INTERVIU Daniel Barbu, despre volumul „Au cetăţenii suflet?“: „Cultura este un pedagog al salvării, dar nu aduce ea însăşi mântuirea“
0
Politologul Daniel Barbu, care a publicat recent volumul „Au cetăţenii suflet? O teologie politică a societăţilor post-seculare“ la Editura Vremea, spune într-un interviu pentru "Adevărul" că şansele de mântuire sunt întotdeauna individuale. „Pentru creştini, doar o persoană, şi anume un Dumnezeu răstignit, are darul de a mântui, iar calea spre mântuire este una singură, cea a crucii“, afirmă fostul ministru al Culturii.
În colecţia "Fapte, Idei, Documente", de la Editura Vremea, a apărut recent volumul "Au cetăţenii suflet? O teologie politică a societăţilor post-seculare". „Întrebarea din titlu, au cetăţenii suflet?, îşi propune să situeze chestiunea cetăţeniei democratice pe teren teologico-politic. Teza acestei cărţi este aceea că teologia politică are atât vocaţia, cât şi instrumentele conceptuale şi metodele de analiză pentru a se comporta ca o ştiinţă socială a societăţilor post-seculare”, spune Daniel Barbu, ex-ministru al Culturii.
"Adevărul": Puteţi explica ce înseamnă teologia politică? Cum se întâlnesc teologia cu politica?
În urmă cu nouăzeci de ani, Carl Schmitt a descris sub numele de teologie politică procesul prin care teoria şi practicile statului modern s-au constituit prin reutilizarea, într-un context eminamente laic, a conceptelor şi metodelor de reflecţie ale teologiei creştine. Sub inspiraţia lui John Milbank, teologia politică este pentru mine un demers intelectual prin care, pe de o parte, teologia (oricât de marginală ar fi poziţia ei printre disciplinele academice de azi) cere înapoi instrumentarul conceptual ce i-a fost cândva expropriat de sfera politicului, iar pe de altă parte încearcă să devină ea însăşi o ştiinţă a politicii contemporane, mai bine echipată etic decât s-au dovedit a fi ştiinţele sociale (ştiinţa politică şi sociologia) să înţeleagă fenomenele politice, transformările sociale şi mutaţiile antropologice ce se petrec sub ochii noştri.
Cum i-aţi privit pe cetăţeni şi de ce v-aţi pus întrebarea dacă ei au suflet? Va referiţi la sufletul individual sau la sufletul colectiv al unui popor?
Titlul cărţii a fost dat de interogaţia, doar aparent naivă ori provocatoare, a unuia din respondenţii cercetării de teren pe care am întreprins-o acum câţiva ani: au cetăţenii suflet? Spre deosebire de om, de persoană sau de individ, cetăţeanul este un construct juridico-politic al modernităţii ce operează pe orizontală, cu precădere (dacă nu exclusiv) în spaţiul public. Sufletul în schimb, oricât de diverse ar fi modurile în care este înţeles, este mai degrabă orientat pe verticală, fiind o trăsătură a interiorităţii umane. Cetăţeanul nu este pe deplin cetăţean decât în asociere cu alţi cetăţeni asemenea lui, în vreme ce sufletul nu-şi merită numele decât atunci când se află în legătură ce ceva sau cu cineva situat deasupra lui. Pe când cetăţeanul acţionează din propria sa autoritate, sufletul are nevoie de o autoritate care să-l conducă.
A te întreba dacă cetăţenii au cumva suflet înseamnă deci să pleci în căutarea acelor elemente ne-juridice şi ne-politice tot mai evidente ce stau în spatele (sau la originea) presupoziţiilor pe care se întemeiază democraţiile vremii noastre. Din perspectiva cărţii, sufletul nu poate fi decât individual.
Popoarele nu au un „suflet” colectiv şi indivizibil decât în măsura în care sunt alcătuite în urma unui proces îndelungat şi rareori desăvârşit de disciplinare şi de omologare socială a conduitelor individuale. Numai atunci când o anumită cultură devine hegemonică într-o societate dată putem atribui, mai mult descriptiv decât analitic, unui popor anume un anumit „spirit” ce i-ar fi caracteristic.
Cum aţi defini societatea post-seculară? Dar societatea post-democratică?
Societăţile post-seculare sunt cele în care referinţele de tip religios, după o absenţă uneori lungă, ocupă din nou un loc legitim în spaţiul public, fiind chiar utilizate pentru a împrospăta legitimitatea unor instituţii produse de vârsta seculară.
În ceea ce-o priveşte, post-democraţia pare să fie avatarul curent al regimului democratic, caracterizat, printre altele, de prăbuşirea încrederii în agenţii şi agenţiile democraţiei reprezentative, de utilizarea din ce în ce mai formală a procedurilor democratice generice (cum ar fi alegerile), de transformarea cetăţeanului angajat în consumator protejat, de înlocuirea raţionamentelor politice prin calculul economic ori de instalarea în media a unicului sediului în care mai au loc dezbateri politice şi consultări publice.
Cum s-a modificat sufletul cetăţenilor in funcţie de societatea în care trăiesc?
Disciplinarea „sufletelor”, codificarea tabelului de valori ce explică chimia raporturilor sociale este un proces nu numai lent, dar şi rezistent uneori la cutremurele politice. Observaţia mea este că schimbarea de regim din 1989 nu a determinat o transfigurare etică a societăţii româneşti. Cultura comună a naţional-comunismului ‒ solidificată în anii 1970 şi 1980, dar intens hrănită din sensibilităţi interbelice ‒ a fost revizuită prin simpla înlocuire a vulgatei marxist-leniniste cu ethosul ortodoxiei tradiţionale, socotită inseparabilă de „sufletul românesc”. Toate celelalte elemente şi-au păstrat locul în tabel. Ceea ce explică de ce o cercetări recente arată că votanţii români au preponderent înclinaţii autoritar-populiste (incluse în reţetă fiind naţionalismul, obsesia identitară, refuzul unanim de a oferi ospitalitate refugiaţilor sirieni sau suspiciunea faţă de „străinii” care cumpăra pământul ţării), ceea ce i-ar situa pe primul loc în Uniunea europeană.
Care ar fi lectura teologică a memoriei comunismului?
Sub privirea teologiei, memoria comunismului pare lipsită de consistenţa etică. Altfel spus, societatea post-comunistă (nu numai cea românească) nu poartă o traumă. Aşa cum a fost ritualizată în discursul public, memoria totalitarismului nu este cea a unui trecut care provoacă şi tulbură prezentul, ci a cea a unui prezent care pune în ordine trecutul, îl igienizează şi îl aranjează pentru a justifica de ce căderea comunismului nu a fost trăită ca o penitenţă colectivă, ci doar ca o lărgire a sferei oportunităţilor de reuşită individuală.
De ce aţi numit atitudinea intelectualilor faţă de democraţie drept un nou ateism?
Democraţia reprezentativă, deopotrivă ideea şi regimul, nu poate fi explicată raţional până la capăt. Pentru a funcţiona convenabil, are nevoie ca cetăţenii să facă măcar din când în când un „salt de credinţă”, să rişte să-i considere pe toţi ceilalţi nişte egali şi să se simtă reprezentat în (nu atât de) cei pe care i-a ales. Pentru a practica democraţia ai nevoie, pe lângă argumente, şi de o oarecare credinţă în validitatea ei etică. Am constatat că intelectualilor români din mainstream le lipseşte această credinţă. Ca şi generaţia interbelică, a cărei moştenire o revendică, ei nu cred nici în egalitatea politică şi nici în reprezentarea democratică. De aceea i-am numit, metaforic, atei ai credinţei democrate.
Povestiţi-mi despre capitalul spiritual al societăţii.
Capitalul social este un concept lansat de Peter L. Berger pentru a evalua modul în care o societate este dispusă să re-utilizeze în context secular instituţii, noţiuni, limbaje, practici de origine creştină. Disciplina contractuală sau cea a muncii, de pildă, pot avea rădăcini calviniste. Am încercat să măsor acest tip de capital în societatea românească de astăzi şi, în ciuda afirmaţiilor şi ritualurilor publice cu iz ortodox, am constatat că prezenţa lui este precară, limitată la recenta modă a dietei „de post” şi la omniprezenţa folosirii rudeniei spirituale (năşia) ca instrument de ţesere a reţelelor sociale de patronaj şi clientelism.
În această societate post-seculară, ce şanse avem să fim salvaţi din punct de vedere spiritual?
Şansele de a fi salvat spiritual sunt întotdeauna individuale.
Nu ne mântuim ca membrii ai societăţii (pre-seculare, seculare sau post-seculare), ca cetăţeni. Nu e sigur că ne mântuim nici măcar ca membrii nominali ai unei Biserici, ai unei confesiuni, fie aceasta majoritară sau minoritară. Salvarea ne cheamă pe nume pe fiecare în parte, atunci când o face. Este întotdeauna personală. De aceea, şansele de a fi salvat nu pot fi măsurate nici prin recurs la teologie şi nici prin metodele ştiinţelor sociale.
Ce rol are cultura în salvarea spirituală a cetăţenilor?
Dacă citim „spiritualitatea” în cheie marxistă, cultura ar putea trece drept un sinonim al acesteia.
Nu cred însă că, oricât de profund i-ar fi înţelesul, cultura are puterea de a salva. Cultura ne întregeşte ca oameni, ne deschide ochii sau mintea, ne trezeşte emoţii înrudite adesea cu extazul, ne face mai „teoretici”, adică mai predispuşi să ieşim din noi înşine pentru a contempla ceea ce alţii, mai buni ca noi, au creat. Atunci când cultura este experimentată ca exerciţiu al admiraţiei, calitatea legăturii sociale creşte şi devenim cu toţii mai „civilizaţi”. În anumite cazuri, cultura este un pedagog al salvării, dar nu aduce ea însăşi mântuirea.
Pentru creştini, doar o persoană, şi anume un Dumnezeu răstignit, are darul de a mântui, iar calea spre mântuire este una singură, cea a crucii şi a uceniciei, a urmării lui Christos.
Românii cum s-ar situa în spaţiul social al credinţei din punctul dumneavoastră axiologic de vedere?
Într-o atmosferă publică impregnată mai degrabă de un confesionalism transformat în ideologie naţională decât de mărturisiri personale şi angajate de credinţă, mi se pare că românii se află, statistic, într-o situaţie de risc. Riscul este acela de a considera că, aşa cum se întâmpla cândva în societăţile compact creştine ale evului mediu, mântuirea este un drept câştigat prin simpla participare la cultura comună, prin apartenenţa naturală la neam şi la Biserica strămoşească. Locul şi grupul uman în care ne-am născut ne garantează spontan salvarea. Viitorul nostru, ca persoane, depinde aşadar de trecutul colectiv. Ca atare, ţesutul etic al prezentului fiecăruia dintre noi nu ar mai conta prea mult. Cum „românul s-a născut creştin”, soarta lui fericită e deja pecetluită: românii vor merge împreună în paradis, cu morţi şi cu vii, cu buni şi cu răi, dar cu toţii ortodocşi. Convingerea mea este că nu confesiunea ne mântuieşte, ci ucenicia. Prezentul individual, actualitatea credinţei personale, capacitatea fiecăruia de a fi contemporan cu Christos (cu o formulă a lui Kierkegaard) este cea care îi decide viitorul.
Ministru al Culturii, în perioada 2012-2013
Daniel Barbu a studiat istoria artei, istoria, filosofia şi teologia la Bucureşti, Cluj şi Fribourg.
Din 1996 este profesor de ştiinţă politică la Universitatea din Bucureşti. A fost profesor invitat la University of Pittsburgh, Pa., Institut d'Études Politiques din Bordeaux, Central European University din Budapesta şi Institut d'Études Politiques din Aix-en-Provence.
A publicat douăsprezece cărţi, între care: Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge (1998), Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească (2001), Politica pentru barbari (2005), Die abwesende Republik (2009). Fost ministru al Culturii (2012-2013), în prezent senator.
Se încarcă comentariile...
