Exclusiv INTERVIU Stanley Tucci și Giancarlo Esposito, apocalipsa după AI: „Oamenii tehnologiei nu știu cum să gestioneze eșecul; au o gândire narcisistă“
0Într-un interviu acordat în exclusivitate unei publicații din România, actorii Stanley Tucci și Giancarlo Esposito vorbesc despre cum găsim umanitatea într-o lume dominată de tehnologie și cine deţine, de fapt, controlul. De asemenea, ei spun că trăim într-o lume nesigură și singurul lucru pe care îl putem stăpâni sunt propriile sentimente.
La început de primăvară, Netflix ne aduce romanul grafic „The Electric State“, publicat de suedezul Simon Stålenhag în 2018, într-o adaptare la care frații Anthony și Joe Russo au meșterit numai așa cum știu ei. Acțiunea este plasată la începutul anilor ’90, într-o lume post-apocaliptică la care nu de puține ori ne-am gândit: după un război cu roboții, omenirea, victorioasă, a trebuit să facă noi reguli de trai și să învețe să coexiste cu învinșii. Spre deosebire de alte filme, aici, nu roboții sunt personajele negative, poate chiar nici oamenii, ci cum folosesc oamenii puterea asupra tehnologiei – am putea spune că este realitatea imediată, în care noi trăim.
În „The Electric State“, roboții nu sunt doar mașini, ci sunt relicve ale unei lumi care credea cândva într-un viitor strălucit, bazat pe inteligență artificială. După revolta eșuată a roboților, multe dintre aceste mașini rămân împrăștiate în peisaj, abandonate și fără scop. Sunt niște fantome ale progresului, amintiri ale unei ambiții tehnologice care a mers prea departe. Spre deosebire de narațiunile tradiționale cyberpunk, unde AI este o amenințare din ce în ce mai mare, roboții din acest film sunt mai mult tragici decât amenințători – ființe pierdute care caută sens într-o lume care a evoluat. În loc să înfățișeze roboții ca răufăcători sau salvatori, noul film al fraților Russo îi tratează ca simboluri ale unui viitor eșuat, rătăcind alături de oamenii care se simt și ei pierduți. Povestea sugerează că atât umanitatea, cât și tehnologia erau cândva pline de speranță, dar, în cele din urmă, au decăzut împreună, rămânând doar cu o profundă melancolie.
Cei care controlează lumea
Iată cum o distopie cu o distribuție la cele mai ridicate standarde ne pune pe gânduri și ne lasă realitatea să ruleze în paralel cu filmul. „The Electric State“ îl aduce de partea oamenilor pe Ethan Skate, interpretat de Stanley Tucci, un antreprenor tech care, asemenea unor personalități de peste Ocean, pozează în salvatori ai lumii, dar, de fapt, nu își doresc altceva decât să o controleze.
Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, Tucci spune despre personajul său că este „un om aproape schizofrenic, în sensul că în exterior este foarte șarmant, dar în interior are o întunecime anume, a cărei proveniență știm care este: din pierdere, din suferință. Dar cel mai interesant pentru mine este că Skate este o persoană, așa cum sunt acești oameni ai tehnologiei, care nu poate înțelege eșecul și continuă să meargă înainte și din această cauză există o cantitate enormă de daune colaterale. Ei nu știu cum să gestioneze eșecul pentru că sunt miopi. Acesta este un moment definitoriu al personajului meu: când realizează că probabil nu va câștiga. Iar pentru mine asta este ceva foarte interesant, pentru că este nevoie de o mentalitate specifică – o gândire narcisistă“.
Și cum nicio lume post-apocaliptică nu este lipsită și de un reprezentant al lumii militare, iată că în „The Electric State“ îl avem pe colonelul Marshall Bradbury, interpretat de de Giancarlo Esposito, a cărui datorie este de a ține roboții departe de lumea oamenilor și a cărui misiune este aceea de a o urmări pe Michelle, interpretată de Millie Bobby Brown, o adolescentă orfană care și-a regăsit fratele mai mic într-un robot: simpaticul Kid Cosmo era adus la viață de conștiința lui Christopher, un mic geniu care a fost victima unui accident de mașină, împreună cu părinții lor.
Colonelul Bradbury trece printr-o schimbare totală, lucru care a fost o provocare pentru Esposito, după cum mărturisește în interviul exclusiv pentru „Weekend Adevărul“: „Personajul a trecut de la a fi un om al armatei, foarte conștient de ceea ce face, care nu se oprește până nu obține ceea ce își dorește, la o perioadă în care doar este răbdător, apoi este pus la pământ și începe să fugă, să fie în alertă, și, în cele din urmă, să se oprească și să observe – a fost un moment de transformare. Eram singur, nu mai interacționam cu alte personaje – a fost minunat să am scene împreună cu personajul lui Stanley, Ethan Skate, chiar mă bucuram că există cineva cu care pot schimba replici față-n față (râde). Transformarea lui Bradbury a fost pentru mine un moment înălțător: un om cu o carieră de-o viață în armată devine insubordonat, nu mai respectă ordinele care îi sunt date“.
Pe măsură ce povestea se desfășoară, rolul lui Skate evidențiază natura ambiției tehnologice: modul în care fiecare mare inovație poartă riscul unor consecințe nedorite. Dacă el servește ca un avertisment final sau o figură mântuitoare, aflăm în finalul filmului. Își asumă responsabilitatea sau, ca mulți giganți ai tehnologiei înaintea lui, lasă consecințele pe seama altora? Tucci spune că „este un film venit la momentul oportun“, iar Esposito subliniază faptul că fiecare om trebuie să aibă control asupra lui, căci lumea exterioară nu se schimbă decât prin modul în care ne întreținem relațiile cu noi înșine, dar și cu ceilalți: „Cine ar fi știut că evenimentele istorice vor ajunge în acest punct? Noi toți, oamenii, ne zbatem să credem că toate acestea nu sunt permanente. Schimbarea este dificilă, pentru că îmi place să mă simt în siguranță, să mă simt bine ca om – în realitate, nu există securitate și siguranță în afara relațiilor noastre, există doar în cum ne comportăm între noi și cum ne facem să ne simțim între noi. Eu am o atitudine de om căruia îi place să aibă controlul total și îmi place să cred că pot gestiona totul, dar, de fapt, nu pot controla nimic (zâmbește). Atunci, te uiți în interiorul tău și te întrebi: te controlezi măcar pe tine? Nu cred că poți controla ce se întâmplă în lume, dar poți începe să își controlezi propria atitudine, propriile sentimente – doar asupra lor ai control. Acest film are multe straturi de entertainment – căci este foarte distractiv –, dar are și o însemnătate personală profundă, mai ales pentru timpurile pe care le trăim“.
Înapoi pe ritm de retro
Dincolo de faptul că personajele par că se completează în mișcări, în vorbe, în decizii, dar mai ales în supraviețuire, ele trăiesc într-o lume care îmbină anii ’90, stilul retro-futuristic și elementele pop-culture-ului american (și, bineînțeles, o coloană sonoră pe măsură). Filmul este un contrast între lumea aparatelor care au bucurat viața oamenilor, dar acum sunt ieșite din uz, și tehnologia de viitor, cu ochelari inspirați din cei creați pentru VR-ul de astăzi (realitatea virtuală). Filmul are un aer retro, nostalgic, notele de bază fiind totuși cele apocaliptice – poate un strop din serialul „Stranger Things“ (al cărui sezon final urmează să apară anul acesta) –, o combinație între nostalgia anilor ’90 și lumea distopică ce îi oferă o identitate vizuală aparte.
Plasarea cronologică nu avea cum să nu-i influențeze pe cei doi actori, atât decorurile, însă mai ales vestimentația, după cum spune și Stanley Tucci: „Costumele, mai ales, m-au inspirat. A fost un proces tare interesant. Materialele din care au fost făcute, modelele care au fost alese de designer, totul a fost impresionant, mai ales că noi am prins anii ’90. Pentru un actor, ce poartă într-un film are o mare influență în privința mișcării, în privința a cum se simte, dar, mai ales, un efect asupra felului în care joacă acel rol. Pentru mine, vestimentația a fost un factor-cheie“.
„Costumele, bineînțeles, mai ales că plasează acțiunea mai bine într-o anumită cronologie și fac spectactorii să înțeleagă mai bine acele vremuri. Plus că erau cam singurele lucruri care te făceau să înțelegi ce se întâmplă cu tine – în afară de indicațiile regizorului, care explica ce este lângă tine, în spatele tău. Eu și Stanley am avut o scenă în care eram deasupra apei unui lac, iar acel prim pas, încrederea că putem merge pe apă – doar un singur om mai știm făcând asta în istoria noastră (râde) – au fost puțin mai stângace, apoi însă totul a fost făcut din inerție, fără a ne gândi foarte mult. Amândoi am trăit în perioada aceea, așa că înțelegeam ce ar trebui să fie“, l-a completat Giancarlo Esposito.
Se încarcă comentariile...
