Prof. dr. Lucian Boia, istoric: „Şcoala? Nu mi-a plăcut!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Istoricul Lucian Boia (70 de ani) spune că a fost foarte încântat când a terminat şcoala, cu toate că a fost „premiantul clasei“, pentru că era obligat să înveţe lucruri care nu-l interesau.

Nu-şi aminteşte lipsuri, ci o permanentă „jenă financiară“, din copilărie, după ce mama „a fost scoasă din serviciu“, iar bunicul „a fost pensionat fără pensie“. A ştiut că vrea „să se ocupe“ de istorie de pe când avea 12-13 ani şi explora podul casei mătuşii din Câmpulung-Muscel. Cărţile sale sunt interesante, citite, iubite, dar în aceeaşi măsură şi contestate, pentru că tezele sale sunt oricum, numai comode nu, pentru românii crescuţi sub povara istoriei mistificate a neamului. Şi, în caz că îşi pune cineva problema, istoricul Lucian Boia e gata să-l lămurească: „Istoria nu se repetă! În niciun caz!“.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial…

Lucian Boia: Îmi povestea mama că ei au fost terorizaţi atunci, pur şi simplu... Au prins marele bombardament american din aprilie 1944, care a lovit foarte tare şi cartierul Cotroceni, unde locuiam. Acolo m-am născut şi acolo am stat până la peste 30 de ani.

Vă amintiţi problemele din copilărie? În primii ani aţi prins lipsurile, schimbarea de regim...

Lipsurile au început imediat după război şi s-au tot accentuat. Ce-mi amintesc din acea perioadă e că a trebuit să ne restrângem foarte mult. Familia mea era din clasa de mijloc. Bunicul meu, tatăl mamei, a fost profesor, inspector în învăţământ, bunica era casnică. Puţine femei, cel puţin din categoria sa, lucrau atunci... Mama făcuse Litere şi se pregătea de un doctorat cu Nicolae Cartojan, marele specialist în istoria literaturii române, pe care n-a mai apucat să-l facă... Tata a făcut Sociologie, cu profesorul Gusti (n.r. – Dimitrie), a şi scris câte ceva pe teme de sociologie, apoi s-a ocupat mai ales de stenografie, a fost stenograf la Parlament, mai târziu a devenit directorul unei şcoli postliceale de stenografie şi secretariat. Era, deci, o familie a clasei de mijloc, n-a avut avere de niciun fel. Trăiau convenabil, dar trăiau din salarii. Înainte să se căsătorească mama mea, erau bunicul, bunica şi cele două fete – mama şi mătuşa mea, în casa din Cotroceni. Cinci camere, adică tot parterul unei vile; închiriat, e drept, nu era proprietatea lor. Dar aveau două servitoare! Una se ocupa de casă, alta se ocupa de bucătărie. Altele erau obiceiurile, modul de viaţă... Şi pentru că mă întrebaţi despre lipsurile de la sfârşitul anilor ’40-începutul anilor ’50, trebuie să vă spun că la început au rămas fără o servitoare, apoi fără niciuna, iar bunica, ce doar dirija înainte ce făceau ele, a făcut apoi treaba pe care o făceau două servitoare...! Adică se ocupa şi de curăţenie, şi de făcutul focului în sobe, de bucătărie, mergea la piaţă să facă târguielile... Până la urmă omul se obişnuieşte cu toate, iar bunică-mea s-a achitat admirabil de toate sarcinile pe care şi le asumase... Sigur, nu pot să spun că i-a făcut şi plăcere, dar a luat lucrurile aşa cum erau. Într-adevăr, am trăit destulă sărăcie în anii ’50... Au fost scoşi de prin slujbe mulţi dintre membrii familiei mele... Bunicul a fost pensionat, dar iniţial nu a avut niciun fel de pensie. Mama, care se specializase în literatura română veche – a lucrat iniţial la Arhivele Statului, a fost dată afară pe motiv de dosar sau, mai direct spus, fără niciun fel de motiv serios, complet arbitrar. Ceea ce îmi amintesc din acea perioadă nu ar fi neapărat lipsurile, cât mai ales o permanentă jenă financiară...

image
image

Următoarea carte se va lansa în weekendul viitor

Numele: Lucian Boia

Data şi locul naşterii: 1 februarie 1944, Bucureşti 

Studiile şi cariera: 

1967, Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, şef de promoţie

1967-1989: preparator, apoi lector la Facultatea de Istorie 

1980-1990: secretar general, apoi vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie a Istoriografiei 

1990-prezent: profesor, Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti

1974-prezent: peste 50 de cărţi publicate în România şi în străinătate, printre care „Istorie şi mit în conştiinţa românească“, Humanitas, 1997 (reeditată de şase ori); „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950“, Humanitas, 2011; „De ce e România altfel?“, Humanitas, 2012

Pe 18 octombrie 2014 îşi lansează următoarea carte – „Suveranii României. Monarhia, o soluţie?“, la editura Humanitas 

Locuieşte în: cartierul Militari, Bucureşti

image
image

Aşa se explică anticomunismul „moştenit din familie“, cum spuneaţi mai demult?

E unul din motive, dar nu singurul. Sunt familii care au păţit mult mai rău... Şi noi am avut câţiva membri închişi la un moment dat, dar nu pot să spun că situa-ţia noastră era dintre cele mai dezastruoase... Şi cred că mai degrabă nu eram atât anticomunist, cât nu am aderat la comunism, în niciun fel! Eram o familie la care nu s-a prins nimic din ideologia şi propaganda comunistă. Erau oameni de o concepţie liberală, democratică, chiar individualistă. Care credeau, cum cred şi eu, în drepturile individului, că nu trebuie să vină nimeni să îmi spună cum să-mi trăiesc viaţa. Aşa a fost educaţia mea de la bun început! Sigur că sunt „anticomunist“, dacă vreţi, dar nu mi s-a făcut o educaţie sistematică în acest sens. Sunt, mai curând, „necomunist“, adică nu am niciun fel de aderare la comunism.

Era o perioadă în care părinţii se fereau să le spună copiilor tot ce credeau...

Ştiu că erau familii în epocă în care adulţii se temeau să vorbească. Şi, în acelaşi timp, probabil că adoptaseră deja filosofia că „asta e, s-a schimbat regimul, acum trăim în comunism, să nu-l nenorocim pe copil, învăţându-l altceva. Dimpotrivă, e foarte bine dacă reuşeşte să se adapteze, să-şi facă o situaţie...“. Or, ai mei nu au gândit niciodată în felul ăsta! Au vorbit mereu complet liber, ascultau în fiecare seară Radio Europa Liberă, Vocea Americii... Îmi amintesc şi acum că era un bruiaj extraordinar, deci prindeai câte ceva, după care era zgomotul acela, vocea dispărea complet, era acoperită de sunetul bruiajului... Era o întreagă poveste cu ascultatul radioului.

ŞCOALA, AMÂNATĂ PE MOTIV CĂ „VIN AMERICANII“

Intrarea la şcoală...

Mă învăţase deja bunicul meu, de ceva timp, să citesc şi să scriu. Iar la şcoală am mers cu oarecare întârziere. Spun asta şi puţin amuzându-mă: cum sunt născut în februarie, ar fi putut să mă dea la şcoală la 6 ani şi jumătate sau la 7 ani şi jumătate. M-au dat la 7 ani şi jumătate, am pierdut un an, ca să zic aşa, fiindcă toţi se gândeau „Poate vin americanii! Să mai aşteptăm!“ (râde), ca „să nu facă băiatul şcoala asta comunistă, amărâtă...“. Bine că s-au hotărât până la urmă să mă dea! Aş fi rămas fără şcoală, dacă i-ar fi tot aşteptat pe americani.

Frumoasă poveste... Şi am citit că i-aţi scris numele lui Stalin cu „s“ mic...

Chiar dacă ştiam să citesc şi să scriu, da... A chemat-o învăţătoarea pe mama la şcoală, i-a spus: „Doamnă, aveţi grijă... Fiul dumneavoastră...“. Era o doamnă binevoitoare, dar era şi speriată... Ce-mi mai amintesc din clasele primare e că dintr-a patra învăţam deja limba rusă. Până la sfârşitul liceului am avut parte de ea!

Şi v-a plăcut?

Şcoala? Nu pot să spun că mi-a plăcut. Eu am fost foarte încântat când am terminat şcoala! Îmi place să citesc, dar ce cred eu de cuviinţă, să gândesc cum cred eu, nu cum îmi spun alţii că trebuie să gândesc. Nu vreau să exagerez acum şi să spun că nu trebuia să fac şcoala, evident că trebuia! Am şi învăţat câte ceva. Dar acum, să vin să spun că mi-a plăcut şcoala ar fi o mare ipocrizie! Nu mi-a plăcut!

Şi ce note aveaţi?

Am fost un elev foarte bun! Premiantul clasei, cât timp am învăţat la şcoala asta elementară 154, de pe Calea Plevnei, vizavi de cazarma Malmaison, unde a fost închisoarea... Ţin minte că era şi un indicator pe stradă, „Ţine dreapta!“, adică să mergi pe partea cealaltă a drumului, pentru că nu aveai voie să mergi pe lângă zidul închisorii.

BĂLCESCU, PUS ÎN SLUJBA COMUNIŞTILOR

Liceul cum a fost?

Din clasa a VIII-a până într-a XI-a, aşa era atunci, la Liceul „Sf. Sava“. Căruia îi schimbaseră, evident, denumirea. Iniţial i-au spus, dar eu nu am mai apucat, „LB1“, adică Liceul de băieţi nr. 1. (râde) Eu l-am găsit deja „Nicolae Bălcescu“, nume care era folosit pentru o grămadă de şcoli şi de alte instituţii din ţara asta.

Un nume revoluţionar...

Nicolae Bălcescu n-avea nicio vină, săracul, dar îl preluaseră comuniştii şi îl puseseră să lucreze pentru ei. Era considerat tipul pur al revoluţionarului, aşa că era folosit peste tot. Revenind la liceu, avea atât profil uman, cât şi real. Clasele a VIII-a şi a IX-a erau comune, după aceea se făcea împărţirea. Erau mai multe clase la real, pentru că mergeau mai mulţi copii la real. Moda era atunci să-ţi îndrepţi copiii spre o carieră de inginer. Dacă nu, medic. În orice caz, ceva practic. Învăţământul românesc devenise o fabrică de ingineri, lucru despre care am şi scris mai târziu... S-a ajuns ca două treimi din absolvenţii noştri de studii universitare să fie ingineri, vă daţi seama? (zâmbeşte) România devenise o ţară de ingineri! Cu toate astea, eu m-am dus la secţia cealaltă, iar din clasa a X-a am răsuflat uşurat, pentru că matematica n-am înţeles-o absolut deloc, niciodată. Probabil că nici n-am făcut mari eforturi. Dar mă şi întreb acum, de ce o fi trebuit să-nvăţ atâta matematică, chiar n-am avut nevoie, deloc!, de matematică. Iar asta cred că e o mare problemă pentru învăţământ, o mare problemă şi în prezent... Ar trebui să se diferenţieze, să lase mai multe opţiuni! Nu se poate să fii terorizat de şcoală! Eu, de matematică, dar altul poate că a fost terorizat de istorie! Cred că de la o anumită vârstă, când simţi mai clar ce vrei şi ce poţi să faci, ar trebui să fii lăsat să te ocupi de ce te interesează şi nu să fii forţat să te ocupi de nişte lucruri... Am învăţat, în liceu, atâtea lucruri din care nu mai ştiu nimic! Dar absolut nimic! Şi întrebarea e de ce le-am învăţat?! 

„Păi, cum de ce nu mă duceam la Politehnică?!“

image

Ce vă plăcea atunci să aflaţi, să învăţaţi?

Eu voiam deja să fac Istorie de multă vreme... Cred că aveam 12 sau 13 ani când m-am hotărât să mă ocup de istorie. Venea din familie, mama mea făcuse Literatură, dar tot cu accent pe partea istorică, literatură veche. Aveam în casă, şi o mai am şi-acum, biblioteca rămasă de la bunicul, cu cărţi de secol XIX şi în română, şi în franceză, şi în germană, enciclopedii, pe care le tot răsfoiam... Iar sora bunicului meu trăia la Câmpulung, avea acolo o casă mare, frumoasă, în care ne găseam şi noi un locşor unde să stăm peste vară şi în fiecare vară mergeam la Muscel. Iar casa asta avea şi o mansardă, dar mai ales un pod imens, unde mătuşa asta a mea păstra totul, nu arunca nimic! Nici nu avea nevoie, ar fi încăput acolo cinci secole de lucruri de care nu mai era nevoie în casă. Şi găseam acolo tot felul de lucruri vechi, pălării de damă de la 1900... Dar erau, mai ales, foarte multe cărţi, almanahuri, ziare, din perioada asta – sfârşit de secol XIX până la Primul Război Mondial şi din anii interbelici... Cred că şi asta a contat, chiar destul de mult, că de mic copil îmi plăcea să mă scufund în informaţia asta... Chiar mi se spunea să mai ies şi eu la aer, la Muscel e un aer bun de munte... Or, eu preferam să stau foarte adesea în mansardă, unde era şi foarte cald, doar pentru că puteam să stau printre cărţile de epocă şi ziarele care mă fascinau.

Şi v-aţi ţinut de hotărârea luată încă de pe vremea când eraţi copil...

Da, deşi unii s-au crucit de-a dreptul! Oamenii au aşa o mentalitate de turmă! Dacă multă lume face într-un anume fel, oamenii cred că aşa trebuie făcut! Toţi copiii se pregăteau să devină ingineri. Sigur că membrii apropiaţi ai familiei m-au susţinut, dar erau alţii, mai depărtaţi, sau prieteni ai familiei, care nu spuneau decât: „Dar cum e posibil? Un băiat care a fost un elev atât de bun să dea la Istorie... Îşi strică viaţa! De ce nu se duce la Politehnică?!“. Păi, cum de ce nu mă duceam la Politehnică?! Pentru că nu aş fi fost capabil, aş fi devenit un inginer execrabil, dar mă întreb dacă aş fi reuşit să devin orice fel de inginer, fie şi execrabil... (râde)

ACEEAŞI TEZĂ, DE TREI ORI

Iar admiterea la facultate cum a fost?

Ce pot să vă spun, ca să mă laud (zâmbeşte), nu? Că am intrat primul la facultate, în 1962. Admiterea a avut cinci probe: Română, scris şi oral, Istoria României, scris şi oral, şi Istoria Modernă şi Contemporană, oral. Vă amintesc, era 1962, anul în care s-a terminat colectivizarea şi era mare mândrie şi bucurie naţională că, în sfârşit, asta era expresia – „socialismul a triumfat la oraşe şi la sate“. La oraşe triumfase prin naţionalizarea mijloacelor de producţie, la sate durase ceva mai mult, dar iată că triumfase şi acolo până la urmă, iar România era o ţară socialistă împlinită. Şi atunci ne-au dat, la limba română, în ultimul trimestru, la teză, subiectul „Colectivizarea agriculturii, oglindită în operele scriitorilor români“.

Exista deja o literatură pe această temă?

Sigur că da! Aveam V.M. Galan – romanul „Bărăgan“; Paul Anghel – „Victoria de la Oltina“. Erau nişte scriitori de doi bani, care ridicau osanale partidului. Toată literatura anilor ’50-începutului anilor ’60 era aşa. Profesorul, pesemne, ştia ce ştia, pentru că la Bacalaureat am avut din nou: „Colectivizarea agriculturii, oglindită în operele scriitorilor români“! Acelaşi subiect. Şi ce credeţi? La admiterea la facultate, la examenul de Limba română: „Colectivizarea agriculturii, oglindită în operele scriitorilor români“. Deci pentru a treia oară (râde). La Istorie, proba scrisă a fost tot aşa, ceva cu Mişcarea Revoluţionară din 1917-1920, perioada „avântului revoluţionar“, aşa i se spunea. Cum, necum, am luat notele cele mai mari, mă pricepeam să dau un examen, totuşi... E şi asta o specializare... Şi am terminat facultatea în 1967, tot ca şef de promoţie, mă laud iar (zâmbeşte), dar ca să vă explic că aşa am reuşit să rămân asistent-preparator la Facultatea de Istorie, iar aşa mi-am început cariera universitară. Sigur, am rămas pe aceeaşi poziţie din 1967 până în 1989, dar acesta era un loc bun, prin comparaţie cu alte slujbe pe care le-aş fi putut avea. 

„În 1980 am inventat, practic, istoria istoriografiei“

image

„Weekend Adevărul“: Ce parte a istoriei vă plăcea mai mult? Arheologia pare a fi clişeul romantic în privinţa acestui domeniu...

Lucian Boia: Sigur, arheologia îi fascinează pe mulţi, dar pe mine nu m-a tentat! Nu am făcut niciodată şantier. Pe mine mă tenta istoria medievală, iniţial, şi după aceea m-am deplasat, nici eu nu ştiu cum, spre istoria contemporană. În ultimii ani de facultate m-a pasionat cel de-Al Doilea Război Mondial, am citit enorm, am reuşit să ajung la Biblioteca Academiei, cu sprijinul mamei... După ce a lucrat la Arhivă şi a fost lăsată apoi fără slujbă, s-a angajat la manuscrise, la Biblioteca Academiei. Aşa am reuşit, încă din anul III, să obţin un permis special – care însemna acces la cărţi cu un conţinut special, de neacceptat, puse la secret... Acolo am găsit aproape tot ce ţinea de istoria contemporană şi nu convenea ideologic, am citit foarte multe lucrări despre Al Doilea Război Mondial. Lucrarea de licenţă am făcut-o despre relaţiile dintre De Gaulle şi anglo-ame-
ricani, în Al Doilea Război Mondial. Eram pasionat atunci, îl urmăream cu foarte mare interes pe De Gaulle, care era preşedintele Franţei, după rolul jucat în Al Doilea Război Mondial. Iar din 1964 începuse să vină presă franceză în România. Au fost evenimentele din 1964, faimoasa declaraţie din aprilie, „declaraţia de independenţă“ a Partidului Comunist Român în faţa Uniunii Sovietice, după care a urmat politica relativ independentă a României, cum se ştie. A început şi o apropiere de Occident, cu Franţa, iar la câteva centre de difuzare a presei, aşa cum se numeau atunci, veneau „Le Monde“, „Le Figaro“, revistele „L’Express“, „Paris
Match“... Sigur, unele numere lipseau, pentru că nu aveau cum să le cenzureze, şi dacă era ceva ce nu le convenea, nu mai intra ziarul. 

Chestii destul de liberale, nu? 

A ţinut câţiva ani, până în 1971, la Mica Revoluţie Culturală. Oricum, eu eram de cultură franceză, din familie. Era sărăcie, era mizerie, însă oamenii încercau să îşi menţină statutul social. Am făcut acasă franceză şi ceva germană...

BURSĂ ÎN CEHIA, DUPĂ PRIMĂVARA DE LA PRAGA

Prima ieşire în Occident, la o conferinţă de istorie a istoriografiei... Cum a fost?

De fapt, am ieşit în Occident destul de târziu. Deşi prima oară, din România, am ieşit în 1968, am fost la Praga şi am stat acolo şase luni, cu o bursă oferită de un  profesor ceh, Josef  Macurek. El venise în 1967, pentru vreo trei săptămâni, în vederea unei lucrări despre români, cehi şi slovaci la sfârşitul secolului XIX, iar eu, ca proaspăt preparator, am fost pus să mă ocup de el. Ştia bine româneşte, ca de altfel, toate limbile din zonă, era specialist în istoria Europei Centrale şi Răsăritene. Ne-am împrietenit, iar în timpul Primăverii de la Praga, el a fost numit rector al Institutului de Istorie a Europei Răsăritene. Iar în calitatea asta, el mi-a oferit bursa respectivă. Am ajuns la Praga în decembrie 1968, după ce ruşii şi ceilalţi intraseră acolo, iar atmosfera era una de stare de asediu, şi am stat acolo până în mai 1969. Am lucrat în echipa profesorului Macurek pentru studiul respectiv. Praful s-a ales apoi, de tot. Ei au fost „puşi la punct“ de ocupantul sovietic. Macurek a fost dat afară de la conducerea institutului, iar lucrarea nu s-a mai făcut în formula prevăzută. Am făcut-o eu până la urmă, am scris-o şi am publicat-o în România sub titlul „Relaţiile dintre români, cehi şi slovaci, între 1848 şi 1914“. După aceea am fost două luni la Budapesta, am reuşit să obţin un schimb de experienţă, îmi trebuia pentru teza de doctorat, în care vorbeam de experienţa habsburgică pentru români, mai ales cei din Transilvania... Şi uşor-uşor mi-am mutat interesul pe mişcarea naţională din Transilvania şi am făcut teza de doctorat despre Eugen Brote. Atunci a apărut într-o formă cenzurată, abia de curând am reuşit să o public la Humanitas în forma integrală „Eugen Brote. 1850-1912: destinul frânt al unui luptător naţional“.

Iar în Occident aţi ajuns...

Prima oară, în 1980. Şi numai pentru că am inventat practic, atunci, istoria istoriografiei. A fost Congresul Internaţional de Istorie la Bucureşti, în 1980. Eu predam de câţiva ani deja istoriografia. Şi mă gândeam să realizez un dicţionar universal al marilor istorici. Iar la Congres am propus înfiinţarea unei comisii internaţionale de istoria istoriografiei, pentru că lipsea această temă de studiu al propriei noastre meserii. Pe scurt, propunerea a fost găsită interesantă, un francez a devenit preşedintele noii comisii, eu am fost ales secretar general. Iar asta mi-a dat, în sfârşit, posibilitatea de a călători în fiecare an. Aveam întruniri în fiecare an, erau colocvii, iar prima oară am fost chiar în Franţa, în 1980. Unele din aceste ieşiri erau însă extrem de obositoare şi de frustrante. Aveam o calitate oficială, într-o organizaţie internaţională, dar puţin le păsa autorităţilor. Era o luptă întreagă: ieşeam numai vara, căci numai vara se putea, era o lege care nu-ţi permitea, dacă lucrai în învăţământ, să pleci în afara vacanţelor. Şi de cum mă întorceam, la începutul toamnei, demaram formalităţile pentru anul următor.

LUPTA PENTRU VIZA DE IEŞIRE 

Deja?

Plecarea trebuia să fie aprobată la nivel de facultate, la nivel de universitate, de comitetul de partid al centrului universitar, de comitetul de partid al primăriei şi abia apoi ajungea la Ministerul Învăţământului. Şi mai trebuiau aprobări de la Comitetul pentru Ştiinţă şi Tehnologie, dirijat de Elena Ceauşescu. Sigur, semnau adjuncţii ei, nu se ocupa chiar ea personal. Şi abia apoi puteai să te duci la (n.r. – biroul) Paşapoarte să ceri paşaportul şi, în final, să obţii viza de ieşire din România, pe baza căreia puteai să ceri viză de intrare în altă ţară. Iar toate astea, pentru o plecare ce rareori depăşea o săptămână, în Occident. Uneori te întrebai dacă merită, ajungea să fie mai curând o frustrare decât o satisfacţie. Numai că preşedintele comisiei, Charles-Olivier Carbonell, care înţelegea bine lucrurile astea, îmi trimitea nişte invitaţii mai complexe, în care mai adăuga el nişte poveşti, că trebuia să mai mergem în alte locuri, în Franţa, ca să mai facem şi să mai dregem. Aşa că, în medie, stăteam la un moment dat câte două săptămâni. În acea perioadă am început să adun informaţii şi să mă preocupe studiul imaginarului. Prima lucrare publicată în Franţa a fost, în 1987, la editura La Decouverte,
„Explorarea imaginară a spaţiului“, o poveste cu marţieni, cu venusieni, dar serioasă... Apoi „Despre sfârşitul lumii“, chiar în 1989...

image

„Povestirile istorice“ ale lui Dumitru Almaş, cu care au fost îndopaţi copiii în 1980, ce părere v-au făcut?

Sunt scrise cu oarecare pricepere şi se glumea atunci că „istoricii îl consideră scriitor, iar scriitorii – istoric“. Sigur că exista în ele mitologia istorică de rigoare a epocii comuniste. I-au învăţat pe copii temeinic să gândească istoria în anumiţi termeni. Dar trebuie să vă spun că eu nu am citit niciodată lucrurile astea atunci când au apărut. Le-am citit pe toate în anii ’90, când m-am apucat să lucrez cu mitologia comunismului. Am citit şi cărţile sovietice care erau servite copiilor, cărţile din anii ’50...

Chiar dacă nu le-aţi citit atunci, trebuie să fi ştiut totuşi că există, că în ele se află nişte mistificări cumplite... Nu era enervant?

Ştiam, desigur, dar ce aş fi putut face? Aş fi zburat imediat afară din facultate! Eu îmi vedeam de treaba mea. Nu am făcut propagandă comunistă, dar nici anticomunistă nu aş fi putut face, pentru că n-aţi mai fi vorbit, probabil, acum cu mine.

„Nu suntem mai deştepţi decât alţii. Nu suntem nici mai proşti“

Cum se predă istoria la noi e în regulă?

Am o mare problemă cu asta. Românii sunt un popor foarte complexat. Şi aştept şi eu ziua când românii n-or să mai aibă aceste complexe. Pentru că acelea de inferioritate generează, pentru a fi compensate, complexe de superioritate. Nici unele, nici altele nu sunt în regulă. Nu suntem mai deştepţi decât alţii. Nu suntem nici mai proşti. Nu suntem mai buni, dar nu suntem nici mai răi. Dacă avem anumite trăsături, unele deficienţe ori unele calităţi, le avem pentru că am trecut printr-o anumită istorie, e o chestiune culturală, nu una biologică. Iar românii au avut o istorie mică şi marginală pentru multă vreme. Au fost nişte ţărişoare, nişte provincii înglobate în nişte imperii. România, ca ţară, a apărut târziu, sub presiunea marilor puteri... Apoi a venit şi comunismul... Deci avem o povară istorică de purtat. Dar să sperăm că acum, măcar, intrăm şi noi într-o istorie mai normală, odată cu intrarea noastră în Uniunea Europeană.

Sigur că e important să-ţi cunoşti istoria, dar mai important e ce facem de acum înainte, cum ne pregătim viitorul, nu putem sta tot timpul cu ochii spre trecut. Sunteţi de acord cu zicala „Istoria se repetă“?

Nu doar că nu sunt de acord, dar sunt în total dezacord! E la mintea cocoşului că nu se repetă. Pot exista constante, precum comportamentul uman, omul e om din preistorie şi până azi. Dar contextul e mereu altul, iar istoria nu se repetă!
 

Acest interviu a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite