FOTO Cum a reflectat „Adeverul“ premiera operei „Oedipe” în 1936

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Premiera operei  "Oedipe", de George Enescu, de la Paris,  a fost reflectată în numeroase ediţii din "Adeverul" din 1936
Premiera operei  "Oedipe", de George Enescu, de la Paris,  a fost reflectată în numeroase ediţii din "Adeverul" din 1936

Premiera mondială a operei „Oedipe” de George Enescu a avut loc la Opéra Garnier din Paris, pe 13 martie 1936. „Adeverul” a publicat imediat după premieră, în ediţiile de pe 12, 13, 14, 15 şi 17 martie 1936, o serie de cronici, cu titluri sugestive: „Triumful lui Oedip”, „Oedip de George Enescu urmărit de calea undelor”, „Oedip la Opera din Paris” sau „George Enescu-omul”.

GALERIE FOTO

Opera Naţională Bucureşti (ONB) prezintă sâmbătă, 21 septembrie, de la ora 19:00 „Oedipe” de George Enescu, în cadrul Festivalului „George Enescu”. Regia este semnată de Valentina Carrasco, decorurile au fost realizate de către Blanca Aňón, costumele de către Barbara Del Piano, video-ul de către Esterina Zarrillo.

Opera „Oedipe” a fost compusă de George Enescu în perioada 1921 - 1931, fiind dedicată soţiei sale, Maruca Tescanu Rosetti. Enescu a lucrat la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera mondială a operei a  avut loc la Opéra Garnier din Paris, pe 13 martie 1936.

pagina Oedipe 1936

Despre opera „Oedipe”, principala creaţie naţională de gen şi totodată singura care se regăseşte în repertoriul mai multor teatre de prestigiu din lume, compozitorul George Enescu mărturisea: „Nu mi se cuvine mie să declar dacă „Oedipe” este sau nu cea mai desăvârşită dintre lucrările mele. Tot ce pot spune este că, dintre toate, îmi este cea mai dragă. În primul rând, pentru că m-a costat luni de muncă şi ani de nelinişte. Apoi, pentru că am pus în ea tot ce simţeam, ce gândeam, în aşa fel încât mă contopeam uneori cu eroul meu.

Nimeni nu m-ar crede dacă aş spune în ce stare de exaltare eram gândindu-mă la Oedipe” şi compunând, notă cu notă, această operă imensă”.

“Reprezentarea operei Oedipe a d-lui George Enescu la Opera mare din Paris constituie unul din acele evenimente, prin care poporul căruia îi aparţine marele compozitor, îşi înscrie o pagină de glorie în carte acivilizaţiei universale”, se scria vineri, 13 martie 1936, în "Adeverul”.

Vă place "Oedipe"?

Adevărul.ro vă prezintă un dosar dedicat premierei "Oedipe" din 1936 şi celor mai faimoase puneri în scenă, de-a lungul timpului, ale operei lui George Enescu. Aceste puneri în scenă ale creaţiei enesciene sunt comentate de criticul de operă Alexandru Pătraşcu, blogger Adevărul şi colaborator "Adevărul" pe toată perioada Festivalului George Enescu (31 august-22 septembrie). 

premeira Oedipe Adeverul 1936

Vă place "Oedipe"? Iată o întrebare la care nu există un răspuns greşit. „Da! E opera mea preferată!” vor răspunde destul de puţini români, cu sinceritate. „Nu. E prea modernă, n-o înţeleg” vor răspunde cei mai mulţi, cu aceeaşi onestitate. Nu e o datorie patriotică să-ţi placă muzica lui Enescu, nici măcar Rapsodiile sau Poema română. Mult mai importantă este validarea lui Œdipe ca operă din panteonul universal al muzicii de secol XX.

Nu este o operă de repertoriu, tot aşa cum nu sunt nici Wozzeck sau Die Frau ohne Schatten, dar toate au o valoare confirmată de capodoperă. Există însă în străinătate iubitori sinceri ai unicei opere a lui Enescu şi care nu au unde s-o vadă. Din perspectiva lor, Bucureştiul este un oraş cu totul special. Aici, Œdipe este inclus în repertoriul permanent al Operei Naţionale încă din 1958 şi a cunoscut şase producţii regizorale până acum, mai multe decât orice operă de Verdi sau Puccini.

Premierele lui Œdipe prin lume se împart aproape egal între secolul trecut şi cel de acum. Creaţia la Paris, în 1936, transmisă radiofonic şi la Bucureşti, provocând un interes nemaipomenit.

„Prima surpriză a fost apariţia unei românce, ca speakeriţă ad-hoc la microfonul postului Radio Tour Eiffel. O voce caldă, tandră, puţin afectată de r-ul parizian. Speakeriţa şi-a exprimat bucuria de a putea comunica scumpilor săi compatrioţi felul cum va decurge spectacolul de la Operă” - relatează Adevărul din 15 Martie 1936, a doua zi după premieră.

În sală Operei de la Paris e Neagu Djuvara, tânăr, uimit de grandoarea unui întreg moment ce-l are în centru pe un conaţional, George Enescu.

image
„N-am înţeles nimic, din punct de vedere muzical” îşi amintea istoricul acum câţiva ani.

În ţară, muzica lui Enescu diviza spiritele critice. Evenimentul unei premiere de operă în capitala Franţei, o ţară la care ne uitam cu admiraţie în acea epocă, entuziasma pe toată lumea, dar nu tuturor le plăcea muzica. Constantin Argetoianu, pitoresc om politic al perioadei interbelice, nota în jurnalul său:

14  martie. – […] Aseară a avut loc la Opera Mare din Paris „premiera” mult aşteptatului şedevru al lui George Enescu, Œdipe. Opera a fost transmisă prin telefon şi radiofonie, cu solemne precuvântări în toate unghiurile României. Pentru toată fustărimea, pentru tot jăvrăretul muzical valah a fost o zi – sau mai bine zis o seară – mare. Poporul valah îşi trimisese până acum reprezentanţii glorioşi în curvărimea şi în teatrele de la Paris, în vicleimul de la Geneva, dar până aci nimeni de la noi nu avusese parte să fie aclamat ca autor genial pe o scenă franceză, şi încă pe una subvenţionată. N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu, şi m-am dus să mă culc, fiindcă n-am simţit nici o dorinţă să ascult pe celelalte trei. Când am auzit iarăşi doinele şi dansurile „naţionale” mi-a venit să leşin. Partitura lui Morcovescu e partitura unui muzicant savant lipsit de acea flacără care nu se stinge nici după moartea omului şi luminează mai departe opera. Aplauze multe la sfârşitul reprezentaţiei, sala fiind ticsită de puterile coloniei valahe din Paris şi de puterile cooperaţiei intelectuale internaţionale (vezi secţiunea specială a fondurilor secrete Titulescu).

Războiul împiedică planurile unei premiere româneşti şi opera se reia tot la Paris, abia în 1955, în formă de concert – un omagiu postum adus compozitorului dispărut cu două săptămâni înainte. Transmisiunea radiofonică s-a păstrat şi de atunci datează cea mai veche mărturie sonoră a lui Œdipe, editată recent şi pe compact disc.

Premieră românească, la primul Festival Enescu, dirijată de Constantin Silvestri

O nouă producţie urmează la Bruxelles, în 1956, şi, după douăzeci şi doi de ani de la creaţie, premiera românească, la primul Festival Enescu, dirijată de Constantin Silvestri şi pusă în scenă de Jean Rânzescu. Trei producţii în spaţiul francofon, în două decenii cu un război în mijloc, nu e neapărat puţin. Toate sunt reprezentări clasice, cu togi, coloane şi cununi de lauri. Œdipe rămâne în limitele convenţionale ale lui Sofocle şi ale regiei de operă din acea vreme, muzica este singurul catalizator, nu doar simfonia orchestrală, dar şi cea a rolului titular. Ohanesian surprinde (era aproape un necunoscut venit de la Cluj) şi va fi consacrat de o longevitate în acest rol pe care numai în România o putea obţine, ajungând de neînlocuit în inimile nostalgicilor.

Producţia lui Rânzescu rezistă, uzată de reluări şi turnee (aproape zece; la Paris, în 1963, Edmond Fleg e în sală), până în 1992, când va fi înlocuită de montarea Cătălinei Buzoianu, dar opera nu ajunge şi în provincie; la Iaşi, premiera se face la Filarmonică într-o versiune scurtată, abia în 1975, iar la Cluj e pus în scenă în 1995.

1995: Premieră regizătă de Andrei Şerban la ONB

România punctează regizoral cu o a treia producţie şi cea mai controversată, de care se face „vinovat” Andrei Şerban, în 1995.

Œdipe devine tot mai interesant pentru spaţiul de limbă germană: Kassel, într-o producţie modernă, şi Operntheater Viena, ambele în 1993, apoi coproducţia Deutsche Oper Berlin (1996) şi Wiener Staatsoper (1997) în regia lui Götz Friedrich, reluată succesiv în mai multe stagiuni, dar nu în fiecare, până în 2006, ajungând şi la Bucureşti, la Festivalul din 2001. Scena populată de coloane-falus de bazalt printre care se desfăşoară drama rămâne o referinţă vizuală importantă a operei lui Enescu.

Adeverul  1936 Va place Oedipe
Punerile în scenă din secolul XXI sunt toate moderne. Unele provocatoare până la paroxism, altele banale, însă un lucru e sigur: mitul e adus în actualitate, explodând în semnificaţii de toate felurile, de la social şi politic la psihanaliză sau pur şi simplu în ambiguităţi neataşate niciunui manifest declarat.

E o evoluţie normală, provocată de mutaţiile din mediul operei: rolul regizorului creşte pe măsură ce cultul baritonului din rolul titular încetează. Se vorbeşte tot mai mult despre fierăstrăul muzical şi sferturile de ton, inovaţii folosite de Enescu pentru a crea atmosfera ireală şi misterioasă din scena Sfinxului, în timp ce dansurile populare din primul act erau eliminate din partiturile de la Berlin şi Viena, încă din secolul trecut.

La ediţia din 2003 a Festivalului este rândul lui Petrika Ionesco să propună publicului bucureştean un concept regizoral spectaculos, „implicând efecte pirotehnice desprinse parcă dintr-un film SF, descoperite unul câte unul după ridicarea cortinei ce simboliza vălul aşezat peste memoria lui Œdipe”, după cum scrie Mihai Cosma în corespondenţa sa către Opera.

În 2005, un nume important al regiei de operă, Graham Vick, montează premiera italiană a lui Œdipe pentru Teatro Lirico di Cagliari, propunând o translaţie concretă a acţiunii în Franţa anilor ’30, cu un Sfinx (Ildikó Komlósi) ce îl violează pe Œdipe (Ştefan Ignat) sub privirile dirijorului Cristian Mandeal.

Următorul moment important este cel al coproducţiei Toulouse-Bucureşti din sezonul 2008/2009, clasicizantă şi destul de cuminte, în regia lui Nicolas Joel şi cu decorul unic, în formă de amfiteatru, al lui Ezio Frigerio.

Noul Œdipe de la ONB va fi încredinţat Andei Tăbăcaru Hogea, în 2011, producţia abstractizând fără prea multă imaginaţie cadrul clasic al mitului şi rămânând în repertoriu până în 2015, trei ediţii de festival şi cinci stagiuni. Dominată de incidente tehnice la reprezentaţia din timpul Festivalului din 2013, producţia de la ONB este „greu de judecat” de către criticul John Allison, în timp ce proiecţiile video folosite „nu au dat impresia unei estetici serioase”.

Afis Oedipe ONB

La Frankfurt însă, în 2013, suntem pe teritoriul Regietheater: se cântă în germană, iar regizorul Hans Neuenfels decide că ultimul act nu e necesar. Un sacrilegiu din perspectiva spectatorului român. Cu siguranţă că Neuenfels nu viza cenzura, ci simplul fapt că opera lui Enescu şi Fleg se bazează pe două piese de teatru scrise de Sofocle, Œdipe rege şi Œdipe la Colonos, cea din urmă fiind tratată muzical integral în ultimul act. Redempţiunea îi este refuzată lui Œdipe la Frankfurt, pe scenă rămânând doar partea tragică a mitului. Tăietura, de amploarea unei amputări, rămâne puternic controversată.

Ajungem astfel la o punere în scenă ce poate fi considerată pivotală în parcursul lui Œdipe din ultimii ani prin teatrele de operă din lume, cea a grupului catalan La Fura dels Baus, o companie de teatru omniprezentă în artele spectacolului (de la teatru stradal şi spectacole grandioase – deschiderea Jocurilor Olimpice din 1992 –, până la film şi operă), temerară în contestarea convenţiilor (de pildă, una dintre scenele lor e un vapor).

Premiera noului Œdipe are loc în 2011, la Bruxelles, impresia e „puternică şi convingătoare”, iar dirijorul Leo Hussain e remarcat în mod special. Anul următor, producţia se mută la Buenos Aires, fiind apreciată drept „bogată şi inteligentă”, iar în 2016 este adusă la Covent Garden pentru premiera londoneză absolută. John Allison, editorul şef al revistei Opera, notează că:

„Acest prim spectacol britanic cu unica operă a lui Enescu a fost o premieră specială pentru Royal Opera House şi a părut nu doar punctul culminant al stagiunii, ci şi cel mai important eveniment ce a avut loc în ultima vreme la această Operă.”

Sâmbătă-seară, în Festival

Şi, pentru o dată, Œdipe din România devine sincron cu cel din Vest: ultima punere în scenă de la ONB este încredinţată Valentinei Carrasco, în 2015.

Oedipe ONB

Scenă din "Oedipe" de la ONB, spectacol care se joacă, pe 21 septembrie, în cadrul Festivalului Enescu

FOTO: Sebastian Bucur

Cine a văzut ambele producţii poate observa cu uşurinţă asemănările. Aşa cum roşul argilos care domina cromatic spectacolul de la Londra devine un galben nisipiu la Bucureşti, tot aşa viziunea regizorală evoluează. Ultimul act, cel al exilului (aproape o operă scurtă în sine), renunţă la imaginea dispariţiei eroului în lumină şi devine o plajă a refugiaţilor, o temă de mare actualitate a civilizaţiei europene.

Cea mai nouă punere în scenă a lui Œdipe s-a întâmplat chiar vara aceasta, la festivalul de la Salzburg, în regia lui Achim Freyer.

Acest magnum opus a primit cele mai calde, sincere şi meritate ovaţii, zeci de minute. Ca să vă faceţi o imagine, aplauzele de final au durat de două ori mai mult decât cu o seară înainte, la Alcina, unde protagonişti au fost Bartoli şi Jaroussky. Spectacolul a fost urmărit cu respiraţia tăiată, la propriu, iar la ieşirea din sală, toate comentariile începeau cu „Uau!” - îmi mărturisea Dana Cristescu, martoră a premierei de la Salzburg. (Text de realizat de Alexandru Pătraşcu)

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite