„Adevărul“ vine cu „Adĕverul“ din 1914: Cum a fost relatat cel mai important atentat terorist al secolului XX, care a dus la izbucnirea Primului Război Mondial

„Adevărul“ vă oferă joi, 15 iunie, în exclusivitate, reproducerea integrală a unui ziar-document: „Adevĕrul“ de marţi, 17 iunie 1914. Era ziua în care ajungea în România vestea asasinării lui Franz Ferdinand, la Sarajevo, pe 15/28 iunie. În paginile ziarului veţi descoperi primele relatări de la tragedia de la Sarajevo, precum şi modul în care înţelegeau contemporanii români acest eveniment crucial.

Pe 15/28 iunie 1914, într-o dimineaţă liniştită de vară, două gloanţe au şuierat pe o stradă din Sarajevo şi au întrerupt brutal şi sângeros vizita cuplului princiar de la tronul austro-ungar. A fost probabil cel mai titrat atentat terorist al epocii moderne – un grup de tineri din „Mâna Neagră“, o organizaţie naţionalistă din Regatul Serbiei, care a fost categorisită mai târziu drept o societate secretă de tip terorist, au comis o crimă politică, din convingere că numai astfel se va elibera ţara din imperiu şi se va face Serbia Mare.

Acele două gloanţe, care au atins ţintele printr-un joc al hazardului, au fost rădăcina celor mai ample conflicte mondiale din istorie, căci au fost pretextul pentru declanşarea Primului Război Mondial, într-o Europă tensionată şi resentimentară – dar au fost şi prima scânteie a celui de-Al Doilea Război Mondial şi, mai departe, a Războiului Rece, dacă este permis un asemenea exerciţiu de privire cât mai de sus a istoriei contemporane. Orişicât, în acea vară a lui 1914, întâmplarea a declanşat o reacţie în lanţ în Europa. A urmat „luna neagră“ a lui 1914, vreme în care toate puterile europene şi-au declarat război, după alianţele politico-militare pe care le aranjaseră. A urmat dezlănţuirea leilor. Au urmat cei patru ani de război mondial, de război total, cum nu se mai văzuse vreodată.

Ultimele cuvinte ale arhiducelui

La Bucureşti veştile au sosit pe 17 iunie – România era încă pe calendarul iulian. Ziarul „Adeverul“ dedica întreaga primă pagină actualităţilor, în care analiza din toate punctele de vedere incidentul dramatic din ţara vecină: ce s-a întâmplat la Sarajevo, pas cu pas, cine sunt asasinii, ce înseamnă moartea arhiducelui şi a soţiei sale pentru succesiunea la tronul Imperiului Austro-Ungar, ce efecte ar putea avea loc în imperiu şi pentru România.

„Tipograful Kabrilovici aruncă o bombă asupra automobilului. Bomba atinse numai acoperişul vehiculului şi zbură apoi în mulţime unde explodă cu o puternică detunătură. (...) Automobilul arhiducelui se opri un moment în apropierea podului Dulovici şi porni apoi imediat mai departe spre primărie. Când ajunse acolo şi primarul voi să ţie o alocuţiune, arhiducele îi spuse pe un ton iritat: „Vine cineva aici să facă o vizită şi este primit cu bombe! E revoltător! Aşa, domnule primar. Şi acum, puteţi vorbi!“, relatau redactorii ziarului prima încercare eşuată de asasinare a moştenitorului la tronul Austro-Ungariei. Acestea s-ar putea să fie chiar ultimele vorbe ale arhiducelui care au fost înregistrate public. La următoarea intersecţie, automobilul s-a oprit preţ de numai o secundă în faţa lui Gavrilo Princip. Aceasta a fost neşansa şi aici a lucrat hazardul. Gloanţele au ţâşnit din revolverul Browning direct în pântecele arhiducesei şi, respectiv, în gâtul lui Franz Ferdinand. Reportajul crimei din Sarajevo se încheiea brutal: „Colonelul medic n’a putut decât să constate moartea“.

Criminali din convingere

Ancheta care a avut loc ulterior a dezvăluit că atentatul fusese planificat de ceva vreme. De altfel, şi actualităţile indicau faptul că totul fusese bine pus la punct, de mai mulţi complici. „Mai târziu s-a găsit o a treia bombă, care însă n’a explodat. (...) Au existat deci cel puţin trei atentatori şi aceasta îndreptăţeşte ipoteza că ne aflăm în faţa unui complot bine pregătit“, transmiteau corespondenţii „Adeverul“ de la Sarajevo. Într-adevăr, trei au fost inculpaţi.

Foto: Prima pagină a ziarului „Adeverul“, din 17 iunie 1914

Istoria a înregistrat că toţi cei trei tineri, membri ai organizaţiei secrete cu aspiraţii naţionaliste „Mâna neagră“, au fost deferiţi organelor de justiţie. Nu li s-a putut da pedeapsa capitală, deoarece legislaţia austro-ungară nu permitea condamnarea la moarte a persoanelor sub 20 de ani. Aşadar, numitul Kabrilovici, 19 ani, – care în grafia actuală e numit Nedeljko Cabrinovici – a primit 15 ani de închisoare, dar a murit de tuberculoză în 1916; Gavrilo Princip, 19 ani, a primit pedeapsa maximă admisă, anume 20 de ani, mort şi el în închisoare, în 1918; Vaso Cubrilovici, 17 ani, a primit 16 ani de închisoare, însă a fost eliberat în 1918. Ironia istoriei a făcut ca el să ajungă ministru după 1945 şi a murit în 1990.

Totuşi, în acel moment, nimic din toate acestea nu erau cunoscute. Atunci, se vorbea despre arestarea asasinilor, despre percheziţiile şi interogatoriile la care erau supuşi, despre declaraţiile pe care le-au dat jandarmilor, despre felul în care au fost întemniţaţi până la judecată. De pildă, este relatată purtarea lui Cabrinovici, după ce a fost dus la poliţie: „Se purtă cu mult cinism şi a mărturisit că scopul atentatului era omorârea arhiducelui. El declară că a primit bomba din străinătate“. Şi Princip a avut o atitudine similară, cu declaraţii la fel de franci şi sfidătoare. Au ucis din convingere. Declaraţiile primilor doi arestaţi sunt completate în paginile ziarului cu povestiri de la martorii oculari la incident, cu articole din presa austro-ungară, cu detalii despre starea de sănătate a celor răniţi – în total, 20 de oameni – şi despre funeraliile cuplului princiar, cu informaţii despre reacţia şi starea de spirit a împăratului Franz Joseph de Habsburg.

„Tragedii împărăteşti“

Cel care făcea radiografia contextului internaţional din perspectiva României era editorialistul ziarului, Constantin Mille. În textul „Tragedii împărăteşti“, cântărea situaţia atât cât putea fi înţeleasă în acel moment, la cald: „Moartea tragică a moştenitorului tronului austriac va avea drept urmare o eră de reacţiune şi de prigoniri, va da putinţa ca forţele reacţionare să se deştepte nu numai în Austro-Ungaria, dar poate chiar şi în alte multe state...“. Şi aducea în discuţie, inevitabil, situaţia românilor „de peste munţi“. Era spinoasă problema cu Austro-Ungaria, dar Mille îşi încheie editorialul într-o notă moralizatoare, cu gândul la împăratul „nonagenar asupra capului căruia s-au deslănţuit atâtea evenimente (...), cu însuşi moştenitorul tronului său, a tronului său slăbit de mersul vremurilor, răpus de glontele orb al unui nebun ori al unui patriot care n’a înţeles că nu indivizii trebuie de suprimat, ci starea de lucruri“. S-a suprimat şi starea la sfârşitul războiului.

Este interesant, însă, că în paginile acestui ziar înţesat de atâtea probleme grave s-a strecurat şi o menţiune relativ succintă despre marea petrecere aniversară organizată de acelaşi C. Mille la restaurantul Enescu – eveniment monden de mare succes! –, la care s-a servit vin de la Brătieni. Încheiem în această notă veselă: „Într-un avânt de generozitate, hai să facem puţină reclamă gratuită dinastiei şobolanilor în ceea ce are ea mai scump: în comerţ! Eri, la banchetul oferit d-lui Mille s-a băut vin Brătianu! Şi, trebuie să mărturisim că nu era rău! (...) De altfel, credem şi noi că d-lui Mille îi convine să bea vinurile celor trei fraţi după ce i-a mâncat fripţi pe proprietarii butoaielor!“. Acestea erau altfel de lupte politice decât cele de la Sarajevo.