În 1923 s-a născut un mit. Povestea Rapidului, prima echipă din România ajunsă într-o finală europeană
0Echipa oamenilor de rând, a artiștilor boemi și a pasiunii fără margini, Rapid București este unul dintre cele 25 de cluburi de fotbal înființate în România Mare care mai activează și doar unul dintre cele trei din prima ligă. De-a lungul anilor, a jonglat cu performanța și cu nenorocul, cu dragostea și cu mânia, dar acum, la centenar, porțile Istoriei i se deschid și spunem, fără patos și fără părtinire, că Rapidul este una dintre cele mai frumoase și mai îndrăgite echipe din România.
În 1923, fotbalul deja avea casă solidă în România: echipe erau cam prin toate regiunile, încă din 1909 aveam o competiție internă – Cupa ASAR (Asociațiunea Societăților Atletice din România) –, și tocmai ce Divizia A debutase pe firmament cu primul sezon, 1921-1922 (Olimpia București fiind prima campioană). În zona Giuleștiului de astăzi, oamenii se strângeau, mai în glumă, mai în serios, și făceau câte-o miuță. Muncitorii de la Atelierele Grivița, cunoscuți, pe timpuri, sub numele de „ciocănari“, chiar înființaseră în 1922 echipa Rampa Militari, cunoscută astfel după numele locului unde se antrenau și jucau, locul de astăzi din zona Gării Basarab. În vara lui 1923, voiau să fie totul cu acte în regulă. Așa că s-au strâns la Școala Primară din cartier și într-o sală unde copiii învățau alfabetul, muncitorii-sportivi au semnat negru pe alb și înființau echipa Rapid – „Asociaţia culturală şi sportivă CFR“ mai exact. Era 25 iunie și istoria începea să fie scrisă.
Din primul comitet au făcut parte: maistrul Teofil Copaci (devenit președintele asociației), strungarii Grigore Grigoriu (devenit primul căpitan al echipei), Dumitru Constantinescu, Géza Ginzer, Tudor Petre, Franz Hladt. Nou-înființatei echipe i s-au alăturat și vecinii de cartier, de la echipa Excelsior, și-au luat cu chirie un teren la Șosea și se pregăteau de performanțe. Echipamentul s-a cusut stângaci, cu ață groasă și pânză dură, iar bocancii cu așa-zisele crampoane erau reciclați – toate adunate de pe la fabrică, fiecare cum a putut. Mai mult, legenda spune că tricourile – cămășile, atunci – în deja celebra culoare vișinie au fost realizate de soțiile fotbaliștilor din perdele sau din fețele de masă de la vagoanele trenurilor.
Începutul e mai greu
După ce s-au antrenat ei toată vara, că e ziua mai lungă și aveau timp după muncă, iată că au venit primele meciuri: o înfrângere cu Unirea Timișoara și încă una cu Gloria Arad nu le-au șters entuziasmul sportivilor din Grivița. Trebuie însă să punctăm că, în prima parte a existenței sale, echipa a purtat numele de CFR, Atelierele Grivița, unde lucrau sportivii, fiind destinate reparațiilor și mentenanței locomotivelor și vagoanelor Căilor Feroviare Române. Cu chiu, cu vai, până s-au dumirit și ei cum stă treaba cu fotbalul, și până s-au mai așezat și lucrurile, în general, în fotbalul românesc, Rapidul reușește în sezonul 1932-1933 să joace în Divizia A. Până atunci, a trecut prin furcile caudine, încercând promovarea de la ligă la ligă – câteodată i-a ieșit, alteori nu, că așa este în viață. Cert este că CFR-iștii au debutat în divizia superioară cu dreptul: o victorie cu Ripensia Timișoara, echipă mai tânără cu cinci ani.
Unul dintre cei mai înfocați fani ai echipei din Giulești, a cărui casă este un adevărat muzeu, Gheorghe Scurtu, a povestit în mai multe rânduri despre începuturile greoaie ale uneia dintre cele mai de succes echipe din România: „De la înființare și până în ’36, Rapidul, chiar dacă a avut mereu probleme și era la limită cu banii, începuse să crească. Deja luase și o Cupă, în ’35. În 1936, forul european, speriat de expansiunea formațiilor sovietice, susținute de sindicate, a decis că acest gen de echipe nu mai pot juca în primele divizii ale țărilor lor. Rapid, ca și alte cluburi din România, trebuia să își schimbe statutul. Cum era mai mult echipa nimănui, nu prea s-a înghesuit nimeni să o ia. Așa a apărut un avocat evreu, născut la Timișoara, Costică Bauer, care stătuse câțiva ani și la Viena și era implicat în fotbal, la diverse comisii, încă din anii ’20. Tot în acea perioadă, austriecii, aflați sub cizma Germaniei Naziste, au pornit o epurare a tot ce avea legătură cu comunismul. Au intrat și în fotbal, și pentru că Rapid Viena avea echipament «dunkel rot», au decis să-i oblige să-l schimbe în verde. Pe atunci, austriecii nu aveau un cuvânt pentru «vișiniu», îi spuneau «dunkel rot», adică roșu închis. Iar acel «rot», adică «roșu», îi deranja pe naziști, pentru că era culoarea comunismului. Costică Bauer a profitat de situație și, pentru că avea relații la Viena, s-a dus și a luat tot echipamentul celor de la Rapid, inclusiv de la juniori. A venit acasă cu un vagon de echipament, pe care l-a dat celor de la CFR. Și tot atunci, pe 23 noiembrie 1936, s-a schimbat și denumirea CFR în Rapid. Probabil și în semn de recunoștință la adresa clubului austriac. Au jucat cu tricourile alea mult timp. Când s-au rupt cele de la seniori, ai noștri au început să le poarte pe cele mici, de juniori. Nici nu se puteau închide, că erau prea mici. Erau tot un club sărac“.
Pentru Rapid, prima parte a anilor ’40 au fost de mare succes. Chiar în 1940, când Al Doilea Război Mondial deja începuse, echipa din Giulești reușea cea mai mare performanță: era prima echipă din România care se califica în finala unei competiții europeane, Cupa Europei Centrale. Fotbalul însă nu și-a mai găsit locul în tragedia marii conflagrații și totul a fost anulat. Iar în perioada 1937-1942, Rapidul cucerește de șase ori consecutiv Cupa României, record neatins de altă echipă românească până în prezent. Apoi, pentru alți câţiva ani, au jonglat cu locurile în prima parte a clasamentului, ca în 1951 să retrogradeze pentru prima oară. Au revenit un an mai târziu, însă în 1954 au retrogradat din nou. Spre finalul anilor ’50 și-a revenit, încet, încet, ca un tren Personal care mai mult stă decât să înainteze.
Pe scurt, de la extaz la agonie
Anii ’60, după eternele și frumoasele zbateri din fruntea clasamentului, i-au adus Rapidului un bine-meritat prim titlu de campioană, performanța mai repetându-se de încă două ori, în 1999 și 2003. La rând, anii ’70, au fost pentru Rapid o oscilație continuă între performanță – primele locuri în campionat și finale de Cupă – și retrogradări – Rapidul mai retrograda de încă trei ori. Toată această perioadă de pendulare între ligi poartă numele, la modă, de altfel, ABBA.
Anii postdecembriști au adus lumina pentru giuleșteni. Au câștigat două campionate și încă patru Cupe ale României au pus în vitrină. Alb-vișiniii au făcut valuri (în tribune, chiar și unele mexicane) în Europa, fiind „abonați“ la Cupa UEFA. Cea mai mare performanță din istoria clubului a fost înregistrată în primăvara lui 2006 când giuleștenii au întâlnit Steaua – microbiștii din toată țara erau un suflet la unison, însă roș-albaștrii au mers mai departe. Cum deja cuvântul „performanță“ în fotbalul românesc a devenit arhaic, putem spune cu ușurință că decăderea Rapidului (și, în fundal, a sportului-rege) este plasată în contemporan. Istoria a continuat să se repete pentru Rapid, în 2014 ajungând iar în liga secundă. Banii și birocrația și-au spus cuvântul, însă alb-vișiniii au revenit în Liga 1 în 2021, cu mingea în vârful bocancului și cu inimile sus, ca de fiecare dată.
Se încarcă comentariile...
