Avanpremieră. Volumul „Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti“, lansat la Gaudeamus
0
În cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, Editura Vremea lansează unul dintre cele mai aşteptate titluri ale anului: "Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti", ediţie îngrijită de Fabian Anton.
Cartea "Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti", publicată de Editura Vremea, adună laolaltă recenzii ale concertelor susţinute de Dinu Lipatti în ţară şi străinătate, recenzii semnate de români contemporani cu regretatul muzician român – Cella Delavrancea, Radu Georgescu, Virgil Gheorghiu, Romeo Alexandrescu, Nicolae Missir, Dorin Speranţia şi alţii.
Putem pătrunde astfel în atmosfera muzicală a spectacolelor care l-au făcut pe Dinu Lipatti celebru în întreaga lume şi nemuritor în cultura românească. Dar dincolo de redarea talentului său muzical, cartea Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti pătrunde inclusiv în ungherele personalităţii umane a celui care a fost Dinu Lipatti, punându-ne faţă în faţă cu un om deosebit, un muzician pe cât de talentat, pe atât de timid în faţa publicului, modest în relaţia cu admiratorii săi, dispus la eforturi oricât de mari pentru a-şi încânta auditoriul.
O parte a acestei cărţi este dedicată omului Dinu Lipatti, cuprinzând amintiri din copilăria foarte fragedă a acestuia, memorii de familie, relaţii de prietenie şi amănunte chinuitoare despre ultimele săptămâni din viaţa lui. Răpus de o crudă boală, la o vârstă nedrept de tânără, Dinu Lipatti continuă să trăiască în memoria românilor, nu doar prin geniul său muzical, ci şi prin calităţile sale de om aparte.
Cartea "Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti" cuprinde şi câteva zeci de pagini de ilustraţii inedite, cu regretatul Dinu Lipatti în ipostaze oficiale – pe marile scene muzicale – dar şi în ipostaze private, fotografii de familie, portrete în natură. Acest volum este îngrijit de Fabian Anton, autorul unei alte cărţi de excepţie, publicate de Editura Vremea, "Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec, convorbiri cu Maica Benedicta" (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
FRAGMENT
"Lipatti avea o stăpânire, un ritm infailibil"
În copilărie, locuia în aceeaşi casă cu Smaranda Athanasof şi auzea ore în şir pianotări şi exerciţii, ceea ce l-a făcut să capete pentru muzică o antipatie fără drept de apel.
Prin 1939, student fiind la arhitectură şi mutat în Bucureşti, s-a întâmplat să fie şi el invitat la inginerul Nicolau, care poseda, cum am spus, acel minunat pian Bechstein. Lume multă în seara respectivă, printre care şi câteva excelente dansatoare, soţia inginerului şi Madeleine Cantacuzino (mai târziu soţia lui Dinu Lipatti), se afla şi un pickup cu discurile la modă, ceea ce promitea să-l distreze pe tânăr, acesta fiind un bun dansator.
Deodată, uşa se deschise şi apăru Dinu Lipatti. Modest, puţin stânjenit, zâmbind, sărută mâini în dreapta şi în stânga, scuzându-se de întârziere şi, bineînţeles, înconjurat cu atenţie, simpatie şi nenumărate întrebări.
Diapazonul urcă brusc despre muzică, amintiri din Salzburg, Bayreuth, Paris etc. Tânărul meu nepot simţi că-şi pierde buna dispoziţie. După un timp, se ceru din ce în ce mai insistent: „Dinu, Dinu, te rog cântă-ne”.
Dinu se aşeză, cântă o nocturnă, apoi alta, un Scarlatti, iar un Chopin. Tânărul student făcea o figură din ce în ce mai nenorocită. Lui îi ardeau tălpile să danseze.
Deodată, ochii lui Dinu se întâlniră cu ai lui Dan Georgescu. A clipit, a ridicat din spinare şi, cum nepotul meu era destul de aproape de pian, l-a întrebat: „Vrei să dansezi, nu-i aşa?”.
Dan, jenat, luat prin surprindere, a închis doar afirmativ ochii. Deodată, Dinu începu să cânte muzică de dans: tango, fox-trot, dar toate inventate pe loc, perfect dansante şi din ce în ce mai antrenante.
În clipa aceea, capetele lui Manole Ciomac, Gogu Georgescu şi noi toţi eram de fotografiat. Nu ne aşteptam ca Dinu să treacă deodată de la Chopin şi Scarlatti la foxtrot şi nici nu-l auzisem în această ipostază. Şi atunci începurăm să dansăm, iar Dinu – cu drăgălăşenia lui fără de margini – nu mai contenea să cânte.
Tot în acele luni de efervescenţă muzicală, George Georgescu îl programă într-un concert la Berlin, concert care a fost un adevărat triumf.
Angajat apoi în Suedia, Germania, Austria, cu piese la două piane, Lipatti plecă cu Madeleine, devenită mai târziu soţia lui – excelentă muziciană şi pianistă. Şi ea fusese eleva Floricăi Musicescu şi absolventă a Conservatorului din Bucureşti.
Sosiţi după multe peregrinări în Elveţia, se iviră şi primele semne ale necruţătoarei lui boli. Bine îngrijit, a putut din nou să accepte o avalanşă de angajamente care, după fiecare concert, îi aduceau succese ce-l urcau pe culmile gloriei, dar nu-i alterau cu nimic acea splendidă puritate şi modestie pe care a avut-o întotdeauna.
Concomitent cu imensa lui activitate concertistică, compunea.
Lucrările sunt puţine la număr, dar surprinzător de multe faţă de minimul de timp ce-l putea acorda compoziţiei.
Concerte cu Herbert von Karajan, Ernest Ansermet, Charles Munch, Paul Sacher, Hans von Benda.
La Milano, Toscanini – care rămăsese entuziasmat de recitalul dat – îi propune două concerte cu orchestra. Din păcate, ele n-au mai putut fi pe lista lungă de angajamente programate pentru octombrie 1951.
La 2 decembrie 1950, Lipatti moare, spre consternarea întregii lumi muzicale.
Enescu, care colaborase cu Lipatti într-un şir de concerte la Bucureşti, scria înainte de a pleca: „Am cântat cu Lipatti cu bucuria, speranţa şi dorinţa arzătoare ca ţara mea să găsească în acest tânăr pe poetul demn de ea, capabil de a interpreta nostalgia nesfârşită, peisagiile şi durerile ei.”
În compoziţiile lăsate, seva melodică izvorăşte din pământul în care s-a născut.
Nadia Boulanger spunea: „Dinu Lipatti punea la justa ei valoare fiecare operă pe care o interpreta, fie Bach, Chopin, Schumann, Grieg, Mozart sau Ravel. O dragoste pentru muzică, un respect. Din această dragoste şi respect emana convingerea ce se baza pe o profundă cunoştinţă.”
Lipatti avea o stăpânire, un ritm infailibil, o paletă sonoră de o bogăţie uimitoare, o rară ingeniozitate a digitaţiei, o întrebuinţare a pedalei de o mare subtilitate şi, în acelaşi timp, o virtuozitate fără limită. Cât de rar poţi întâlni atâtea calităţi într-un singur pianist! Personalitatea sa ne ducea în adevăratele mistere ale muzicii.
Vorbind de perfecţiunea la care ajunsese, îmi aduc aminte de o conversaţie avută la maestrul Jora acasă, cu puţin timp înainte de a pleca în turneu spre Suedia, Germania.Lipatti îl întrebase pe Jora cum să facă pentru a nu se lăsa pradă libertăţilor ce devin cu timpul, fără să-ţi dai seama, de neiertat. „Nu credeţi, maestre”, îi spuse Lipatti, „că singurul mijloc e să reîncep de la zero, uitând tot ce am făcut înainte? Frază, accent, nuanţe, privind textul ca şi cum nu l-aş fi văzut niciodată?” Drept răspuns, Jora a tăcut. Era atât de emoţionat de scrupulozitatea, autocontrolul, lipsa de infatuare a acestui tânăr iluminat (aş putea spune), încât, dacă i-ar fi răspuns, i-ar fi înecat lacrimile.
Ne-a mărturisit că nu întâlnise în viaţă un elev, artist sau vedetă care să-i fi pus o asemenea întrebare. Lipatti prin felul de a gândi muzica, a ajuns la această măiestrie. Desigur, există pianişti tineri şi au existat – în posesia unei tehnici fără reproş, siguri pe degetele lor, pe memorie, plini de temperament şi bravură. Lipatti, însă, avea o maturitate a concepţiei muzicale cu totul excepţională pentru vârsta lui, ceea ce l-a ridicat alături
de cei mari. Era mai întâi muzician şi apoi un mare pianist". ("Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti", volum îngrijit de Fabian Anton şi publicat de Editura Vremea, Copyright Editura Vremea)
Se încarcă comentariile...
