De la copilăria din Târgu Jiu, la anii trăiţi în Madrid şi viaţa actuală din Bucureşti, Augusta Lazarov îşi analizează principalele etape. FOTO Arhivă personală/ Mihai Stetcu

DESTIN La 38 de ani, Augusta Lazarov, şefa departamentului de divertisment de la Antena Group şi fosta soţie a geniului de televiziune Valeriu Lazarov, vorbeşte despre valorile personale şi profesionale ce au propulsat-o.

Căpitan de echipă la Antena Group, Augusta Lazarov spune că succesul sigur e cel muncit umăr la umăr şi înălţat treaptă cu treaptă. Cu experienţa anilor trăiţi alături de Valeriu Lazarov, creierul televiziunilor din România, Spania şi Italia, ce i-a fost soţ, prieten şi profesor, la aniversarea celor 20 de ani ai Antenei 1, specialista recunoaşte că, pentru a evolua, a căutat provocările în muncă şi a ştiut să-şi asume riscurile unor începuturi de drum.

„Weekend Adevărul“: Ce amintiri aveţi din copilărie?
Augusta Lazarov: În clasele V-VIII îmi plăcea foarte tare matematica, asta şi datorită profesorului care ne-a fost diriginte. Studiul era pur şi simplu o curiozitate. În plus, aveam un program extrem de încărcat, pentru că tata ne făcuse timp şi pentru sport, şi pentru muzică. Eu mergeam la cursuri de pian şi la antrenamente de tenis de câmp.

Sunteţi cu aproape doi ani mai mare decât fratele. Dumneavoastră i-aţi purtat de grijă sau era invers?

El nici nu prea avea de ce, pentru că eu eram foarte retrasă, stăteam cuminte, iar şcoala era foarte aproape de bloc. Dacă plecam din clipa în care se suna clopoţelul, ajungeam până se aşezau copiii în bănci şi nu prea avea unde să-şi manifeste spiritul protector. Însă eu faţă de el, da, pentru că era destul de năzdrăvan şi se juca şi cu băieţii mai mari, iar dacă începeau să se certe, eu mă simţeam datoare să rezolv situaţia (râde). Dar din clasa a IV-a, a V-a, şi-a asumat statutul de băiat şi n-a mai acceptat ajutorul meu.

Ce visuri aveaţi atunci, ce vă doreaţi să deveniţi?
Îmi plăcea foarte mult să ascult radio şi îmi plăcea să aflu cum îşi pregăteau oamenii programele. Era ca o magie, mai ales la teatrul radiofonic. Mi-aduc aminte că în şcoala generală începusem să scriu poezii şi, la liceu, poeme în proză pe care i le-am dat profesorului de româna. Acesta mi-a zis, la un moment dat: „Hai să le publici la ziar“, pentru că el vedea potenţialul, iar în felul ăsta mă susţinea.

Aţi urmat cursurile a două facultăţi cu profiluri foarte diferite. A fost decizia dumneavoastră sau v-a sugerat cineva?
La Drept, tot profesorul de română din liceu m-a îndrumat, dar nu mă împăcam foarte bine cu istoria. Până la urmă, am renunţat, deşi mi-au plăcut foarte tare dreptul civil şi dreptul penal şi aveam profesori foarte buni. Apoi, am mers la Management în Turism, gândindu-mă că sunt locuri atât de frumoase, dar necunoscute oamenilor, fiindcă nu sunt puse în valoare, ci lăsate să treacă timpul peste ele. Asta m-a îndemnat, am zis că trebuie să fac neapărat ceva în sensul ăsta, de exemplu trasee turistice în zona Olteniei, pentru că acolo sunt locuri foarte frumoase. Dar drumurile vieţii m-au dus în altă zonă.

Cum aţi ajuns la radio?
Când am venit în Bucureşti, am mers la Cenaclul Literar-Artistic, condus de profesorul Tudor Opriş, la Liceul „Gheorghe Lazăr“. Dânsul lucra cu multă pasiune şi pe câţiva dintre noi ne-a grupat pentru o colecţie la Editura „Universul Enciclopedic“ şi ne-a publicat pe o plachetă de versuri sau, în cazul meu, de poeme în proză. Timpul a trecut şi eu voiam neapărat să scriu. M-am dus la un ziar care tocmai se înfiinţase şi am zis: „Am şi o carte publicată“. Ei m-au întrebat: „Ce carte publicată?“. Le-am dat cartea care era o nimica toată (zâmbeşte), iar ei mi-au spus: „A... am înţeles. Bine, rămâi aici şi vedem ce facem“. Am lucrat pe paginile de divertisment, cultură şi timp liber. A fost o efervescenţă totală pentru că, fiind la început, toţi eram tineri şi motivaţi şi puşi pe fapte mari, cu toţii voiam să răsturnăm munţii. La un moment dat, au avut o colaborare cu un post de radio, „Radio Europa Nova“. Noi publicam programul radioului şi ei vorbeau în programele lor despre ziarul şi revista noastră. Trebuia să le ducem în fiecare săptămână câte un spot înregistrat la noi. Într-o zi, persoana care trebuia să ducă acea casetă de la redacţia ziarului la radio n-a putut să meargă pentru că alunecase pe gheaţă, îşi fracturase piciorul şi îi era foarte greu să se mai deplaseze, era un crivăţ năprasnic. Fiind curioasă să văd cum arată o redacţie de radio, i-am zis: „Nicio problemă, mă duc eu“. Fuseserăm împreună şi înainte. De asta spun că totul este o conjunctură: îţi alegi traseul, dar, de la un punct, eşti şi purtat de val.

Ce s-a întâmplat când aţi ajuns în redacţia de radio?
Când am ajuns acolo, am lăsat caseta, dar l-am şi întrebat pe redactorul-şef dacă nu pot să prezint şi eu o emisiune la radio (râde). Şi a râs, bineînţeles, şi m-a întrebat: „Ce vrei tu să prezinţi?“. Iar eu i-am răspuns: „Ce scriu şi în ziar, de exemplu, vorbesc despre filmele din fiecare săptămână şi le spun oamenilor părerea mea despre ele“. Am început cu o rubrică mică, de două-trei minute în matinal, ce s-a dezvoltat la o oră, apoi o oră şi jumătate, duminica şi, uşor, uşor, am prezentat şi ştiri, în programul de la 6.00 la 10.00. Atunci mă trezeam pe la 4.30.

Însă nu v-aţi oprit la radio, ci aţi căutat noi provocări.
Într-o vară, am mers cu doi colegi de acolo la castingul de la TVR 2 din curiozitatea de a vedea cum arată un studio de televiziune, cum arată o cameră de filmat, cum e o echipă TV. Când am ajuns acolo era o mare de oameni, ei au şi spus ulterior că 600 de tineri s-au prezentat la casting. Am dat probele respective, după care, la câteva zile, ne-au chemat pe câţiva dintre noi şi am început cursurile de dicţie cu domnul Ilie Ciurescu. Eram vreo 10-15 copii. A fost o perioadă foarte frumoasă şi pe parcurs ne-au împărţit în cei care mergeau la divertisment şi cei care urmau să fie incluşi în redacţia de ştiri. Pe vremea aceea, TVR 2 nu avea un jurnal propriu de ştiri, iar pe 1 martie 2000 a fost prima zi de transmisiune în direct a jurnalului de la TVR 2. Atunci am apărut pentru prima dată pe ecran, după ce făcusem o mulţime de episoade-pilot ca exerciţiu. De atunci, zi de zi în direct, au fost jurnalele de pe TVR 2, până în august 2002, când m-au chemat la un casting pentru un program de divertisment la Antena 1 (râde).

Cum aţi reacţionat când vi s-a propus să moderaţi „Babilonia“?
Le-am zis: „Da, dar nu am aplicat nicăieri“. Eu mai lucram la o altă revistă din acelaşi grup cu radioul, mergeam dimineaţa acolo, iar după-amiaza la TVR. Era un program plin, nici măcar nu mă gândeam să schimb genul programului pe care-l aveam de prezentat. Am mers la casting, o săptămână mai târziu m-au sunat să-mi spună că m-au ales pe mine să prezint emisiunea respectivă. La începutul lui septembrie 2002, am început programul de la Antena 1. Au fost nouă luni foarte intense, pentru că emisiunea era în direct, cu o competiţie foarte puternică, era o emisiune foarte, foarte grea, cu oameni obişnuiţi care nu mai apăruseră niciodată la televizor şi erau timoraţi. Uneori nu mai voiau să intre în studio şi trebuia să ai o rezervă la astfel de accidente. După aceste nouă luni, în vara lui 2003 am plecat la Madrid.

„La Madrid a început o etapă total diferită“

Cum aţi găsit Spania?
Acolo a început o altă etapă, total diferită. Era o altă lume, un alt fel de a vedea lucrurile şi de a le trata, dar cu foarte multă muncă. Programul începea de dimineaţa şi se termina la 23.00 sau 00.00. Am început să lucrez cu echipele de producţie de la emisiunile ce se realizau acolo, dar şi cu echipele de aici, veneam foarte des în România. Mi-aduc foarte bine aminte că atunci când am plecat la Madrid nu ştiam niciun cuvânt în spaniolă, iar Valeriu m-a întrebat: „De când este asta o barieră în calea cuiva? Limbile străine se învaţă, că de asta sunt străine până la un punct“ (râde). Şi zic: „Bine. Unde pot să învăţ?“, pentru că la şcoală studiasem doar franceza şi rusa. La care el mi-a răspuns: „Intri la o şcoală specializată de cursuri intensive şi sigur ai să te descurci“. Când cineva are încredere în tine, îţi potenţează foarte mult capacitatea. Am învăţat într-o lună, după metoda Berlitz: în fiecare zi, de luni până vineri, patru ore.

În 2004 v-aţi căsătorit civil, la Madrid. Cum aţi făcut trecerea de la relaţia profesională la cea sentimentală cu domnul Lazarov?
A fost la fel de neaşteptată ca toate lucrurile care s-au succedat (pauză). A fost o chimie şi el a făcut ca această trecere să fie absolut naturală. Oricât de incredibilă părea, ea s-a transformat în ceva firesc.

Diferenţa de vârstă de 40 de ani v-a şi maturizat? Ce aţi învăţat de la dânsul?
Să nu-mi pierd încrederea. Chiar şi atunci când pare că nu mai există niciun răspuns sau nicio rezolvare la o situaţie, să fiu convinsă că ea există.

Spuneaţi că domnul Lazarov credea în imposibil şi că atunci când cineva îi zicea că un lucru e nerealizabil, el demonstra contrariul.
Exact. Spunea: „Noi trebuie să găsim resursele şi modalităţile de a demonstra că e posibil, pentru că dacă ar fi fost uşor, l-ar fi realizat oricine“. Ideile lui au fost revoluţionare, dacă stăm să ne uităm şi la programele pe care le realiza încă înainte de plecarea în străinătate.

Domnul Lazarov are cinci copii, patru băieţi şi o fată. Cum v-aţi înţeles cu ei? În septembrie, Roberto a fost prezent la inaugurarea sălii Valeriu Lazarov din clădirea Intact Media.
A fost o întâlnire plăcută cu toţii şi m-au acceptat din prima clipă, dar mai mult ca sigur datorită felului său, pentru că avea încredere în alegerile pe care le făcea şi nu i-a dezamăgit niciodată. A avut mai multe căsnicii (două, înainte de cea din 2004 – n. r.), deci ei proveneau din familii diferite, dar a reuşit să-i menţină unii lângă alţii şi lângă el, în principal. A fost ca un magnet, a reuşit să-i ţină pe toţi uniţi, pentru că asta a fost marea lui dorinţă: să aibă o familie mare, cu mulţi copii, şi toţi să se înţeleagă între ei şi să-i fie aproape.

[Cu Julio Iglesias, Roberto şi soţia sa, Iulia, înaintea unuia dintre concertele pe care artistul le-a susţinut anul acesta în România. FOTO Arhivă personală]

Şi îşi ţinea şi prietenii aproape, legătura cu Julio Iglesias e celebră.

Da. S-au împrietenit foarte repede şi au avut o prietenie trainică, solidă peste timp. Atunci când Julio a avut accidentul ce l-a imobilizat în scaunul cu rotile şi n-a mai putut să continue cu fotbalul (pe 22 septembrie 1962, când a suferit un accident rutier, Iglesias era portar în echipa de tineret de la Real Madrid  – n. r.), tatăl lui Julio, care era un chirurg celebru în Spania, a venit la Valeriu, ştiindu-l un formator de artişti, din moment ce toată lumea vorbea despre el. Valeriu s-a întâlnit cu el şi când trebuia să se întoarcă pentru Festivalul de la Cerbul de Aur de la Braşov. Atunci, l-a adus cu el, ca artist invitat. Cum festivalul era la începuturi, creat de el, cu echipa de la TVR, aveau libertatea de a propune oameni noi, artişti aflaţi la început de drum. Aşa a început experienţa lui muzicală.

Cum simţiţi că vi s-a schimbat viaţa după ce domnul Lazarov s-a stins din viaţă în 2009, la 73 de ani,  din cauza unor complicaţii apărute după o operaţie la colon?
Faptul că el a dispărut brusc, pentru că doar cu o săptămână înainte nici nu ne imaginam sfârşitul, a fost ca un cutremur în viaţa mea, dar fiinţa umană e construită să se refacă într-un fel sau altul. E adevărat că rămân gândurile, amintirile, părerile de rău că poate n-ai spus tot ce voiai să spui, că poate n-ai arătat cu toată tăria ceea ce voiai, dar astea nu-şi mai au rostul, pentru că aşa cum au fost spuse şi cum au fost trăite a fost foarte bine. Dacă ar fi continuat, ar fi fost extraordinar. A dispărut fizic, dar va rămâne prezent pentru totdeauna în gândurile mele. Cu toţii avem persoane care vor rămâne în mintea noastră toată viata şi care ne ajută să mergem mai departe şi să ne dorim să trăim frumos.

Cum v-aţi vedea viitorul, privit la 360 de grade?
Atunci când îţi doreşti lucruri concrete şi ele nu se întâmplă, intervine sentimentul de dezamăgire, dar important e, cred eu, înainte de orice, când e vorba de familie sau de împlinirea personală, ca sentimentul pe care-l trăieşti peste timp să fie unul de împăcare cu tine, să-ţi dea liniştea interioară de care ai nevoie să mergi mai departe pentru că zi de zi te consumă tot felul de elemente, îţi dau stări dintre cele mai variate şi îmi doresc ca resortul interior să aibă energia necesară care să mă ajute să merg mai departe.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră o zi bună sau o zi reuşită?
O zi în care pot cel puţin o dată să zâmbesc, indiferent dacă peste zi sunt şi momente de tensiune.

„Oamenii nu mai au răbdare, vor să vadă ceva cu totul ieşit din comun la TV“

Televiziunea se schimbă pe an ce trece. Cum vedeţi contextul actual?
În ultima perioadă, din cauza timpului foarte scurt si a schimbărilor rapide trebuie să faci multe lucruri din mers, iar asta e şi bine, e şi rău, pentru că pierzi elemente de fineţe pe traseu, dar e important ca substanţa să fie puternică.

Nu se mai pune accentul pe calitate, ci pe cantitate?
Nu, e un paradox. Trebuie să ai o calitate mult mai bună decât cea din trecut, dar într-un timp mult mai scurt şi atunci e cu atât mai greu, pentru că oamenii nu mai au răbdare, vor să vadă ceva original, cu totul ieşit din comun, ca să-i atragi, pentru că oferta e atât de variată încât doar dacă faci ceva inedit, poţi să atragi atenţia. Cred că e caracteristica timpurilor pe care le trăim.

Care ar fi minusurile şi plusurile televiziunii româneşti de astăzi?
Din punct de vedere tehnologic, trebuie să facem paşi mari ca să ajungem la nivelul altor ţări. Ar trebui să ne raportăm la ei, pentru că au energia inovaţiei şi cred în ea oricât de riscant ar fi sau oricât de imposibil ni s-ar părea.

Ce preferă să vizioneze telespectatorul Augusta Lazarov?
În general, mă uit foarte mult la TV, pentru că e o poartă deschisă către alte lumi, îţi dă posibilitatea să pătrunzi în alte lumi în care de multe ori n-ai acces. Programele care-mi plac sunt cele care au poveste, care conţin ceva concret şi unde oamenii participă cu plăcere, depun un efort şi se simt bine. „Next Star“ e un exemplu foarte frumos, pentru că unor copii excepţionali li se oferă posibilitatea, în primii lor paşi artistici, să se manifeste. Când au un talent, se bucură când îl împărtăşesc. „Te cunosc de undeva“ iarăşi îmi place, pentru că vezi o altă faţă a artiştilor. Nu neapărat la propriu, fiindcă sunt transformaţi, ci pentru că, dincolo de orice, ei înşişi sunt surprinşi de performanţele pe care reuşesc să le aibă.

Din conceptele internaţionale ce vă inspiră?
„X Factor“. Conceptul de talent-show este important pentru că porneşte de la ideea confirmarii unui talent nativ care te poate duce concret într-o zonă doar visată până la momentul participarii într-un astfel de show. Coordonarea venită din partea profesionistilor cu experienţă le ofera posibilitatea de a-şi dezvolta un talent excepţional şi de a-i forma ca personalitate.

Ce părere aveţi despre faptul că talent-show-urile sunt criticate că-i uniformizează pe concurenţii care ajung să-şi dorească să lanseze cu predilecţie hituri, melodii pentru mase, şi nu să se diferenţieze?
E adevărat că participanţii, pe tot traseul, interpretează diverse stiluri muzicale, tocmai pentru a arăta publicului că sunt plurivalenţi, că au capacitatea de a deveni profesionişti în adevăratul sens al cuvântului şi pentru a se regăsi într-un anumit stil. La urma urmei, e normal să fie influenţaţi de ceea ce se întâmplă în jurul lor, pentru că există trenduri la fel ca în toate celelalte domenii şi au nevoie sa fie orientati. Orice apariţie atipică e o asumare de riscuri şi, în momentul în care un tânăr păşeşte pe scena muzicală, încearcă să minimizeze riscurile până se aşează pe un făgaş normal şi îşi găseşte stilul.