca Talestris, să se avânte nu doar în războaie, ci şi pe câmpul de luptă erotic, unde au făcut prăpăd, pentru că aşa au fost imaginate de bărbaţii care au fabulat tot soiul de întâmplări cu ele.

Îi urau pe bărbaţi, îşi ucideau fără milă prizonierii sau doar îi schilodeau, dar se dădeau în vânt după amor. Şi atunci se foloseau de ei ca de nişte obiecte sexuale, până îi istoveau. Mulţi autori pun pe seama lor nimfomania. Numai că până ca o amazoană să se îndrăgostească e cale lungă. Eu m-am referit doar la năprasnica dorinţă sexuală care li se atribuie. Bărbaţii au fost nu doar intimidaţi, ci chiar înspăimântaţi. Şi atunci le-au pus în cârcă toate blestemăţiile. Cât despre virilitatea bărbaţilor, ea a fost ba stimulată, ba periclitată de forţa acestor femei năprasnice. Totul a depins de snaga bărbatului care stătea faţă în faţă cu ele.

Cum au privit erosul femeile amazoane?

L-au privit aşa cum le-au pus bărbaţii să îl privească, atunci când le-au depănat povestea în felurite forme, epopei, tragedii, poeme, romane etc. Spun asta deoarece majoritatea celor care le-au reprezentat pe amazoane, fie ei istorici, scriitori sau artişti, au fost bărbaţi. Dar imaginile acestea depind mult şi de epoca în care s-au conturat. Antichitatea nu prea ia în vizor erotismul amazoanelor. Ele apar mai degrabă ca nişte fecioare frigide, stil Artemis. Sau, deoarece sunt nişte barbare, au o sexualitate sălbatică, devoratoare, imagine care persistă în timp. Minunate poveşti de dragoste între o amazoană şi, de obicei, potrivnicul ei, se ţes începând din Renaştere. Dar mai toate se termină tragic.

Despre „Bărbaţi. mod de întrebuinţare“

Cum îi întrebuinţează femeile amazoane pe bărbaţi?

Cât despre utilizarea bărbaţilor, un întreg capitol din carte se intitulează chiar aşa: „Bărbaţii. Mod de întrebuinţare“. Ceea ce descriu eu acolo nu prea sună bine pentru flancul masculin. Amazoanele „standard“, aşa cum le-au imaginat grecii, îi urăsc de moarte pe bărbaţi, se războiesc cu ei, îşi ucid prizonierii, îşi selectează câţiva, pentru prăsilă, le zdrobesc picioarele şi îi umilesc punându-i să stea acasă, să aibă grijă de copii, să ţeasă. Asta în timp ce ele guvernează, pleacă la război sau vânătoare. O lume pe dos, răsturnată, în raport cu patriarhala cetate grecească.

Le-au bătut femeile personaje din filme pe cele din literatură?

Chiar din perioada filmului mut amazoanele au intrat puternic în arenă. Pentru ca, începând din anii ’60, să le invadeze pur şi simplu, fie că vorbim despre marele ecran, fie despre serialele de televiziune. Iar, mai nou, despre jocurile pe calculator. La început erau amazoane ca la carte, aşa cum şi le imaginaseră grecii, adică războinice aprige, care locuiau în cetăţi, regate, ba chiar imperii exclusiv feminine, care îi urau pe bărbaţi din răsputeri şi le făceau acestora viaţa un infern.

Apoi amazoanele propriu-zise s-au stilizat, s-au dat de trei ori peste cap şi au încălecat pe motociclete, au trecut la volan sau chiar la manşa avioanelor de luptă, s-au înarmat cu pistoale, grenade, lasere şi au devenit eroinele unor producţii pop culture, realizate de multe ori cu mare profesionalism.

Atât de numeroase au fost belicoasele de pe ecrane, de la Nikita la Hanna, încât e clar că le-au biruit pe neo-amazoanele din cărţi, a căror prezenţă e destul de firavă, dacă scoatem din calcul benzile desenate. 

„Am şi oarece umor, foarte bine căptuşit cu tandreţe“

Cum sunt amazoanele contemporane, de la femeia computerizată la femeia detectiv?

Oricum, nu neapărat virilizate. Cel puţin aşa ni le-au prezentat filmele, serialele tv, ba chiar romanele de tip thriller. Şi mă gândesc la cea mai tare dintre toate apariţiile, hackeriţa Lisbeth Salander din celebra trilogie „Millenium“ a lui Stieg Larsson. E o tânără dură de tot, ştie computere cât Microsoftul, e mai ageră decât o armată de detectivi, conduce demenţial motociclete şi maşini, se bate în draci cu orice matahală, urăşte bărbaţii din motive întemeiate şi, în acelaşi timp, nu îşi pierde din graţie, are zone de fragilitate maximă, ba chiar se îndrăgosteşte mortal. Deci se poate...

Amazoanele s-au acomodat la curentul feminist contemporan? Cum preziceţi viitorul femeii amazoane?

S-au acomodat, s-au acomodat. Chiar cu mare brio! Şi în artă, de fapt în pop culture, şi în realitate. Nu vorbesc despre femeile bărbătoase care au intrat în politică. Ci mă refer la ceea ce înseamnă în primul rând amazoana: o femeie războinică la propriu. Şi din acest punct de vedere nu avem a ne face griji. După Al Doilea Război Mondial s-au deschis şi pentru femei porţile academiilor militare şi de poliţie. E drept, până ca o femeie să participe la anchetele de pe teren sau să ia parte directă în teatrele operaţiunilor de război a trecut ceva vreme. Dar iată-le acolo! Conduc avioane, vapoare, maşini de teren, fac sporturi extreme cot la cot cu bărbaţii. Bravo lor, dacă vor şi dacă pot!

Cine ştie ce ne mai aduce viitorul, dar oricât de amazonolog aş fi, nu cred că mi-arplăcea să ştiu că toate femeile vor pleca la război.

Pornind de la replica „Zoe, fii bărbată!“, cât de amazoane au fost româncele?

E cam bleagă producţia de amazoane la noi.

Le-am dedicat un capitol întreg, la care am lucrat multă vreme. Şi pescuind în literatura română figurile de femei luptătoare la propriu, deci femei care pun mâna pe armă – spadă, pumnal, flintă, pistol, puşcă –, am ajuns la concluzia că patriarhalismul lumii româneşti nu a prea stimulat asemenea apariţii feminine. Mame şi soţii devotate, făpturi angelice, dame bine şi femei fatale, ba chiar femei puternice, da, sunt cât cuprinde. Dar războinice propriu-zise, destul de puţine.

"Nu aş părăsi Timişoara nici moartă"

Ce mai înseamnă sărbătoarea zilei de 8 martie pentru o femeie modernă?

Modurile de a privi sărbătoarea sunt adânci şi grave... Depinde ce înţelegem prin „femeie modernă“ şi prin 8 martie. Cred că sunt, în ciuda vârstei, o femeie modernă. După cum cred că am şi oarece umor, foarte bine căptuşit cu tandreţe. Umorul mă împinge să le fac cinste colegilor de redacţie, ca pe vremuri, iar tandreţea mă face să îi aduc mamei, tot ca pe vremuri, un cadou dulce şi o zambilă. Deci iau lucrurile lejer, cu bună dispoziţie.

Când aţi început să-i vorbiţi fetiţei dumneavoastră despre amazoane?

Oh, Doamne! Am dedicat cartea în primul rând mamei mele, care e lângă mine, la Timişoara, dar şi Oanei, fata mea de 37 de ani, aflată la mii de kilometri distanţă, tocmai în Canada. Şi, de fapt, tuturor femeilor din familia mea, care, în felul lor, au fost nişte bărbate. Adică au dus greul unor case cu un curaj şi o forţă pe care le-am moştenit doar în parte. Oanei i-am vorbit despre amazoane când ea avea aproape 10 ani şi eu – 36 şi când s-a înfiripat, în fundalul altei cărţi, ideea de a le pomeni într-un capitol pe războinice. Prima poveste pe care i-am spus-o era o invenţie de-a mea despre o fetiţă cu codiţă pe care o chema Nuna şi care făcea multe năzdrăvănii. Nuna era chiar ea, fiindcă aşa îşi spunea când, pe la un an şi ceva, o puneam în faţa oglinzii şi o întrebam: „Cine-i acolo?“. Şi ea răspundea repede: „Nuna Babica“.

Cum a devenit Banatul un Eldorado pentru dumneavoastră?

Deşi nu m-am născut în Banat, l-am simţit dintotdeauna drept un fel de paradis al tuturor întâlnirilor posibile. E un Eldorado al relaţiilor dintre oameni, oricât de diferiţi ar fi. Dar şi un mic rai economico-social din România. Iar Timişoara e singurul oraş din lume unde sunt fericită că trăiesc, unde am micul meu rost şi unde nu mă plictisesc nicio secundă. Unde aş mai putea înfuleca pe stradă un langoş, ba chiar un cremşnit, alături de cel mai bun prieten, ştiind sigur că oamenii nu s-ar uita câş la noi, fie ei chiar studenţi de-ai noştri. Deci, n-aş părăsi Timişoara nici măcar moartă. Şi n-aş da-o pe nicio Capitală, oricât de mult îmi place Bucureştiul. 

Aţi scris o carte şi despre dandysm. De ce preferă unii bărbaţi să fie efeminaţi, şi nu războinici? Care ar fi următorul dumneavoastră proiect editorial?

 Cartea se cheamă Dandysmul. O istorie şi intră în rimă directă cu Amazoanele. O poveste. Am încercat să explic acolo, pe baza celor citite, că efeminarea masculină e şi un dat de la mama natură, destul de greu de dus în viaţa de zi cu zi, dar şi o chestiune de opţiune culturală, de formare. Cel puţin aşa s-a dovedit a fi cazul acelor dandy reali, din istorie, începând cu George Brummell şi continuând cu Baudelaire, Barbey d’Aurevilly, Oscar Wilde şi câţi alţii. Ce-ar mai putea urma după ce i-am epuizat pe bărbaţii efeminaţi şi pe femeile bărbătoase? Iată la ce m-am gândit. Ce ar fi ca, într-un al treilea volum, să îi pun faţă în faţă pe dandy şi pe amazoane, pe cei din viaţa reală, care au fost şi scriitori şi, fără a fi neapărat îndrăgostiţi, şi-au trimis zeci de scrisori pline de reciprocă fascinaţie. Cred că asta aş face după ce îmi voi termina proiectul dedicat literaturii Europei Centrale. Ani să am şi vedere cât de cât bună!

E o carte absolut formidabilă. Am fost mirat când s-a spus că seamănă cu o teză de doctorat. Cartea se citeşte ca o poveste extraordinară, spune Nicolae Manolescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor România.

Trebuie ceva curaj pentru a da piept cu Amazoanele. Este vorba despre un demers fără tradiţii în viaţa culturală românească. Remarcabil, deci!, apreciază Petre Munteanu, managing editor FP România.  

A debutat cu „Femeia în roşu“

Numele: Adriana Babeţi

Data şi locul naşterii: 12 noiembrie 1949, Oradea

Starea civilă: divorţată

Studiile şi cariera: A absolvit Filologia în 1972, la Timişoara

Profesor la Universitatea de Vest din Timisoara, unde predă literatura comparata, şi redactor la revista „Orizont“.

A debutat în 1990 cu romanul „Femeia în roşu“, scris împreună cu Mircea Mihăieş şi Mircea Nedelciu( Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru roman).

A mai publicat volumele: „Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură“ (Amarcord, 1998; Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru critică şi istorie literară), „Dilemele Europei Centrale“ (Polirom, 1998), „Dandysmul. O istorie“ ( Polirom, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru critica si istorie literara, Premiul Asociaţiei de Literatură Comparată şi Generală din România), „Ultimul sufleu la Paris. 69 de reţete culinare“ (Polirom, 2006), „Prozac. 101 pastile pentru bucurie“ (Polirom, 2009).

Locuieşte în: Timişoara 

Citiţi şi:

(în)Frângerea amazoanei moderne. Mama lui Ares. Gânduri de 8 Martie