A murit Alexandru Darie. Regizorul avea 60 de ani

Regizorul Alexandru Darie a murit la vârsta de 60 de ani. Fiul actorului Iurie Darie era internat de aproape două săptămâni la Terapie Intensivă la Institutul Clinic Fundeni din Bucureşti.

Ducu Darie a murit astăzi, 18 septembrie, informaţia fiind confirmată de mama lui vitregă, Anca Pandrea (73 de ani), pentru „Click!“, dar şi pentru „Adevărul“ de reprezentanţii Teatrului Bulandra, al cărui director general era din 2002. 

Alexandru Darie suferea de mai mulţi ani de ciroză, iar în ultima perioadă starea sa de sănătate s-a agravat. 

La începutul lunii septembrie, el a fost internat la Institutul Clinic Fundeni, cu o complicaţie la plămâni, spun apropiaţii artistului.

ERATĂ: În versiunea iniţială a acestui text era precizat faptul că Ducu Darie se afla pe lista de aşteptare pentru un transplant hepatic, informaţie dezminţită însă de Teatrul Bulandra. 

GALERIE FOTO

În teatru, de mic copil

Ducu Darie, cum îi spun prietenii, s-a născut pe 15 iunie 1959 într-o familie de artişti, părinţii săi fiind actorii Consuela Roşu şi Iurie Darie. 

„Cred că de pe la 3 ani, 3 ani şi jumătate, am început să cresc în teatru. Nu exista bonă, baby-sitter şi-aşa mai departe, aşa că părinţii mă luau la repetiţii, la Teatrul de Comedie, unde erau amândoi angajaţi. Era perioada de glorie a Teatrului de Comedie. Director era Radu Beligan, iar trupa era de fapt o pleiadă fantastică de actori, de la Dem Rădulescu, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, până la cei mai tineri, care atunci erau Sanda Toma, Grigore Gonţa. Se puneau spectacole precum «Umbra», de Evgheni Schwartz, «Capul de răţoi», iar regizor era David Esrig“, îşi amintea Alexandru Darie. 

„Împreună cu valul binecunoscut, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, toţi au plecat după «închiderea robinetului» în străinătate. Şi, deci, stăteam în teatru. Acolo am descoperit mirosul scenei, ce valoare are o mască, un element de recuzită. Stăteam ore întregi şi mă jucam cu ele. După aceea, când am crescut, vedeam cât de mici sunt de fapt culisele Teatrului de Comedie, «buzunarele scenei». Am intrat şi în spectacole, de la 6 ani am făcut figuraţie, şi în «Capul de răţoi» şi în alte spectacole. Chiar am fost la Viena, prima oară când am ieşit afară din ţară, am fost cu părinţii mei, într-un turneu cu mare succes de altfel. Iar până în anii '70 a fost o perioadă când se făceau multe turnee în străinătate...“, mărturisea artistul, într-un interviu, pentru „Adevărul“.

Toate au un anumit mister, pentru că au o energie legată de teatru, de actul acesta sacerdotal aproape, de a face teatru. Şi pentru un copil, vă daţi seama, că totul era imens.

Deşi în adolescenţă visa să devină regizor de film, Ducu Darie a ajuns unul dintre cei mai apreciaţi regizori de teatru atât în România, cât şi peste hotare.

„De la 15 ani am vrut să fiu regizor de film, numai că în primul an de facultate am avut un moment de luciditate... Îi datorez şi profesorului meu de Teatru, domnul Dinu Cernescu, această decizie. El, cu foarte multă obstinaţie, mi-a spus: «Ducule, te implor, rămâi la Teatru, pentru că o să te ratezi la Film». Şi, din păcate, aşa a fost cu aproape toţi colegii mei care au ales să facă Film. Noi am terminat în '83; şi vorbim despre anii cei mai dureroşi ai regimului, din '83 până în '89, când aproape totul era mort din punct de vedere cultural, nu se făceau filme, doar câteva, de propagandă... Filme adevărate nu s-au mai făcut până câţiva ani după revoluţie, iar după aceea, numai vreo doi colegi au apucat, ceilalţi s-au risipit... Pe când eu, la Teatru, Slavă Domnului!, am reuşit să fac câteva spectacole importante şi înainte de '89, şi după“, spunea Ducu Darie. 

Alexandru Darie a absolvit în 1983 Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti, iar un an mai târziu a debutat ca asistent de regie la Teatrul de Stat din Oradea.

Consacrarea internaţională s-a produs odată cu spectacolul „Visul unei nopţi de vară“ (1991), pe care ziarul „The Guardian“ l-a considerat a fi cea mai bună montare de la producţia cu acelaşi nume semnată de Peter Brook. Spectacolul a fost distins cu premiile pentru cel mai bun regizor şi cele mai bune costume la prima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru „I.L. Caragiale“.

În anul următor, a fost invitat de Oxford Stage Company să regizeze „Mult zgomot pentru nimic“, de William Shakespeare, BBC apreciind montarea drept un „eveniment al stagiunii“.

A mai regizat în Statele Unite, la Performing Arts Centre, „Mizantropul“, de Moliere, şi „Cabala bigoţilor“, de Mihail Bulgakov.

Din 2002, Alexandru Darie conducea Teatrul Bulandra, conferindu-i acestuia un statut unic între teatrele din România, cu artişti de elită şi cu o dimensiune profund europeană.

În 2006, este ales preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, ducând la bun sfârşit, în 2011, două mandate consecutive la conducerea acestei prestigioase instituţii.

Anul trecut, Ducu Darie, a realizat un spectacol impresionant prin desfăşurarea de forţe: „Coriolanus“, cu o distribuţie de 70 de actori, cu Şerban Pavlu cap de afiş. Spectacolul a avut premiera oficială în Festivalul Naţional de Teatru, la Sala „Toma Caragiu“ a Teatrului Bulandra.

„Visul unei nopţi de vară“, cel mai mare succes

În studenţie a regizat spectacolul „Paracliserul“, de Marin Sorescu, pentru care i s-a acordat Marele Premiu pentru cea mai bună producţie la Festivalul Internaţional al Şcolilor de Teatru „Jacques Lecoq“, Riccione, Italia, 1981.

„Eram în anul II, a fost o şansă extraordinară; aceea a fost prima dată când noi am putut ieşi din ţară. Octavian Cotescu, Dumnezeu să-l odihnească!, era proaspăt numit rector al Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică şi el a semnat cu mâna lui, la Securitate, că ne vom întoarce. Iar noi am fost împreună cu doi profesori, domnul Dinu Cernescu şi doamna Sanda Manu, cu spectacolul meu «Paracliserul», de Marin Sorescu. Jucau Radu Amzulescu şi un alt bun prieten şi coleg care acum este în Canada. Doi actori, un regizor, scenograf eram eu, şi cei doi profesori. Întâmplarea este foarte amuzantă; noi am plecat pentru o săptămână la invitaţia acestui festival al şcolilor de teatru care avea loc la Riccione, în Italia. Şi, bineînţeles că vizele se dădeau atunci pe o lună, dar noi urma să lipsim doar o săptămână, la festival. Habar n-aveam că o să luăm Marele Premiu. Numai că am avut un ghinion care ne-a adus noroc. În ce a constat acest ghinion? Spectacolul s-a jucat în aer liber, pentru că aveam un decor agăţat, format din instrumente muzicale, instrumente pe care le luaserăm cu împrumut de la Conservatorul «George Enescu». 

Şocul a fost extraordinar de mare când am ajuns în Viena, fac această paranteză, pentru noi trei, domnul Cernescu şi cu doamna Manu mai fuseseră în străinătate, dar pentru noi era prima dată când ieşeam afară din România. Vă spun, am început să plângem în hohote. Când am ajuns în Viena şi ne-am uitat pe stradă, pe Maria-Hilfer Strasse în Viena, am început să plângem în hohote. Era altă lume! Bun, închid paranteza. 

Ajungem la Riccione, suntem obligaţi să jucăm spectacolul în aer liber, pentru că elementele de scenografie se agăţau, iar sala unde trebuia să jucăm era plină de fresce din Renaştere, nu puteam bate niciun cui, evident, şi cum am luat Marele Premiu, trebuia să filmăm spectacolul cu RAI, televiziunea italiană, a doua zi, aşa că am lăsat peste noapte decorul montat. Ca să descoperim, iar la vremea aceea nu-i puteam acuza pe românii din Italia, că decorul dispăruse, fusese furat. Nu s-a mai filmat, iar noi am spus că «Ce ne facem cu instrumentele care au fost împrumutate de la George Enescu?» Şi atunci, italienii ne-au dat un teanc de lire, nu mai ţin minte suma, dar era ceva imens, ca să cumpărăm alte instrumente. Iar Dinu Cernescu şi Sanda Manu vin dimineaţă la noi, că trebuia să ne fi întors în România, şi spun: ­«Măi băieţi, cu banii ăştia, dacă suntem cumpătaţi, putem să mai stăm vreo două-trei săptămâni în Occident. Vreţi?» (râde) Am luat banii, ne-am dus pe la prieteni, care pe unde erau, şi am vizitat Florenţa, Pisa, Veneţia, Bruxelles, Paris şi ne-am întors după aceea prin Viena, Budapesta şi înapoi în Bucureşti. 

Deci în loc să stăm o săptămână, am stat aproape o lună, cât ne permitea viza românească. A fost un fel de vizită clandestină, una dintre cele mai frumoase experienţe culturale din viaţa mea. Bine, la Paris dormeam pe jos, în nişte saci de dormit, într-un apartament părăsit al unui prieten şi mâncam o conservă pe zi, dimineaţa sosul şi după-amiaza conţinutul. Aşa am trăit la Paris, adică eram aproape Clocharzi, aproape persoane fără adăpost, dar să trăieşti acolo şi să simţi mirosul acela, să vezi locurile acelea şi oamenii aceia... A fost aşa, cum să spun, un fel de roman. La Bruxelles, în schimb, s-a întâlnit Cernescu cu un bun prieten, belgian, care era foarte bogat. Ne-a invitat la masă şi am fost serviţi în tacâmuri de argint poleite cu aur! Toate, în aceeaşi călătorie, suişuri şi coborâşuri... Fabulos!“, povestea regizorul tot pentru „Adevărul“. 

Prima repartiţie, după absolvire, a fost la Teatrul de Stat din Oradea. Printre producţiile realizate în această perioadă se numară: „Săptămâna luminată“, de Mihail Săulescu, 1984; „Jolly-Joker“, de Tudor Popescu, 1985 (spectacolul a fost interzis un an mai târziu, iar numele său nu a mai apărut în presă timp de un an); „Amadeus“, de Peter Shaffer, 1986, nominalizat pentru cea mai bună producţie a anului 1986, premiat de ATM (azi UNITER); „Zece hohote de râs“, de Tudor Popescu, 1987, spectacol cenzurat de patru ori.

A continuat să colaboreze şi cu alte teatre. În 1985 a regizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ „R.U.R.“, de Karel Capek – premiile pentru cea mai buna producţie şi cel mai bun regizor la Festivalul Tineretului de la Piatra Neamţ, 1985. În 1988 a fost invitat la Teatrul Mic din Bucureşti unde a regizat „Cameristele“, de Jean Genet.

Din 1989 a lucrat ca regizor angajat la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Aici a regizat în anul 1990 „Visul unei nopţi de vară“, de William Shakespeare (cu Florentina Mocanu în rolul Hermia).

În 1994 a continuat seria spectacolelor Shakespeare cu „Poveste de iarnă“, care a avut un mare succes la Globe Theatre Tokio şi la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa (Milano), spectacol distins cu premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – secţia româna.

În ianuarie 1995 a regizat „Trei surori“, de Anton Cehov, spectacolului acordându-i-se Premiul Asociaţiei Criticilor de Teatru – secţia română pentru cel mai bun spectacol şi Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor. De asemenea, a reprezentat Teatrul Bulandra la cea de-a cincea ediţie a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa – Cracovia 1996.

Alexandru Darie a montat, în Japonia, „Omul cel bun din Seciuan“, de Bertolt Brecht, la Ghinza Season Theatre din Tokio (1996), şi „Macbeth“, de William Shakespeare. În 1999, a regizat la Teatrul de Comedie „Iluzia comică“, după Pierre Corneille, traducere în versuri de Horia Gârbea, un spectacol care a obţinut numeroase premii, printre care şi premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al stagiunii.

Înainte, în 1998, a montat la Teatrul Nottara o temerară punere în scenă a piesei „Viforul“, o piesă istorică (considerată de mulţi depăşită) scrisă de Delavrancea. Însă viziunea lui regizorală a convins, ca şi interpretarea de înaltă ţinută a protagonistului Stelian Nistor.

A fost recompensat pentru merite artistice deosebite Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, distincţie acordată de Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa, Ordinul Steaua Solidarităţii Italiene în grad de Cavaler şi Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Ofiţer.