Stop joc! Cum ne recuperăm în urma unei dezamăgiri sentimentale. Sfaturile psihologului

O despărţire de persoana la care ţinem ne schimbă definitiv

Dezamăgire sentimentală, pierdere, despărţire. Oricum i-am spune, ştim că este legată de durere a cărei intensitate este copleşitoare, uneori. Cum facem faţă unei astfel de situaţii şi cu ce preţ?

Cum ne recuperăm în urma unei dezamăgiri sentimentale/pierderi suferite? „Foarte greu de răspuns. Engleza are un termen sugestiv: a heartbreak. Îi putem spune în numeroase feluri: dezamăgire sentimentală, pierdere, despărţire, inimă frântă, indiferent cum o numim, ştim despre ce este vorba: o durere brută, pe care, în diferite forme şi intensităţi, vrem, nu vrem, uneori trebuie să o trăim. Iar trăirea este, adesea, cea de fărâmiţare interioară, de rupere în bucăţi“, explică Ilinca Balaş, psiholog analist la Clinica The Mind din Bucureşti.

Cum ne revenim după o astfel de experienţă? „Adevărul este că nu ne revenim. Ci devenim. Este un prim lucru de înţeles. Totodată şi provocarea cea mai mare pe care ea ne-o aduce: să ne dăm seama că suntem împinşi către transformare, că ceva ne mişcă din locul în care eram ”aşezaţi” şi ne forţează să mergem înainte, când de fapt tot ce ne dorim este să ne întoarcem înapoi la ceea ce am ”avut”, la cea/cel care am fost, la stările pe care le-am trăit. Or acest lucru nu mai este posibil, revenirea nu este posibilă, fiindcă noi nu mai suntem aceiaşi. O pierdere, o despărţire înseamnă o sincopă şi este bine să o vedem ca atare, pentru a putea înţelege direcţia spre care ne îndreptăm.“

„De fapt, la o scală mai mare, nici nu este de dorit să (ne) revenim. Însă, pe moment, orizontul ni se îngustează, este greu să avem o perspectivă mai largă, vedem printr-un tunel, concentrându-ne doar pe luminiţa de la capătul lui, care face mai suportabil întunericul. Important este să devenim, să mergem mai departe, integrând experienţa în folosul creşterii noastre. Cum facem asta? Învăţând să stăm cu durerea aşa crudă cum este ea, să ne lăsăm atinşi, dându-ne voie să suferim atât cât este nevoie, fără însă a pierde pofta de viaţă. Nu avem o soluţie de găsit, ci un paradox de acceptat: acela că suferinţa este un rău şi un bine în acelaşi timp. Ea înseamnă creştere, transformare, realitate, dar dincolo de ea, sau chiar prin ea este important să păstrăm contactul cu viaţa, să nu ne rupem cu totul de viaţă. Suferinţa este un nor, uneori teribil de negru, dincolo de care soarele străluceşte.“

„Drumul către recuperare trece prin suferinţă“

„Un alt lucru de înţeles ar fi dinamica forţelor dinăuntrul nostru. Sigur, trecutul are o pondere în ceea ce suntem, pe care nu trebuie să o ignorăm sau să o negăm. El are o forţă de a ne trage în el, de a ne înghiţi, ţinându-ne captivi, dar, dacă îi rezistăm, se naşte forţa opusă, o forţă de propulsie care ne aruncă în faţă, care vrea să ne smulgă din ghearele cercului vicios, o forţă care ne împinge mai departe, chiar dacă acest mai departe înseamnă un tărâm necunoscut în care adesea ne este teamă să păşim. Transformarea este, într-un fel, un pas sau uneori chiar un salt brusc şi nedorit în necunoscut. Iată câte mişcări contradictorii se petrec în interiorul nostru, fiindcă suntem fiinţe aflate într-o permanentă mişcare, la fel ca inima noastră, care bate în fiecare clipă, oricât de ruptă în bucăţi ar fi.“

„Aşadar, drumul către recuperare trece prin suferinţă. Dar de ce este atât de greu? De ce ne doare aşa tare? Fiindcă suferinţa ne face să ne confruntăm de fapt cu pierderea. Iar aceasta este una dintre marile provocări ale vieţii noastre, dacă nu chiar cea mai mare. O întâlnim peste tot şi o trăim adesea, în diferite feluri şi grade de-a lungul existenţei noastre. Cu toţii am pierdut ceva, pe cineva sau părţi din noi înşine: o persoană dragă, o iubire, un obiect important, o relaţie semnificativă, încrederea cuiva, dorinţa, pofta de viaţă, speranţa, copilul care am fost, tinereţea şi lista poate continua. Toate aceste pierderi, pentru a fi resimţite ca atare, au făcut obiectul unei investiţii afective. Aşadar, ele vorbesc despre modul în care trăim ataşamentul, în care iubim şi construim relaţii cu cei din jurul nostru şi cu noi înşine. Iată de ce trăirea pierderii este atât de profund subiectivă şi atât de adâncă. Multe dintre anxietăţile noastre sunt legate de frica de pierdere, care, de fapt, ascunde în miezul ei angoasa de moarte – pierderea finală, ireversibilă de care ne este cel mai teamă pentru noi şi pentru ceilalţi. Paradoxal, tot frica de pierdere este de multe ori cea care ne face să fim indisponibili emoţional, să nu ne implicăm sau să nu ne ”aruncăm” în relaţii, privându-ne astfel şi de experienţa de a trăi din plin tot ceea este de trăit sau simplu, banal spus, de a ne trăi viaţa cu adevărat.“

„Nu-l putem schimba pe celălalt“

„Pierderea este parte din realitate şi trebuie să o acceptăm ca atare. Nu avem ce să ”facem”, putem doar să stăm cu realitatea şi să înţelegem că nu o putem schimba, la fel cum nu-l putem schimba nici pe celălalt. Iar tendinţa de a face, de fapt, este o fugă din faţa durerii, din faţa neînţelesului, a incontrolabilului. O fugă legitimă, de altfel. Însă, ceva se află totuşi în puterea noastră:  putem să schimbăm modul în care ne raportăm la realitate. Putem transforma atitudinea noastră, ceea ce, de multe ori, poate genera o transformare şi în celălalt – acesta fiind singurul teren în care putem interveni în mod activ şi în care lucrurile depind exclusiv de noi. Iată un exemplu. Atunci când pierdem, implicitul este că am avut. Am pierdut ceva ce am avut sau ceea ce credeam că am avut, până la o analiză mai serioasă. Personal, mă îndoiesc că putem cu adevărat, vreodată, să-l avem pe celălalt. Nu îl putem fixa, alunecă, ne scapă printre degete cu cât încercăm să îl ţinem în loc. Putem încerca, cel mult, să ne avem pe noi înşine, să punem la loc şi să aducem împreună, într-un întreg, bucăţile dintr-o inimă frântă. Dificil, dar merită să încercăm. Recuperarea înseamnă, aşadar, întregirea.“

Avem o relaţie sau suntem într-o relaţie?

„O altă cale de explorat în procesul de recuperare ar fi modul în care ne raportăm la o relaţie. Avem o relaţie sau suntem într-o relaţie?  Atunci când ”avem” o relaţie, suntem în paradigma lui ”a avea”. Accentul cade pe exterior. Vrem să posedăm, să acumulăm, ceea ce ne duce cu gândul la o nevoie sau o lipsă fundamentală în temelia fiinţei noastre. Acolo este un gol pe care încercăm să îl umplem, cu ”de toate”, fără a-l conştientiza ca atare. Din acestă perspectivă, pierderea înseamnă să rămânem cu golul, sau chiar cu mai multe, în funcţie de ceea ce ne-a adus relaţia respectivă: a dus în viaţa noastră dorinţa, înseamnă că dorinţa lipsea, a adus iubirea, înseamnă că iubirea lipsea, a adus viaţa socială, ne lipseau prietenii şamd. Pierderea poate fi o şansă de a vedea cu ochii larg deschişi anumite lipsuri, care, astfel, ies mai bine în evidenţă. Ea ne dă posibilitatea de a aduce acolo un conţinut intern, de a le ”umple” cu ceva de-al nostru, fiindcă, nu-i aşa, ”natura are oroare de vid”, iar noi suntem parte din natură…“ 

Cum ar fi dacă, în loc să avem o relaţie, suntem într-o relaţie. Ce ar fi diferit? În primul rând, focusul nu este pe celălalt, sau pe relaţie, ci pe sine. Dar nu într-un mod egoist sau narcisic, care este blamat adesea, deşi există un egoism sănătos, benefic, pe care ar trebui să-l avem cu toţii. Înseamnă să nu intrăm într-o relaţie pornind de la o nevoie sau o lipsă – ceea ce duce la dependenţă sau posesivitate. Ci să construim o relaţie cu celălalt rămânând în jurul propriei axe. Înseamnă să funcţionăm dintr-o fundaţie internă, nu proptindu-ne pe celălalt, nu folosindu-ne de el ca de un obiect menit să ne aducă plăcere, fericire, împlinire. Ci să ne asumăm responsabilitatea şi sarcina propriei plăceri, fericiri, împliniri, precum şi a propriilor carenţe, lucrând cu ele.“

Nu am avut ceva ce am pierdut

„Aşadar, recuperarea după o pierdere ar fi să înţelegem că nu am avut ceva ce am pierdut. Şi nu este despre a avea, ci despre a fi. A explora laturi ale noastre, în prezenţa altuia şi în relaţie cu el. Este un proces de devenire permanentă.

O altă întrebare pe care o auzim frecvent în cabinet în urma pierderii unei relaţii este ”cum o s-o iau de la capăt?” Iar aici este o întreagă discuţie. Care capăt? Ce înseamnă capăt: un început? un sfârşit? un prea mult? O limită de care ne lovim? Un mal la care am ajuns din greu? Un fir al Ariadnei care ne-a scos din labirint? Din punctul meu de vedere, nu o luăm de la capăt. Ci continuăm. În fiecare relaţie continuăm. Ne continuăm pe noi. Ne continuăm drumul. Continuăm lucrul cu problematicile noastre interioare sau el se continuă în noi, uneori fără să ne dăm seama, spre folosul nostru.

O concluzie succintă: cea mai mare pierdere, în urma unei pierderi, este să nu o procesăm pe de-a-ntregul.“