Mihail Sebastian și viața în România interbelică antisemită: „Când nu mă gândesc la sinucidere, mă gândesc la cerșeală“
0Au trecut 80 de ani de la momentul fatidic care a pus capăt norocului pe care Mihail Sebastian l-a avut în cei 37 de ani de viață. S-a confruntat cu antisemitismul încă din copilărie, a supraviețuit celor două războaie mondiale, dar mai ales a scăpat de politicile legionare și naziste, a îndurat sărăcia extremă, trădarea apropiaților, depresia și chiar a avut tărie în multele clipe suicidale, asta doar ca să moară într-un accident de mașină.
29 mai 1945. Războiul se terminase în Europa, iar în România aproape se împlineau trei luni de la instalarea primului guvern comunist, la cârma căruia se afla Petru Groza. Era cald, vara preluase ștafeta, însă vacanța nu venise încă. Cândva în jurul orei 18.00, în amfiteatrul Facultății de Farmacie, în cadrul nou înființatei Universități Libere Democratice, cei prezenți nu mai asistă la o prelegere despre Balzac și problemele societății europene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, ci primesc vestea morții celui care trebuia să le vorbească: Mihail Sebastian.
Accidentul dintr-o „zi luminoasă de Mai“
Tânărul scriitor avea programată o zi plină, însă doar cu lucruri de care se bucura – părea că norocul se întorsese cu fața spre el. Toate activitățile erau în centrul Capitalei: locuia în zona C.A. Rosetti, de unde trebuia să ajungă la prânzul zilnic cu familia sa care locuia pe strada Antim, apoi, înainte de cursul de seară, trebuia să ajungă la Teatrul Comoedia (actualul Odeon) de pe Calea Victoriei, ca să semneze un nou contract pentru „Steaua fără nume“.
Între drumuri, se întâlnește întâmplător cu o veche prietenă, pictorița Margareta Sterian, care, nu după mult timp, avea să povestească în Revista Fundațiilor Regale despre această ultimă bornă din viața lui Sebastian: „Într-o luminoasă zi de Mai, la amiază, l-am întâlnit în centrul oraşului pe prietenul Mihail Sebastian – ce ciudat îmi pare când, scriind Mihail Sebastian, trebuie să înţeleg că scriu numele unui defunct – era 29 Mai 1945, pe la douăsprezece. (...) Ne-am încrucişat pe strada Regală; venea spre mine îmbrăcat într-un costum de vară verde deschis şi purtând în mână o servietă mare, neagră. L-am întrebat din ochi ce face, iar el, arătându-mi servieta, mi-a desluşit că are într-însa hârtii profesionale şi a adăugat: «Avocatură». Totdeauna am avut impresia că profesiunea aceasta pentru dânsul era sinonimă cu o constrângere. Am vorbit apoi de conferinţa lui de la sala Dalles despre Balzac. I-am spus zâmbind că eram mândră de el, că-mi plăcuse mult conferinţa. Acelaşi lucru i-l mai spusesem chiar acolo, în încăperea din spatele scenei unde mă dusesem să-l felicit, iar el ridicase din umeri, părând nedumerit. I-am amintit de asta şi l-am rugat să-mi explice gestul lui de atunci. «Aşa am făcut? Sunt uimit...», a spus. (...) Era firesc ca Mihai, după ani de tăcere silită, adresându-se din nou nemijlocit publicului românesc, să fie adânc tulburat. În sensibilitatea lui, acea regăsire avea preţul ei adevărat şi din cauza emoţiei i se păruse atunci că e mai puţin stăpân pe mijloacele sale decât de obicei. Mi-a mai spus – fără să precizeze cauze – cât se simte de hărţuit, iar spre a nu-l încuraja în neliniştile lui, m-am arătat a nu-l crede în totul. (Era de altfel o metodă pe care el o întrebuinţa faţă de mine.) I-am spus că exagerează cu douăzeci la sută şi că acele douăzeci i le doresc cât mai frumoase. Gluma mea a izbutit să-i aducă un zâmbet întreg pe faţă, iar la despărţire părea mai puţin preocupat, mai puţin sumbru ca înainte“.
„Copilul meu cinstit și deștept!“
Cu puțin timp înaintea orei 3 după-amiaza, pe Bulevardul Regina Maria, chiar în apropierea Bisericii „Sfântul Nicolae Vlădică“, frâna unui autocamion se strica fix în momentul când Mihail Sebastian voia să traverseze. L-a lovit în plin, iar izbitura de caldarâm i-a fost fatală. A fost transportat la un dispensar din apropiere, dar în zadar. Oameni ai timpului s-au întrebat de ce Sebastian a încremenit – nu era nici aglomerat (ca să nu fi văzut mașina), nici trecere de pietoni (să spere că va opri), iar mașinile cu siguranță nu aveau viteza celor de azi. Obosit de a merge, încă de la naștere, pe linia subțire dintre viață și moarte, poate a găsit, pentru o secundă, scăparea – „Zile de august, fierbinți, lungi, monotone, copleșitoare de tristețe, de oboseală, de inutilitate. Nici o speranță, nici o așteptare. Sunt extenuat fizicește. Mă simt gol, stupid, pustiu, sălciu. Mi-ar trebui un val de sănătate. Mi-ar trebui să mai pot crede în viață, în chemarea de a trăi“, scria în jurnal în vara lui 1941.
Sau poate, tot pentru o secundă, mintea i s-a limpezit și a refăcut manuscrisul inițial al romanului „Accidentul“, care i-a fost furat la Paris, împreună cu un geamantan de rufe. „Nu-și dădea seama cât timp trecuse. Câteva secunde? Câteva lungi minute? Nu simțea nimic. Auzea în jurul ei voci, pași, chemări, dar totul surd și cenușiu, ca un fel de pastă sonoră, din care numai uneori se desprindea cu o subită claritate un clopot de tramvai sau un strigăt, pentru ca imediat să reintre în aceeași rumoare stinsă. «Va să zică un accident», gândi ea foarte calm, aproape cu indiferență. Gândul nu-i deștepta nicio alarmă, nicio grabă. Avea foarte vag impresia că trebuie să fie lungită pe jos, lângă trotuar, cu capul în zăpadă, dar nu încercă să facă nicio mișcare. Îi trecu prin minte o întrebare stupidă, fără sens: «Cât să fie ceasul?». Se încordă să audă tic-tacul ceasornicului de mână, dar nu-l auzi. «S-o fi spart». Pe urmă, într-un efort de atenție, răsfrântă parcă în ea însăși, observă că de fapt nu aude nimic din propria ei ființă: nici pulsul, nici inima, nici respirația. «Am stat, reflectă ea, am stat ca un ceasornic». Și i se păru că surâde, dar nu-și simțea buzele, pe care căuta inutil să le contureze undeva în acest lucru familiar și totuși pierdut, care era corpul ei insensibil. Își aminti atunci brusc momentul căderii, atât de brusc, încât avu impresia că din nou cade, și auzi încă o dată zgomotul scurt, ca de resort spart, pe care-l auzise atunci“, așa începea romanul publicat de Sebastian în 1940.
Ce a fost în mintea scriitorului în acele câteva secunde nu vom ști niciodată – totul s-a întâmplat la fel de repede ca înmormântarea. Conform tradiției iudaice, procesiunea trebuia făcută în următoarele 24 de ore. „La ora 4.30 d.a., sicriul cu rămăşiţele lui Sebastian era acoperit în capela cimitirului Filantropia cu flori. In jurul sicriului, familia, sfâşiată de durere, dar mai ales nemângâiata mamă, care-şi striga nenorocirea. O mulţime enormă, care n’a mai avut loc în capelă, a rămas pe aleele cimitirului până la lăcaşul de veci al lui Sebastian, înalţi demnitari, fruntaşi ai artelor, ai justiţiei, ai scrisului, nume ilustre alături de umili proletari au venit să aducă un ultim şi pios salut celui răpit prea de timpuriu. O delegaţie compactă din foştii lui elevi, apoi delegaţiuni de actori şi ziarişti, pictori şi decoratori au condus rămăşiţele lui Sebastian până la locul de veci. În numeroasa asistenţă se aflau d-nii: Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei cu d-na; Mihail Ralea, ministrul artelor; C. Vişoianu, fost ministru de externe; I. Sraer, secretar general la interne; G. Macovescu, secretar general la Propagandă; Octav Livezeanu, secretar general la arte; Vasile Stoica, secretar general la externe; Anton Bibescu, ministru plenipotenţiar; Horia Bogdan, consilier la Curtea de Apel cu d-na; A. Căpăţână, fost ministru; Aristide Blank, prof. Al. Rosetti, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Stoilov, rectorul Universităţii; Şerban Voinea, directorul agenţiei Rador; Em. Ciomac, directorul Filarmonicei; Baron Darr de la Institutul francez; dr. W. Filderman, preşedintele U.E.R.; căpt. Madisson şi K. Roberts, Klarman, docent dr. Daniel, ing. Herbert Silber, Raul Anastasiu, C. Micioara, G. Hârsu, precum şi numeroşi scriitori, actori, etc.“, scria ziarul „Universul“ de vineri, 1 iunie 1945. După înmormântare, liniștea cimitirului mai era spartă doar de plânsul mamei sale, Clara Hechter, care jelea: „Cum se poate așa părinți fără noroc? Copilul meu cinstit și deștept!“.
„Patru luni de noroc“
Trei luni mai târziu, Camil Petrescu avea să scrie încă profund îndurerat o scurtă biografie a lui Sebastian care, așa cum prezicea și ultima piesă publicată, „Steaua fără nume“, era un om sub o „stea fără noroc“. A murit fix când lumea și viața lui păreau că îmbracă hainele optimismului: „Dar a trecut acum de treizeci şi şapte de ani, şi iată pare că în 1945 începe adeverirea legendei orientale. Ameninţarea a trecut şi totul se întoarce urcând. În câteva luni Mihail Sebastian e numit consilier principal de presă la Ministerul de Externe, cu indicaţia precisă că imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă de asemeni carieră în avocatură, căci e doctor în drept de la Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar Naţionalul anunţă pentru prima parte a stagiunii «Ultima oră». E solicitat de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua, mult apreciat, al misiunilor străine. I se trimit drepturi de autor de la Roma. «Steaua fără nume» e anunţată la Paris. E rugat să ţie un curs de literatură la Universitatea liberă muncitorească. Sunt patru luni de noroc şi mai are cel puţin încă treizeci de ani de creaţie literară şi dramatică, de viaţă intensă, probabil de succese europene“.
Mulți dintre cei care i-au citit scrierile și care, mai apoi, au scris despre el aduc în față – ca o concluzie sau ca o premisă, ca o fotografie mică de buletin, de îndesat în portofel, care conține toate trăsăturile omului, cât să nu îl uiți – un vers al poetului englez Dante Gabriel Rossetti: „Look in my face: my name is Might-have-been“ (trad. – „Uită-te la mine: Neîmplinit mă cheamă“).
După moartea lui, s-a așternut liniștea. Părinții au plecat în Franța. Dosarul șoferului care conducea camionul, Ion Zăpădeanu, n-a mai fost de găsit. Cândva prin anii ’70, jurnalul lui Mihail Sebastian ajunge la familia sa, în Paris, și abia după 1990 se reîntoarce în țară și este publicat de Editura Humanitas.
„Când nu mă gândesc la sinucidere, mă gândesc la cerșeală“
Mihail Sebastian a murit la 37 de ani și nu a urmat calea scrisului din copilărie (însă a urmat-o cu pasiune pe cea a cititului). Așa că este firesc ca unii oameni să se întrebe de ce este el atât de important pentru noi. Simpla cunoaștere a vieții sale, atât prin prisma acțiunilor și evenimentelor, cât și prin cea a scrierilor sale, ne îndreaptă pe calea mai apropiată de a cunoaște istoria primei jumătăți a secolului trecut care nu doar că stă la baza societății actuale, ci chiar se repetă.
S-a născut pe 18 octombrie 1907, într-o familie de evrei din Brăila, sub numele de Iosef Hechter – Iosi, cum îl striga mai toată lumea. Copilăria și-o petrece sub semnul fricii – era Primul Război Mondial, iar tatăl și unchiul erau plecați pe front. Întoarcerea rudelor și terminarea conflictului nu aduc pacea nici pentru țară, nici pentru familia lui. Începuse perioada anilor ’20, când antisemitismul își arăta colții din ce în ce mai violent. Constituția din 1923 întărea drepturile depline acordate evreilor în 1919, ca toți cetățenii României Mari să aibă drepturil egale – motiv ca antisemiții să devină și mai vocali. Acțiunile împotriva evreilor deja începuseră să ia amploare prin grupul legionarilor conduși de Corneliu Zelea Codreanu.
Unul dintre momentele definitorii care au schimbat cursul vieții sale s-a transpus și la nivel național. În 1925, Codreanu fusese achitat de uciderea prefectului de Iași – la ieșirea din sală, el fiind purtat pe brațe, însoțit de îndemnuri antisemite. La puțină distanță de acest eveniment avea loc serbarea de final de an. Iosef, elev aflat în clasa a XI-a, extrem de studios, mai ales la limba română, se aștepta să fie strigat la careul premianților. Greșit! Numele nu i-a fost rostit, ba dimpotrivă, directorul l-a și mustrat pentru că avea astfel de pretenții. Nu era prima dată când afla ce este antisemitismul, dar abia atunci îl lovise unde îl durea mai tare.
Peste doi ani, când era deja student la Drept – făcea naveta București-Brăila pentru cursurile importante, examene, dar și pentru câteva cenacluri la modă –, îl roagă pe Camil Baltazar, primul său mentor în ale literaturii, să îi pună o vorbă bună la ziarul „Cuvântul“. Ros de dorința de a scrie despre statutul evreilor și moștenirea sa iudaică, însă fără a i se cunoaște trecutul, Iosi trimite primul său text semnat cu Mihail Sebastian „primul pseudonim găsit“. Originile par a fi cu mare însemnătate, după cum au identificat biografi de-ai scriitorului: Mihail vine de la arhanghelul protector al evreilor, iar Sebastian de la numele sfântului martir care, în secolul III, își ascunsese credința în Iisus, dar care a sfârșit omorât de romani.
„A pierde absolut totul“
De aici înainte, ascuns sub un alt nume, Sebastian avea să înfrunte tot ce au avut de oferit mai rău anii ’30 și ’40: prigoana evreiască. Scriitorul își impune numele în societate în 1934 când publică romanul autobiografic „După două mii de ani“: o prezentare în tușe groase a condiției evreului în România. Și nu doar expunerea faptelor într-o perioadă profund rasială a istoriei noastre a scandalizat societatea română, ci mai ales faptul că prefața a fost scrisă de Nae Ionescu, cunoscut antisemit, fost mentor al autorului la ziarul „Cuvântul“. A fost o lovitură sinonimă cu trădarea pentru Sebastian, însă a înghițit pastila otrăvită de Ionescu și a publicat cartea împreună cu prefața, așa cum anunțase, creând astfel cel mai mare scandal al literaturii interbelice. Un an mai târziu, el își completează micul îndrumar al prezentului pe care îl trăia cu romanul „Cum am devenit huligan“. Fie că sunt romane biografice sau nu (precum „Orașul cu salcâmi“ sau „Accidentul“), fie că sunt piese de teatru („Steaua fără nume“, „Jocul de-a vacanța“), Sebastian oferă prin opera sa o piesă extrem de importantă și veridică în a reface tabloul istoriei. La amara aniversare de 30 de ani, trage linie și scrie: „A pierde o situație – Cuvântul; un om față de care mă simțeam responsabil – Nae Ionescu; o serie de prieteni […] și, în sfârșit, prietenul cel dintâi și cel din urmă, Mircea (n.e. – Eliade) – a pierde totul, absolut totul, poate fi la 30 de ani nu un dezastru, ci o experiență de maturitate“.
Jurnalul său, care acoperă perioada 1935-1944, oferă pagină cu pagină informații dureroase, nefiltrate, despre ce au însemnat extremismul și războiul – noua ordine mondială a celui de-Al Doilea Război Mondial. Găsim trăirile unui tânăr la 30 de ani, măcinat de frică, decepții, probleme financiare și probleme sufletești: „Duc cu mine zece asemenea visuri pe care nu le termin niciodată, pe care le schimb între ele și pe urmă le reiau de unde le-am lăsat. E ca un stupefiant, ca un somnifer. Și între timp viața se strânge în jurul meu strivitoare. De unde voi lua banii? Ce îi voi da Mamii pentru coșniță luni sau marți, când se vor termina ultimii 2.000 de lei, care ne-au mai rămas azi, după plata chiriei? Când nu mă gândesc la sinucidere, mă gândesc la cerșeală. E tot ce pot face la 34 de ani“.
Romanele sale autobiografice, precum și jurnalul au fost traduse în numeroase limbi de circulație internațională, în 2016 fiind publicată traducerea romanului „De două mii de ani“ în engleză la celebra editură londoneză Penguin. „Mihail Sebastian este considerat astăzi drept unul dintre cei mai importanți cronicari ai ascensiunii nazismului în Europa cea civilizată“, scria Paul Bailey într-o recenzie pentru „The Guardian“. Iar Toby Linchtig scria în „Financial Times“: „Mușcător, meditativ, complicat, provocator. Mai mult decât un document istoric fascinant, e un roman coerent și convingător. Penguin ar trebui felicitat pentru că a adus în sfârșit această carte publicului anglofon“.
Sebastian, prin ochii tinerilor
O asociație de tineri români stabiliți în Berlin, Diaspora Civică Berlin, a realizat un proiect inedit: benzi desenate multimedia, bazate pe Jurnalul lui Mihail Sebastian. Proiectul se numește „Mihail Sebastian și tinerii cu sufletul de crin“ și ne prezintă Bucureștiul interbelic, intrigile politice ale vremii, ascensiunea Gărzii de Fier și transformarea societății românești, pornind de la jurnalul și opera autorului. Un proiect atât de necesar care poate fi cu ușurință introdus ca obiect didactic la orice clasă de gimnaziu sau liceu.
Se încarcă comentariile...
